Competence of civil courts to apply EU competition law to copyright licenses and applicability of professional interest rates to non-profit counterparties
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the appeal and the request for a preliminary ruling to the Court of Justice of the European Union (CJEU), thereby upholding the lower court's decision in favor of the collective management organization (CMO) that claimed unpaid royalties and late penalties from a radio station. The dispute concerned the validity of a contractual clause imposing a fixed minimum quarterly royalty rate for phonogram broadcasting, which the radio station challenged as a violation of EU competition law (Articles 101 and 102 TFEU) and national copyright legislation, and the applicable rate for late-payment penalties under the distinction between "professional" and non-profit entities. The ICCJ held that the national civil court lacked competence to directly apply EU competition rules to nullify the contractual clause under Regulation 1/2003, as such matters are within the exclusive purview of administrative courts and the national competition authority, and that the CJEU reference was inadmissible because the answer to the central question regarding jurisdiction was sufficiently clear. Furthermore, the court ruled that the higher statutory penalty interest rate applicable to relationships arising from for-profit business activities was correctly applied because the radio station operated a commercial enterprise, regardless of the CMO's non-profit status, confirming the enforceability of the contractual penalty clause and the validity of the royalty calculation based on the minimum fixed rate.
Legislator headnote
AI generatedart. 1353 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, art. 413 C. proc. civ, art. 4 C. proc. civ; Competence of civil courts to apply EU competition law to copyright licenses and applicability of professional interest rates to non-profit counterparties: Prin cererea depusă la data de 5.02.2020, pârâta a solicitat suspendarea judecăţii şi sesizarea CJUE cu întrebări vizând interpretarea regulilor de concurenţă prevăzute de art. 101 şi art. 102 TFUE.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani, cu cheltuieli de judecată:
- 11.320,09 RON, reprezentând diferenţă de remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de radio deţinut, "C.", a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferentă perioadei 01.04.2015 - 30.06.2017, calculată conform veniturilor declarate de pârâtă la A.;
- 5.509,05 RON reprezentând penalităţi de întârziere, ce se vor actualiza la zi, precum şi penalităţi facturate pentru perioadele 01.01.2015 - 31.03.2015 şi 01.01.2017 - 30.06.2017.
Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate:
- inexistenţa dreptului reclamantei de a aplica şi de a impune suma minimă de 250 euro/trimestru, drept remuneraţie echitabilă datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scopuri comerciale, corelativ cu existenţa dreptului subiectiv al pârâtei de a nu plăti reclamantei această remuneraţie;
- îndeplinirea condiţiilor necesare şi suficiente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1353 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea primului capăt de cerere ca neîntemeiat;
- inexistenţa dreptului reclamantei de a aplica şi impune taxă pe valoare adăugată, corelativ cu inexistenţa obligaţiei pârâtei de a plăti, după 1 ianuarie 2007, taxa pe valoare adăugată la sumele reprezentând remuneraţie colectată de reclamantă în numele şi pentru artiştii interpreţi sau executanţi şi, pe cale de consecinţă, obligarea reclamantului la restituirea sumei de 883,05 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată încasată ilegal;
- inexistenţa dreptului A. de a aplica şi impune, pentru neplata la scadenţă a remuneraţiei echitabile, o dobândă penalizatoare (penalitate) ce depăşeşte dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an şi, pe cale de consecinţă, respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere accesoriu.
Prin cererea depusă la data de 5.02.2020, pârâta a solicitat suspendarea judecăţii şi sesizarea CJUE cu întrebări vizând interpretarea regulilor de concurenţă prevăzute de art. 101 şi art. 102 TFUE.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 150/18.03.2020 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă - ca urmare a declinării competenţei de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 438/7.03.2018 - a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii cauzei şi de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. şi respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.; s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 7395,51 RON, cu titlu de remuneraţie datorată pentru perioada 1.04.2015-30.06.2017, precum şi suma de 2500,71 RON cu titlu de penalităţi întârziere. De asemenea, pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli judecată.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 79/23.09.2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Hotărârea a fost dată cu neaplicarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative ale art. 165 alin. (10) şi ale art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea potrivit căreia instanţa nu ar avea competenţa de a aplica norme din domeniul dreptului concurenţei, din moment ce este învestită cu un litigiu privind drepturi patrimoniale de autor, în care se aplică normele din domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
Art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 reprezintă o veritabilă normă din "domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe" şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel era obligată să asigure realizarea efectului direct şi deplin al dispoziţiilor imperative ale acestei norme, mai ales într-o speţă în care se impune repararea unui prejudiciu cauzat prin încălcarea clauzelor unui contract - licenţă neexclusivă sau ale unei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României.
