Hospital wins annulment retrial after lower court failed to first void arbitral award on meal allowances.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Orăşenesc Deta, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, a solicitat anularea Hotărârii arbitrale nr. 27/30.05.2019, pronunţate de Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul CNAS-CMR-CFR-CMDR şi, de asemenea, judecarea în fond a cauzei, în temeiul art. 613 alin. 1it. b) C. proc. civ. şi, în consecinţă, să fie anulată măsura dispusă de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, prin Raportul de control înregistrat sub nr. x/14.12.2018, comunicat la 18.12.2018, constând în recuperarea sumei de 127.980 RON, sumă ce reprezintă plăţi efectuate pentru indemnizaţia de hrană acordată în perioada martie - septembrie 2018, precum şi anularea Procesului-verbal de constatare nr. x/10.12.2018.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 15 F din data 10.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Orăşenesc Deta împotriva Hotărârii arbitrale nr. 27/30.05.2019, pronunţate de Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 15F din data de 10 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Spitalul Orăşenesc Deta.

II.1. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a dezvoltat critici întemeiate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. că decizia recurată conţine motive contradictorii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate a hotărârii arbitrale contestate, decurgând din invocarea încălcării dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel l-a înlăturat ca nefondat, apreciind că norma invocată este aplicabilă doar în procesul civil, iar în cadrul procedurii arbitrale, respectiv în situaţia arbitrajului instituţionalizat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 576 alin. (2) din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 619 alin. (3) din acelaşi Cod.

Instanţa a mai reţinut că litigiul a fost supus jurisdicţiei unui arbitraj instituţionalizat, organizat conform Ordinului nr. 2366/2015 al Ministerului Justiţiei care a aprobat Regulamentul privind procedura de soluţionare a litigiilor dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de asigurări de sănătate.

Curtea de apel a mai reţinut că în cuprinsul Regulamentului menţionat nu există prevederi referitoare la procedura prealabilă sesizării Comisiei Centrale de Arbitraj de pe lângă CNAS şi că, în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei procedurii prealabile, devin incidente dispoziţiile C. proc. civ.

Totodată, s-a apreciat că trimiterea la dispoziţiile C. proc. civ. nu trebuie înţeleasă ca referindu-se exclusiv la dispoziţiile Cărţii a IV-a Despre arbitraj din C. proc. civ., în lipsa unei astfel de distincţii.

În continuarea argumentării, s-a arătat că procedura prealabilă era obligatorie conform art. 16 din contract, însă omisiunea îndeplinirii acesteia nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, ca atare, neîndeplinirea procedurii prealabile nu mai putea constitui temei al respingerii acţiunii atât timp cât Comisia Centrală de Arbitraj nu putea invoca excepţia din oficiu, iar pârâta era decăzută din dreptul de a invoca această excepţie.

Astfel, s-a concluzionat că respingerea acţiunii în anulare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a fost pronunţată cu nesocotirea normelor legale de procedură menţionate, norme cu caracter imperativ, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora: "Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrate. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor.

În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate."

Recurentul-reclamant învederează că deşi au fost invocate dispoziţiile legale ce impuneau admiterea acţiunii, cu toate aceste, curtea de apel a respins acţiunea în anulare.

În opinia recurentului, instanţa de fond nu putea trece la judecata pe fond a cererii fără ca în prealabil să anuleze hotărârea arbitrală, întrucât, cu ocazia judecării pe fond, exista posibilitatea să pronunţe o hotărâre contrară hotărârii arbitrale.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Judecând cauza pe fond, prima instanţă a dispus respingerea cererii privind anularea măsurii dispuse de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş prin Raportul de control înregistrat sub nr. x/14.12.2018, constând în recuperarea sumei de 127.980 RON, sumă ce reprezintă plăţi efectuate pentru indemnizaţia de hrană acordată în perioada martie - septembrie 2018, precum şi anularea Procesului-verbal de constatare nr. x/10.12.2018.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că au fost aplicate în mod corect dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (5) şi art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) din Legea nr. 153/2017.