Din art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 rezultă că, pentru aplicarea dispoziţiilor imperative ale acestei norme, în cazul răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe valabil încheiat un contract - licenţă neexclusivă; să existe clauze în contractul- licenţă neexclusivă care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de art. 101 şi 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, în special să existe în contractul - licenţă neexclusivă clauze care impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii inechitabile de tranzacţionare a licenţelor neexclusive.
În prezenta cauză care vizează răspunderea civilă contractuală sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, respectiv: există valabil încheiat între A. şi B. S.R.L. contractul - licenţă neexclusivă nr. 35/09.01.2015; în acest contract există clauza de la art. III pct. 2 lit. a) care prevede "metoda de calcul cu tarif minim fix prestabilit" (250 euro/trimestru), metodă de calcul (remuneraţie) care este contrară, pe de o parte, art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, dispozitivului hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-52/07, în care s-a statuat, în principiu, că o metodă de calcul a remuneraţiei este abuzivă daca remuneraţia determinată cu ajutorul acestei metode nu reprezintă "o parte din venituri stabilita proporţional, în ansamblu, cu cantitatea de opere muzicale protejate prin dreptul de autor efectiv difuzate" în total timp de emisie.
Instanţa de apel nu a verificat dacă există clauze în contractul - licenţă neexclusivă nr. 35/18.03.2015 care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 165 alin. (10) şi art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 şi nici nu a motivat neaplicarea acestor norme imperative din domeniul dreptului de autor.
Pe de altă parte, din acelaşi art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 rezulta că, pentru aplicarea acestei norme în cazul unei metodologii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o metodologie publicată în Monitorul Oficial, Partea I; să existe clauze în metodologie care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de art. 101 şi 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, în special să existe în metodologia publicată clauze care impun remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii inechitabile de tranzacţionare a licenţelor neexclusive.
Or, instanţa de apel nu a raportat clauzele metodologiei publicate în Monitorul Oficial nr. 470/2011 la dispoziţiile imperative ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta - pârâtă a solicitat, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 şi art. 413 C. proc. civ., precum şi art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări vizând art. 101 şi 102 TFUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare:
"1. Articolul 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 TCE poate fi interpretat în sensul că o instanţă naţională, învestită să judece litigii între persoane de drept privat având ca obiect executarea contractelor privind drepturi patrimoniale de autor şi obţinerea de daune-interese, este competentă să aplice dispoziţiile de ordine publică prevăzute de art. 101 şi 102 din TFUE astfel cum sunt interpretate de CJUE prin declararea nulităţii clauzelor din respectivele contracte care încălcă dispoziţiile art. 101 TFUE, precum şi a practicilor abuzive constând în aplicarea respectivelor clauze anticoncurenţiale?
2. În situaţia în care legislaţia în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe dintr-un stat membru nu impune stabilirea/aplicarea de remuneraţii (preţuri) minime fixe prestabilite pentru radiodifuzarea fonogramelor protejate prin dreptul de autor, articolul 101 alin. (1) lit. (a) din TFUE poate fi interpretat în sensul că interzice clauzele unui acord (denumit sistem de redevenţe, metodologie, contract-licenţă neexclusivă, etc.) încheiat într-un cadru legal între organisme de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi posturi majore de radio, stabilite pe baza cifrei de afaceri, prin care, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate de toate posturile de radio pentru radiodifuzarea fonogramelor protejate, se stabileşte "metoda de calcul cu tarif minim fix prestabilit", potrivit căreia, indiferent de veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare, de ponderea şi amploarea utilizării fonogramelor protejate prin dreptul de autor în totalul timpului de emisie şi de numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor (audienţă), remuneraţia datorată de fiecare post de radio nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit care are ca obiect şi ca efect împiedicarea, restrângerea şi denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne între posturile majore de radio, semnatare ale respectivului acord şi celelalte posturi de radio, nereprezentate la încheierea acordului ?