În continuarea argumentaţiei, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi g), creşterile salariale privesc drepturile aflate în plată în decembrie 2017. Totodată, s-a reţinut că indemnizaţia de hrană reprezintă un drept salarial care este supus creşterii prevăzute de art. 38 alin. (3) lit. a) din legea-cadru, însă acesta nu se afla în plată în decembrie 2017, fiind acordat numai de la 01.01.2018. Pe de altă parte, s-a arătat că se face distincţie între indemnizaţia de hrană şi tichetele de masă, întrucât cele două categorii de drepturi salariale au regimuri diferite de reglementare. În acest sens, au fost invocate par. 82-85 din considerentele Deciziei nr. 5/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurentul-reclamant susţine că, în cadrul acestui raţionament, instanţa a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material.

Astfel, indemnizaţia de hrană este reglementată de art. 18 din Legea nr. 153/2017, articol ce este cuprins în Capitolul 2 - Salarizarea -, Secţiunea a 2 - a - Alte drepturi salariale.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea cadru nr. 153/2017: "(1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, cu excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Conform art. 18 alin. (5): "Pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, indemnizaţia de hrană se acordă începând cu 1 ianuarie 2018, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1)."

Or, din coroborarea acestor două norme rezultă că, în ceea ce priveşte personalul din sistemul sanitar, acordarea normei de hrană este obligatorie începând cu data de 01.01.2018, iar în toate celelalte cazuri, acordarea acesteia este obligatorie începând cu 01.12.2018.

Potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ: "(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Iar potrivit lit. g): "Pentru personalul încadrat în unităţi sanitare publice aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, influenţele financiare determinate de creşterile salariale prevăzute la lit. a) - c), inclusiv suma compensatorie prevăzută la alin. (6^1), precum şi sumele determinate de aplicarea art. 25 alin. (6), se asigură prin transferuri din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate de la o poziţie distinctă."

Ca atare, prin aceste dispoziţii legale este reglementat modul de aplicare a influenţelor financiare determinate de creşteri salariale precum şi stabilirea sursei de finanţare a acestor influenţe.

Raportat la aceste aspecte, recurentul-reclamant arată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat cererea prin coroborarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi (5) - care stabilesc acordarea indemnizaţiei de hrană pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, începând cu 1 ianuarie 2018 -, cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) care reglementează modul de aplicare a influenţelor financiare determinate de creşteri salariale precum şi stabilirea sursei de finanţare a acestor influenţe.

Or, problema dedusă judecăţii a fost aceea de a se stabili dacă indemnizaţia de hrană prevăzută de art. 18 alin. (5) din lege se asigură sau nu, prin transferuri din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, neavând incidenţă sau relevanţă în cauză, dispoziţiile ce reglementează asigurarea influenţelor financiare determinate de creşteri salariale.

Recurentul-reclamant consideră că dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (5) din lege trebuiau coroborate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora: "Salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comanda/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare se stabilesc potrivit prevederilor prezentei legi şi anexelor nr. 1 - IX, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite."

Astfel, din conţinutul normei citate rezultă că indemnizaţia de hrană (care intră în categoria altor drepturi salariale) se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi, în consecinţă, rezultă că măsura dispusă de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, prin Raportul de control înregistrat sub nr. x/14.12.2018, comunicat recurentului la 18.12.2018, constând în recuperarea sumei de 127.980 RON, sumă ce reprezintă plăţi efectuate pentru indemnizaţia de hrană acordată în perioada martie - septembrie 2018, precum şi procesul-verbal de constatare nr. x/10.12.2018, sunt nelegale.

Într-o altă critică, susceptibilă de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a pune în discuţia părţilor fondul cauzei, astfel încât acestea să poată formula apărări şi aibă posibilitatea de a administra probe în dovedirea acţiunii.

Drept urmare, curtea de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil. Acest principiu presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecaţii. În cauză, argumentele decisive pentru admiterea acţiunii pe fond îşi găsesc reflectare în hotărârea pronunţată, însă judecătorul cauzei nu le-a pus în dezbaterea părţilor, aducând astfel o gravă atingere principiului contradictorialităţii, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin faptul că a soluţionat fondul cauzei fără a da cuvântul părţilor pe aspectele determinante pentru soluţia pronunţată şi fără a le da posibilitatea să formuleze apărări sau să administreze probe în dovedirea pretenţiilor, s-a produs şi o încălcare a dreptului la apărare al părţilor, garantat de art. 24 din Constituţia României.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 13 octombrie 2021, intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar dacă se va trece peste excepţia invocată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, precum şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul este fondat, după înlăturarea excepţiei nulităţii recursului, potrivit celor ce urmează.

Intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, susţinându-se că cele invocate în cuprinsul memoriului de recurs nu se încadrează în motivele de casare de care acesta s-a prevalat - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., ci, mai mult decât atât, reprezintă o simplă prezentare teoretică a unor dispoziţii legale, iar nu critici de nelegalitate la adresa hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că legea reglementează sancţiunea nulităţii recursului în situaţia nemotivării acestuia - art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., cu excepţia cazului în care nu pot fi invocate din oficiu motive de ordine publică în condiţiile art. 489 alin. (3).

Potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., aceeaşi sancţiune operează şi în cazul în care titularul recursului procedează la motivarea căii de atac, dar criticile pe care le invocă nu se încadrează în motivele reglementate de art. 488 alin. (1), normă imperativă care stabileşte expres şi limitativ motivele de nelegalitate.

Se reţine că prin cererea de recurs, reclamantul s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate în concret împotriva hotărârii recurate au în vedere raţionamentul arătat de prima instanţă în considerentele sentinţei atacate şi sunt apte a fi încadrate în motivele de casare indicate de recurentul însuşi.

În plus, Înalta Curte constată că pe lângă cazurile de recurs invocate de recurent, memoriul de recurs conţine şi critici prin care se susţin neregularităţi de ordin procedural, anume cele prin recurentul invocă încălcarea formelor de procedură prescrise de art. 613 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., precum şi nesocotirea principiului contradictorialităţii; drept urmare, se apreciază că acseste critici sunt susceptibile de analiză pe temeiul cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit încadrării realizate de această instanţă.

În consecinţă, se va respinge excepţia nulităţii recursului.

Analizând cele invocate de către recurent din perspectiva încălcării unor reguli de procedură, critici ce se impun a fi analizate cu prioritate, Înalta Curte va reţine caracterul parţial fondat al acestora.

Principiul contradictorialităţii este un principiu fundamental al procesului civil şi are semnificaţia stabilită prin dispoziţiile art. 14 din Codul de procedură; aşa fiind, ipoteza pronunţării instanţei prin hotărârea atacată asupra unor chestiuni care nu au fost în prealabil supuse dezbaterii părţilor este de natură a contura încălcarea acestui principiu.

Din acest punct de vedere, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă, învestită cu acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, s-a pronunţat, fără a supune dezbaterii părţilor, şi asupra fondului acţiunii în anulare, iar nu numai asupra chestiunilor de ordin procedural valorificate de Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul CNAS-CMR-CFR-CMDR la pronunţarea Hotărârii arbitrale nr. 27/30.05.2019, hotărâre prin care s-a respins ca inadmisibilă şi prematur introdusă cererea de arbitrare promovată de reclamantă, reţinându-se neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de a supune unei proceduri prealabile de soluţionare amiabilă litigiul intervenit între părţi.

Verificând aceste motive, Înalta Curte constată că la termenul din 3.02.2021 la care curtea de apel a rămas în pronunţare asupra acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, când a dispus amânarea pronunţării la data de 10.02.2021, niciuna dintre părţile cauzei nu a fost prezentă în instanţă, astfel cum reiese din cele redate în practicaua încheierii de amânare a pronunţării de la dosar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Această situaţie însă nu putea împiedica instanţa de judecată să soluţioneze cauza, având în vedere dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă."

Or, atât reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, cât şi intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Timiş, prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Totodată, se reţine că art. 10 din C. proc. civ. stabileşte obligaţia părţilor procesului civil de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor procedurale, judecând cauza în lipsa părţilor legal citate, întrucât ambele părţi au solicitat soluţionarea cauzei şi în lipsa lor.

Pe de altă parte, se reţine că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale a analizat motivele de fapt şi de drept susţinute de reclamantul însuşi în motivarea cererii introductive, aceasta invocând atât motive de ordin procedural (dată fiind pronunţarea de către Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul CNAS pe calea unor excepţii), dar şi motive de netemeinicie şi nelegalitate a măsurilor dispuse prin raportul Raportul de control nr. x/14.12.2018 şi Procesul-verbal de constatare nr. x/10.12.2018, a căror anulare a solicitat-o Comisiei Centrale de Arbitraj prin cererea de arbitrare şi, consecutiv, instanţei de judecată pe calea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Mai mult decât atât, curtea de apel s-a pronunţat în urma analizei susţinerilor reclamantei şi a apărărilor formulate de partea adversă, a probelor administrate în cauză de părţi, iar nu prin valorificarea vreunui motiv de ordine publică, invocat din oficiu care ar fi fost necesar să fie supus dezbaterii părţilor.

În acest context, se apreciază că prin comunicarea către adversarul din proces de către instanţă a actelor de procedură formulate de fiecare parte (acţiunea în anulare, către pârâtă, iar întâmpinarea formulată de aceasta, către reclamantă) exigenţele principiului contradictorialităţii au fost pe deplin asigurate, motiv pentru care se vor înlătura ca nefondate criticile recurentei pe acest aspect.

Înalta Curte constată însă a fi fondat motivul de recurs prin care reclamantul susţine încălcarea normei de la art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., critici ce vor fi evaluate, de asemenea, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deşi recurentul s-a prevalat de motivul de casare de la pct. 6, inadecvat însă faţă, de argumentele pe care acestea le-a formulat.

Astfel, curtea de apel, pentru motivele arătate în considerentele sentinţei, a apreciat a fi întemeiate motivele reclamantului prin care a susţinut că dispoziţiile legale nu permiteau Comisiei Centrale de Arbitraj să invoce din oficiu nerespectarea procedurii prealabile, acest drept aparţinând exclusiv intimatei-pârâte; în subsidiar, cu referire la aceeaşi chestiune, reclamantul a susţinut că, în realitate, a îndeplinit procedura prealabilă de a supune litigiul dintre părţi unei proceduri prealabile de soluţionare amiabilă a litigiului, pe calea adresei nr. x/10.12.2018 înaintate Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Timiş, prin care a combătut cele imputate prin raportul de control nr. x/14.12.2018 întocmit de reprezentanţii acesteia şi prin procesul-verbal de constatare nr. x/10.12.2018.

În consecinţă, întrucât curtea de apel a primit prima critică a reclamantului împotriva soluţiei adoptate de Comisia Centrală de Arbitraj prin hotărârea arbitrală atacată, de respingere ca inadmisibilă şi ca prematură a cererii de arbitrare promovate de reclamant, această împrejurare presupune că s-a reţinut nelegalitatea soluţiei adoptate prin hotărârea arbitrală nr. 27 din 30.05.2019, hotărâre în care nu s-au reţinut alte motive de respingere a cererii decât cele de ordin procedural şi, cu atât mai puţin, pe fondul cererii prin care reclamantul solicita anularea măsurilor dispuse prin raportul de control şi prin procesul-verbal de constatare.

Or, această premisă se circumscrie dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., astfel încât, în aplicarea acestei norme, acţiunea în anulare trebuia admisă, iar hotărârea arbitrală, anulată (premisa fără echivoc de la alin. (3), după care instanţa trebuia să se pronunţe în mod distinct asupra pretenţiilor deduse arbitrajului (pretenţii apreciate ca neîntemeiate de curtea de apel) - astfel cum stabileşte lit. b) de la alin. (3) al art. 613 din cod.

Obiectul acţiunii în anulare îl constituie hotărârea arbitrală, în timp ce obiectul cererii de arbitrare a privit pretenţia reclamantului de anulare a măsurii dispuse de către Casa de Asigurări de Sănătate Timiş prin Raportul de control înregistrat sub nr. x/14.12.2018, precum şi prin Procesul-verbal de constatare nr. x/10.12.2018.

Aceste clarificări au fost făcute chiar de către curtea de apel în cuprinsul încheierii pronunţate la termenul din 11.11.2020, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, invocată de pârâtă.

Prin această încheiere, instanţa a reţinut că cererea dedusă judecăţii are ca obiect anularea hotărârii arbitrale nr. 27/30.05.2019, pronunţate de Comisia Centrală de Arbitraj în dosarul nr. x/2019, precum şi faptul că motivele invocate de reclamant în cererea de anulare a hotărârii arbitrale se încadrează în prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., text care, la momentul soluţionării acţiunii, atrăgea incidenţa art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ.