3. În situaţia în care legislaţia în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe dintr-un stat membru nu impune stabilirea/aplicarea de metode diferite şi inegale de calcul a remuneraţiei unice şi echitabile datorate pentru radiodifuzarea fonogramelor, articolul 101 alin. (1) lit. (d) TFUE poate fi interpretat în sensul că interzice clauzele unui acord (denumit sistem de redevenţe, contract - licenţă neexclusivă, metodologie), încheiat într-un cadru legal între posturi majore de radio, stabilite pe baza cifrei de afaceri şi organisme de gestiune colectivă, care stabilesc şi aplică posturilor de radio, pentru radiodifuzarea fonogramelor, metode diferite şi inegale de calcul a remuneraţiei unice şi echitabile. care au ca obiect şi ca efect denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne între posturile de radio, respectiv posturilor majore de radio, ce realizează cifre mari de afaceri, li se solicită "metoda de calcul cu procent variabil din venituri" care permite, prin intermediul procentului variabil, să se identifice şi să se cuantifice într-un mod precis amploarea/ponderea utilizării fonogramelor în totalul timpului de emisie, iar posturilor locale de radio, ce realizează cifre mici de afaceri, li se aplică "metoda de calcul cu tarif minim fix prestabilit" potrivit căreia, indiferent de ponderea şi amploarea utilizării fonogramelor în totalul timpului de emisie şi de veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare, remuneraţia nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit, creându-se astfel posturilor locale de radio grave dezavantaje concurenţiale în raport cu posturile majore?
4. În situaţia în care legislaţia în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe dintr-un stat membru nu impune organismelor de gestiune colectivă să aplice posturilor de radio o remuneraţie minimă fixă prestabilită pentru radiodifuzarea fonogramelor, articolul 102 lit. (a) din TFUE poate fi interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine o poziţie dominantă pe o parte semnificativă a pieţei comune (chiar monopol de fapt într-un stat membru) foloseşte în mod abuziv această poziţie în cazul în care, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate pentru radiodifuzarea fonogramelor protejate prin dreptul de autor, aplică posturilor de radio "metoda de calcul cu tarif minim fix prestabilit" potrivit căreia remuneraţia datorată de fiecare post de radio nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit, preţ care nu este proporţional, în ansamblu, nici cu ponderea/măsura/proporţia utilizării fonogramelor în total timp de emisie, nici cu numărul receptorilor emisiunilor (audienţa) şi nici cu veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare în care se utilizează fonogramele?"
Normele de drept comunitar ce se solicită a fi interpretate prin această cerere sunt reprezentate de art. 101 din TFUE (ex-art. 81 CE, ex-art. 85 TCEE), precum şi art. 102 din TFUE (ex-art. 82 CE, ex-art. 86 TCEE).
Recurenta a invocat şi jurisprudenţa pertinentă privind aplicarea art. 101 şi 102 TFUE, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele C-177/16 (punctul 1 al dispozitivului), C-351/12 (paragraf 80), C-311/84 (paragraf 18), C-1/12 (paragraf 48), C-123/83 (paragraf 22 şi dispozitivul hotărârii), C-35/96 (paragraf 51), C-185/91 (paragraf 16), C-280/08 P (paragrafele 80 şi 82).
Recurenta a învederat că cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare de mai sus este admisibilă, în condiţiile în care art. 267 TFUE şi art. 19 TUE, pe de o parte, conferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa generală de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii utilă pentru soluţionarea litigiilor naţionale şi, pe de altă parte, instituie dreptul fiecarei părţi din proces de a solicita unei instanţe naţionale trimiteri preliminare.
De asemenea, recurenta a făcut referire la obligaţia instanţei naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern de a sesiza Curtea de Justiţie, relevată în jurisprudenţa CJUE (hotărârile pronunţate în cauzele C-283/81 Cilfit, C-3/16 Aquino), considerând că nu sunt întrunite în cauză cele trei situaţii de excepţie de la această obligaţie.
S-a subliniat, totodată, că metodologia publicată în Monitorul Oficial nu este un act normativ - ci are natura unor contracte-cadru între părţi, conform Deciziei nr. 1061/2009 a Curţii Constituţionale, iar Legea nr. 8/1996 nu impune stabilirea, în metodologii sau în contracte-licenţă neexclusivă, de remuneraţii minime fixe prestabilite drept remuneraţie echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor.
Din acest motiv, întrebările formulate tind la stabilirea de către CJUE dacă impunerea unei asemenea remuneraţii prin clauzele dintr-o metodologie sau dintr-un contract-licenţă neexclusivă încalcă regulile de concurenţă prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE (întrebarea nr. 2) sau intră sub incidenţa art. 101 alin. (1) lit. d) şi art. 102 lit. c) TFUE (întrebarea nr. 3) ori reprezintă o practică abuzivă, interzisă de art. 102 lit. a) TFUE, a unui organism de gestiune colectivă ce deţine o poziţie dominantă pe piaţă.
Recurenta a invocat şi art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 care prevede că, într-o cauză pendinte, "instanţele naţionale sunt competente să aplice articolele 81 şi 82 din tratat", precum şi efectele hotărârilor pronunţate de CJUE privind interpretarea normelor de drept comunitar, respectiv autoritatea de lucru judecat/interpretat erga omnes şi efectul retroactiv - de la data intrării în vigoare a normelor interpretate (paragraf 14 din hotărârea pronunţată în cauza C-106/77 Simmenthal).
S-a menţionat şi faptul că atât competenţa, dar şi obligaţia instanţei învestite cu judecarea prezentului litigiu, ce are ca obiect executarea clauzelor unui contract-licenţă neexclusivă şi ale unei metodologii publicate în Monitorul Oficial, de a aplica cu prioritate normele de ordine publică prevăzute de art. 101 şi 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, sunt date de art. 4 C. proc. civ. şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, precum şi de dispoziţiile imperative ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996.
Nu în ultimul rând, recurenta a citat paragrafele 49 şi 50 din hotărârea CJUE din cauza C-8/08, referitoare la aplicarea obligatorie, chiar din oficiu, a art. 101 TFUE (ex-art. 81 CE), fiind vorba despre o dispoziţie de ordine publică, indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor atribuite Comunităţii Europene, interpretarea acestuia realizată de Curte fiind obligatorie pentru toate instanţele naţionale ale statelor membre.
Prin urmare, instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept al Uniunii Europene are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (după cum se arată în dispozitivul cauzei C-106/77Simmenthal).
- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 astfel cum a fost modificată şi completată prin art. 22 şi art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.
Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimata A. este un "profesionist" în sensul O.G. nr. 13/2011 şi a stabilit dobânda penalizatoare datorată de recurenta B. S.R.L. prin aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, care se referă la raporturile dintre profesionişti.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 72/2013, "Termenul profesionist prevăzut la art. 3 alin. (21) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările aduse prin prezenta lege, va avea sensul prevăzut la art. 2 pct. 2 din prezenta lege."
Art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013 defineşte noţiunea de "profesionist" prin "orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ".
Or, contrar aprecierii instanţei de apel, A. nu exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, deoarece art. 151 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres că "Organismele de gestiune colectivă ... funcţionează potrivit reglementarilor privind asociaţiile fără scop patrimonial...".
În consecinţă, în cauză, dobânda penalizatoare datorată trebuie calculata prin aplicarea art. 3 alin. (2) şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care se refera la raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, a conchis recurenta - pârâtă.
III. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă şi respingerea recursului ca nefondat.
Pârâta a depus răspuns la întâmpinare.
IV. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 79 R din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 26 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu titlu prealabil, este de observat faptul că, odată cu motivele de recurs, s-a solicitat formularea de către Înalta Curte, ca instanţă de ultim grad de jurisdicţie, a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pe temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), recurenta propunând cinci întrebări referitoare la interpretarea art. 101 şi art. 102 TFUE, precum şi a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 TCE (actualmente art. 101 şi 102 TFUE).
Fiind vorba despre o chestiune prejudicială, urmează ca cererea cu acest obiect să fie analizată prioritar faţă de motivele de recurs.
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, printre altele, asupra interpretării actelor adoptate de instituţiile Uniunii.
Cu toate că, potrivit alin. (3), "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea", obligaţia de sesizare este subordonată unor verificări proprii, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE, ce constituie veritabile condiţii de admisibilitate a cererii de sesizare, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs.
Astfel, instanţa naţională nu are obligaţia să sesizeze CJUE atunci când "constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii" (hotărârea din cauza C - 283/81 Cilfit).
Contrar celor susţinute de către recurenta - pârâtă, problema invocată, în contextul în care a fost formulată, permite o interpretare clară şi neechivocă a normei de drept al Uniunii Europene invocate prin solicitarea de sesizare a instanţei europene.