Aceste dezlegări în drept - calificarea cererii deduse judecăţii şi temeiul juridic al acţiunii în anularea hotărârii arbitrale - nu au fost contestate de niciuna dintre părţile cauzei, astfel încât ele sunt intrate sub autoritate de lucru judecat.

În considerentele sentinţei recurate, curtea de apel deşi a concluzionat că respingerea cererii de arbitrare de către Comisia Centrală de Arbitraj pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a fost pronunţată cu nesocotirea normelor legale de procedură cu caracter imperativ, reţinând în mod explicit incidenţa dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., a pronunţat în mod nelegal soluţia de respingere a acţiunii în anulare, ceea ce conduce la reţinerea caracterului fondat şi al motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinut de recurent.

Or, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu putea trece la judecata pe fond a cererii, fără ca, în prealabil, să anuleze hotărârea arbitrală, întrucât soluţia de respingere a acţiunii în anulare ar trebui să semnifice confirmarea motivelor reţinute în hotărârea arbitrală de Comisia Centrală de Arbitraj, iar nu caracterul neîntemeiat al fondul pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea de arbitrare, astfel cum s-a reţinut în sentinţa recurată.

Pentru acest motive, se reţine caracterul fondat al criticilor analizate în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază a fi fondat şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Pe fondul raportului juridic litigios, curtea de apel a apreciat că măsura dispusă prin raportul de control şi procesul-verbal de constatare sunt legale şi temeinice, astfel încât s-a concluzionat că acestea reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) şi a) art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

S-a reţinut că sumele de bani considerate prin măsurile contestate a fi fost acordate cu încălcarea dispoziţiilor legale reprezintă indemnizaţie de hrană aferentă perioadei martie - septembrie 2018 plătite personalului medical, decontate de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş în temeiul contractului nr. x/2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor O.G. nr. 114/2017 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul sănătăţii.

Acest contract a fost încheiat în temeiul dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, a O.U.G. nr. 114/2017 şi a Ordinului nr. 78/14/2018.

Prima instanţă a apreciat prin decizia recurată că venitul plătit cu titlu de indemnizaţie de hrană se include în categoria veniturilor salariale, astfel că, în principiu, dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 erau aplicabile şi acestei categorii de venituri.

Cu toate acestea, s-a reţinut că norma anterior invocată referitoare la creşterile salariale ce se acordă cu începere de la 1 ianuarie 2018 nu este incidentă şi veniturilor plătite personalului din sistemul sanitar cu titlu de indemnizaţie de hrană, întrucât acestea nu erau drepturi salariale aflate în plată în decembrie 2017, indemnizaţia de hrană fiind prevăzută în beneficul personalului din sistemul sanitar începând abia din 1 ianuarie 2018, potrivit art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, curtea de apel a stabilit că tichetele de masă şi indemnizaţia de hrană sunt drepturi salariale diferite, astfel cum reiese şi din considerentele Deciziei nr. 5/2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 480/5.06.2020, par. 82-85, înlăturându-se astfel susţinerea reclamantului, în sensul că aceste drepturi s-ar fi aflat în plată în decembrie 2017.

Înalta Curte apreciază că instanţa anterioară a interpretat şi aplicat greşit normele legale invocate - art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) rap. la art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 153/2017.

Astfel, art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 157/2017 stabilesc astfel:

"(1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, cu excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Alin. (5): "Pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, indemnizaţia de hrană se acordă începând cu 1 ianuarie 2018, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1)."

Din interpretarea coroborată a acestor două norme, reiese că indemnizaţia de hrană se acordă de către ordonatorii de credite lunar în mod obligatoriu personalului plătit din fonduri publice, cu excepţia categoriilor de personal enumerate de alin. (1), categorii care beneficiază drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994.

Legiuitorul a stabilit că pentru categoriile de personal plătit din fonduri publice pentru care se recunoaşte dreptul la indemnizaţia de hrană, acesta se va plăti cu începere de la 1 decembrie 2018, cu excepţia personalului din sistemul sanitar, pentru care s-a devansat plata acestui drept de natură salarială, cu începere de la 1 ianuarie 2018.