Prin cererea formulată în cauză, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la achitarea diferenţei de remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea de fonograme prin intermediul postului de radio C., aferente perioadei 1.04.2015 - 30.06.2017 şi penalităţi de întârziere, potrivit autorizaţiei licenţă neexclusivă acordate pârâtei sub nr. x/20.01.2015.
Reclamanta a pretins - şi i-a fost acordată prin hotărârea primei instanţe, menţinută în apel - plata remuneraţiei calculate în raport de suma forfetată minimă de 250 euro/trimestru, conform art. III pct. 2 lit. a) din autorizaţie şi pct. 5 din Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 216/2011.
În schimb, pârâta a susţinut că datorează remuneraţia calculată prin raportare la veniturile trimestriale obţinute din activitatea sa de radiodifuzare (remuneraţie pe care, în aceste limite, a şi achitat-o), conform art. III pct. 2 lit. b) din autorizaţie, deoarece suma minimă forfetară nu poate fi aplicată.
În acest sens, pârâta a invocat nulitatea clauzei de la art. III pct. 2 lit. a) din autorizaţie, în baza clauzei de la art. VI teza I din autorizaţia/licenţă neexclusivă nr. 35/20.01.2015, potrivit căreia: "(...) Dispoziţiile, clauzele şi metodele de calcul al remuneraţiei prevăzute în prezentul contract-autorizaţie-licenţă neexclusivă care încalcă sau vor încălca norme sau dispoziţii de drept comunitar/naţional instituite pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor utilizatorilor sau ale organismelor de gestiune colectivă sunt nule de drept şi vor fi înlocuite cu dispoziţiile legale aplicabile."
Pârâta a susţinut, în esenţă, că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015, suma minimă de 250 euro/trimestru, prevăzută prin clauza a cărei nulitate a solicitat-o, a devenit contrară dispoziţiilor de la pct. 2 şi 3 din această lege.
Nu mai puţin, însă, pârâta a invocat nulitatea practicii abuzive a reclamantei constând în aplicarea şi impunerea sumei minime inechitabile de 250 euro/trimestru.
Din această ultimă perspectivă, pârâta a solicitat, în toate etapele procesuale, inclusiv în recurs, trimiterea preliminară la CJUE, pentru interpretarea art. 101 TFUE, referitor la acordurile incompatibile cu piaţa internă - întrebările 2 şi 3 din solicitarea formulată în recurs, astfel cum au fost redate în expunerea motivelor de recurs - şi art. 102 TFUE, referitor la abuzul de poziţie dominantă pe piaţă - întrebarea nr. 4.
Cu toate că aceste clarificări sunt formulate în contextul apărărilor pârâtei în cursul procesului, după cum s-a arătat anterior, Înalta Curte constată că răspunsul preconizat din partea CJUE la întrebările nr. 2, 3 şi 4 depinde în mod esenţial de răspunsul la întrebarea nr. 1 din solicitarea recurentei privind sesizarea CJUE.
Astfel, prin prima întrebare adresată CJUE, recurenta urmăreşte obţinerea unei interpretări a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 TCE (actualmente, art. 101 şi 102 TFUE), potrivit căruia "Instanţele naţionale sunt competente să aplice articolele 81 şi 82 din tratat" (art. 101 şi 102 TFUE).
Recurenta întreabă, în esenţă, dacă într-un litigiu precum cel de faţă, având ca obiect plata remuneraţiei cuvenite unor titulari de drepturi conexe, pe temei contractual, instanţa astfel învestită poate să aplice în mod direct art. 101 şi 102 TFUE, cu consecinţa înlăturării (constatării nulităţii) clauzei contractuale, reprezentate de art. III pct. 2 lit. a) din autorizaţia licenţă neexclusivă emisă în cauză, clauză ce relevă o încălcare a celor două norme de drept european.
Legătura dintre întrebări este indiscutabilă, în sensul că, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, celelalte întrebări ar fi inadmisibile, atât timp cât judecătorul prezentei cauze nu ar putea face aplicarea directă a normelor de concurenţă din art. 101 şi 102 TFUE, pentru a înlătura, prin intermediul acestui mecanism logico - juridic, clauza contractuală a cărei nulitate a fost invocată.
Dimpotrivă, în cazul unui răspuns afirmativ, instanţa ar urma să cerceteze valabilitatea clauzei contractuale şi pretenţiile reclamantei întemeiate pe această clauză în raport de răspunsul CJUE la întrebările 2, 3 şi 4 din sesizare.
Înalta Curte constată că răspunsul la prima întrebare este unul evident şi se impune printr-o interpretare fără dificultăţi a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003, în sensul că instanţa naţională, într-un litigiu precum cel de faţă, nu este competentă, pe temeiul acestei norme, să aplice în mod direct normele de concurenţă din art. 101 şi 102 TFUE.
Art. 6 din Regulament nu poate fi citit în mod izolat, ci trebuie interpretat în contextul întregului act normativ şi, în special, prin prisma celui de-al 7-lea considerent din preambulul Regulamentului, adică din partea ce cuprinde expunerea de motive şi exprimă intenţia legiuitorului în adoptarea reglementării.
Astfel, Regulamentul nr. 1/2003 are ca obiect de reglementare punerea în aplicare a normelor de concurenţă din tratat, iar potrivit art. 35 alin. (1), "Statele membre îşi desemnează autoritatea sau autorităţile de concurenţă responsabile cu aplicarea articolelor 81 şi 82 din tratat astfel încât dispoziţiile prezentului regulament să fie efectiv respectate."
Prin Legea concurenţei nr. 21/1996, s-a stabilit că această autoritate este Consiliul Concurenţei, ce aplică dispoziţiile art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 (art. 3 alin. (2) din lege), iar deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti (art. 51 alin. (1) din lege).
Este adevărat că art. 6 din Regulament se referă la competenţa instanţelor naţionale de aplicare a dispoziţiilor art. 101 şi 102 TFUE, dar în considerentul 7 expus în preambulul reglementării se menţionează faptul că "rolul instanţelor naţionale este complementar celui al autorităţilor de concurenţă din statele membre", chiar atunci când este vorba despre un litigiu între particulari, indicându-se exemplul unei cereri având ca obiect acordarea de daune-interese victimelor încălcării normelor de concurenţă.
Aşadar, Regulamentul are în vedere acele instanţe naţionale care acţionează subsecvent exercitării atribuţiilor autorităţii naţionale de concurenţă, fie pentru verificarea legalităţii deciziilor acesteia din urmă, fie, precum în exemplul din preambulul Regulamentului, pentru repararea prejudiciului creat printr-o încălcare a normelor de concurenţă constatată de aceeaşi autoritate.
Întrucât Regulamentul nu individualizează instanţele naţionale competente, este pe deplin aplicabil principiul autonomiei procedurale, ce caracterizează dreptul Uniunii Europene, în virtutea căruia trebuie constatat că instanţele din România ce aplică Regulamentul în discuţie şi legislaţia naţională de concurenţă sunt exclusiv cele de contencios administrativ, potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, menţionat anterior, respectiv pe temeiul normelor de drept comun reprezentate de Legea nr. 554/2004, în alte litigii decât cele generate de aplicarea Legii nr. 21/1996.
Prin urmare, din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 6 al Regulamentului nr. 1/2003 rezultă fără echivoc concluzia conform căreia această normă are în vedere exclusiv acele instanţe, stabilite la nivel naţional potrivit autonomiei procedurale, ce aplică Regulamentul, legislaţia naţională de concurenţă şi, eventual, dispoziţiile naţionale de drept comun pentru litigii subsecvente unei încălcări a normelor de concurenţă.
Această interpretare se impune în mod rezonabil şi fără vreo dificultate de corelare a normelor într-un raţionament logico - juridic, dată fiind, în special, intenţia exprimată de legiuitor chiar în expunerea de motive a Regulamentului.
De altfel, dezlegarea Curţii din hotărârea pronunţată în cauza C-177/16, invocată de către recurentă, a fost dată într-o trimitere preliminară a unei instanţe de contencios administrativ într-un litigiu având ca obiect anularea unei decizii a Consiliului Concurenţei din statul respectiv, prin care un organism de gestiune colectivă a fost sancţionat pentru abuz de poziţie dominantă prin anumite practici tarifare.
În consecinţă, aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene, în privinţa primei întrebări solicitate de către recurentă a fi adresată CJUE, se impune cu o asemenea evidenţă încât nu lasă loc vreunei îndoieli rezonabile, sesizarea CJUE nefiind, astfel, admisibilă, potrivit exigenţelor din hotărârea CJUE pronunţată în cauza Cilfit, menţionate anterior.
Dată fiind legătura cu prima întrebare, demonstrată în cele ce preced, nici celelalte întrebări nu sunt admisibile, motiv pentru care Înalta Curte va respinge solicitarea recurentei ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin primul motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 165 alin. (10) şi ale art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea potrivit căreia nu ar avea competenţa de a aplica norme din domeniul dreptului concurenţei, din moment ce este învestită cu un litigiu privind drepturi patrimoniale de autor, în care se aplică normele din domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
Atare critică a recurentei are aceeaşi finalitate precum sesizarea CJUE, analizată anterior, anume nulitatea clauzei de la art. III pct. 2 lit. a) din autorizaţia licenţă neexclusivă şi înlăturarea acesteia (astfel cum s-a invocat în cursul judecăţii), însă, de această dată, prin aplicarea unor norme din legislaţia naţională, şi nu în virtutea unei eventuale statuări a instanţei europene asupra incompatibilităţii cu dreptul Uniunii Europene a sistemului de tarifare practicat de organismul de gestiune colectivă şi aplicabil erga omnes.
Art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 prevede următoarele:
"Sunt interzise clauzele oricărui contract-licenţă neexclusivă şi ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în special cele care:
a) stabilesc şi impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii de tranzacţionare a licenţelor neexclusive inechitabile;
b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remuneraţii inegale sau alte condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
c) condiţionează încheierea contractelor-licenţă neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispoziţiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte."
De asemenea, potrivit art. 164 alin. (2) teza a doua din lege, "Pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă pot solicita numai remuneraţii procentuale, diferenţiate prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator - organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate."
Se observă că recurenta, prin susţinerile din cadrul primului motiv de recurs, face referire la forma din anul 2018 a dispoziţiilor art. 165 alin. (10) şi art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, inclusiv în privinţa numerotării textelor, astfel cum legea a fost modificată şi republicată în baza Legii nr. 74/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 27 martie 2018, în vigoare din 30 martie 2018 (actualul art. 165 alin. (10) corespunde fostului art. 1312 alin. (10) din Legea nr. 74/2018, iar art. 164 alin. (2) teza a doua - art. 1311 alin. (2) teza a doua, în numerotarea Legii nr. 74/2018).
Potrivit art. 6 alin. (3) C. civ., "Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi (...)".
Pe acest temei, nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, iar validitatea sa se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic.
Or, Legea nr. 74/2018, de modificare a Legii nr. 8/1996 şi în baza căreia Legea nr. 8/1996 a fost republicată, chiar dacă a interzis în mod expres clauzele oricărui contract-licenţă neexclusivă care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se aplică doar contractelor încheiate după data intrării în vigoare a acestei legi, fără a produce efecte retroactive, în sensul nulităţii unei clauze dintr-un contract încheiat anterior.
Tot în virtutea principiului neretroactivităţii legii, art. 165 alin. (10) nu poate constitui nici temeiul aptitudinii instanţei civile învestite cu cercetarea valabilităţii unei clauze dintr-un contract-licenţă neexclusivă, de a cenzura această clauză prin prisma compatibilităţii cu normele de concurenţă din Tratat, în măsura în care contractul a fost încheiat anterior începerii activităţii legii modificatoare (respectiv la data de 30.01.2015, în timp ce Legea nr. 74/2018 a intrat în vigoare, după cum s-a arătat, la 30.03.2018).
În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat şi îl va respinge ca atare.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, în motivarea respingerii motivului de apel al pârâtei în privinţa penalităţilor de întârziere calculate de prima instanţă, Înalta Curte constată că finalitatea criticii cu acest obiect rezidă în constatarea în recurs a inaplicabilităţii art. 3 alin. (2)1 şi a incidenţei art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011.
Susţinerile cu acest obiect contrazic prevederile art. III.4 din autorizaţia-licenţă neexclusivă nr. 35/9.01.2015 emisă de către reclamantă şi relevă, din acest punct de vedere, apărarea constantă în cauză a pârâtei, chiar de la formularea cererii reconvenţionale, referitoare la aplicabilitatea acestei clauze în raporturile juridice dintre părţi şi inaplicabilitatea Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 216/2011 privind penalităţile de întârziere.
Potrivit art. III pct. 4 din autorizaţia-licenţă neexclusivă, pentru întârzierea la plată a remuneraţiei, pârâta datorează dobânda penalizatoare maximă stabilită conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
În condiţiile în care ambele instanţe de fond au făcut aplicarea acestei clauze contractuale şi nu a celei de la pct. 8 din Metodologie vizând aplicarea de penalităţi per zi de întârziere, iar recursul priveşte exclusiv rata dobânzii penalizatoare calculate, este pe deplin aplicabil principiul libertăţii contractuale, regăsit în art. 1 din O.G. nr. 13/2011, în conformitate cu care "Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi întârzierea la plata unei obligaţii băneşti".
În prezenţa stipulaţiei exprese în contract privind nivelul maximal al dobânzii penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe vizând incidenţa art. 3 alin. (2)1 din acest act normativ, ce reglementează cel mai ridicat nivel al acestei dobânzi, aplicabil în raporturile dintre profesionişti.
În consecinţă, nu pot fi primite susţinerile recurentei care tind la înlăturarea efectelor contractului pe aspectul ratei dobânzii penalizatoare.
Pe de altă parte, contrar celor susţinute în motivarea recursului, în speţă nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
Potrivit acestei norme, "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".
În cauză, executarea contractului încheiat între părţi presupune utilizarea de către recurenta - pârâtă, în activitatea sa comercială, a obiectului protecţiei legale, sens în care a fost autorizată de către intimată - reclamantă, în numele şi pe seama titularilor de drepturi.
Or, necontestat fiind că pârâta desfăşoară o activitate cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., raportul juridic născut din contractul părţilor nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, ce vizează exploatarea unei întreprinderi fără scop patrimonial.
În schimb, calitatea pârâtei de profesionist ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ atrage incidenţa art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, astfel cum, în mod corect, au stabilit ambele instanţe de fond din cauză şi cum, de altfel, părţile au convenit prin contractul încheiat, potrivit celor expuse anterior.
Recurenta - pârâtă face referire în mod corespunzător la Legea nr. 72/2013, ce restrânge - în scopul aplicării sale - definiţia dată "profesionistului" prin C. civ. la acel profesionist ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ şi care, totodată, prevede în mod expres că atare semnificaţie este aplicabilă şi în cazul art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.
Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 72/2013, "Termenul profesionist prevăzut la art. 3 alin. (2^1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările aduse prin prezenta lege, va avea sensul prevăzut la art. 2 pct. 2 din prezenta lege", iar art. 2 pct. 2 din acelaşi act normativ prevede că "profesionistul" este reprezentat de orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ.
Contrar, însă, susţinerilor din motivarea recursului, pentru aplicarea art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 este suficientă întrunirea în persoana uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii a calităţii prevăzute de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.
Chiar dacă formularea "între profesionişti" din art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 este, aparent, restrictivă, trebuie ţinut cont de faptul că norma a fost introdusă în corpul ordonanţei prin Legea nr. 72/2013, ce a făcut absolut necesară corelarea cu ansamblul reglementării, aşadar, inclusiv cu definiţia profesionistului din Legea nr. 72/2013.
Interpretarea art. 3 alin. (2)1 trebuie, însă, să aibă în vedere necesitatea integrării normei şi în ansamblul O.G. nr. 13/2011, subsumat intenţiei legiuitorului de a reglementa diferitele situaţii juridice existente în practică, prin norme succesive, pentru stabilirea ratei dobânzii aplicabile.
După cum s-a arătat anterior, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 evocă tot calitatea de profesionist, dar în înţelesul larg din art. 3 alin. (3) C. civ., astfel încât legiuitorul din anul 2013 a urmărit reflectarea, printr-o normă distinctă, a noţiunii restrânse de profesionist, din Legea nr. 72/2013.
Din acest motiv, art. 3 alin. (2)1 trebuie citit în aceiaşi termeni în care este formulată norma imediat următoare, aceea din alin. (3), care are drept reper de identificare a situaţiilor juridice reglementate conţinutul raportului juridic, şi nu calitatea părţilor acestuia.
Prin urmare, art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 reglementează situaţia raporturilor juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în timp ce alineatul următor situaţia raporturilor juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi fără scop lucrativ.
Ipoteza reglementată prin art. 3 alin. (2)1 este întrunită în cauză, cât timp recurenta - pârâtă desfăşoară o activitate de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, indiferent dacă partea cocontractantă, respectiv reclamanta este sau nu este un profesionist în înţelesul art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.
În consecinţă, cel de-al doilea motiv de recurs va fi respins şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.
Pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A., conform ordinului de plată din data de 1 februarie 2021 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 79 R din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.