Art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) din Legea nr. 157/2018 prevăd:

"(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:

a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

g) pentru personalul încadrat în unităţi sanitare publice aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, influenţele financiare determinate de creşterile salariale prevăzute la lit. a) - c), inclusiv suma compensatorie prevăzută la alin. (6^1), precum şi sumele determinate de aplicarea art. 25 alin. (6), se asigură prin transferuri din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate de la o poziţie distinctă."

În contextul acestor dispoziţii legale, curtea de apel a reţinut că întrucât dreptul la indemnizaţia de hrană nu era un drept salarial în plată în decembrie 2017, acesta nu poate intra în domeniul de aplicare a art. 38 alin. (3) lit. a) din actul normativ de referinţă, deşi, în principiu, această normă era susceptibilă de aplicare şi acestei categorii de venituri salariale.

Stabilind această premisă, s-a concluzionat că măsura dispusă prin raportul de control prin care s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant obligaţia de recuperare a sumei de 127.980 RON ce reprezintă operaţiuni neconforme sau plăţi nejustificate, efectuate pentru acordarea indemnizaţiei de hrană personalului sanitar, în perioada martie - septembrie 2018, este legală şi temeinică.

Înalta Curte constată că acest raţionament este greşit, întrucât deşi s-a stabilit în mod corect că pentru indemnizaţia de hrană se verifica vocaţia de a intra în categoria drepturilor salariale pentru care putea opera o creştere cu 25% de la 1 ianuarie 2018, întrucât aceasta nu se afla în plată în decembrie 2017, art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 nu este aplicabil, totuşi curtea de apel nu a demonstrat şi concluzia caracterului legal şi temeinic al obligaţiei stabilite de intimată în sarcina recurentului de recuperare a sumelor plătite personalului sanitar cu titlu de indemnizaţie de hrană în intervalul menţionat.

Înalta Curte apreciază că în speţă este lipsită de relevanţă vocaţia indemnizaţiei de hrană a fi fost susceptibilă de majorare cu 25% în temeiul art. 38 alin. (3) lit. a) din lege, câtă vreme aceasta nu are caracter de continuitate, întrucât nu are corespondent într-un drept salarial de aceeaşi natură în legea anterioară, dată fiind natura diferită a venitului salarial constând în indemnizaţia de hrană din legea nouă şi tichetele de masă prevăzute de legislaţia anterioară, aspect reţinut şi de curtea de apel.

Ca atare, raportarea instanţei anterioare la această normă (şi, consecutiv, şi la art. 38 alin. (3) lit. g) din aceeaşi lege) semnifică stabilirea greşită a premiselor de analiză a raportului de drept substanţial ce trebuia soluţionat în cauză.

Instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, avea de stabilit dacă dreptul la indemnizaţia de hrană plătit de reclamant personalului medical în intervalul martie - septembrie 2018 reprezintă un drept legal, independent de temeiul juridic al sursei de finanţare indicate în contractul nr. x/2018, încheiat între recurentul Spitalul Orăşenesc Deta şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş pentru punerea în aplicare a prevederilor O.G. nr. 114/2017 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul sănătăţii sau reprezintă un drept acordat în mod nejustificat, prin operaţiuni neconforme, astfel cum s-a reţinut prin actul de control.

Or, în condiţiile în care art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 157/2017 stabilesc în mod imperativ acordarea, cu începere de la 1 ianuarie 2018, a indemnizaţiei de hrană pentru personalul din sistemul sanitar, interpretând legea în acest mod, curtea de apel a făcut inaplicabilă o dispoziţie a legii, imperativă şi lipsită de orice echivoc.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa anterioară nu a demonstrat cum ar putea fi conciliate prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) şi g) - acordarea începând de la 1 ianuarie 2018 a creşterilor salariale de 25% şi finanţarea acestor creşteri salariale - cu art. 18 alin. (1) şi (5) din lege - acordarea unui venit salarial reglementat de legea nouă şi stabilit a se acorda cu începere de la 1 ianuarie 2018, în cazul personalului din sistemul sanitar.

În plus, curtea de apel nu s-a raportat la celelalte dispoziţii ale legii cadru referitoare la modul de stabilire a salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, ca de exemplu, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 157/2017, normă indicată de recurrent.

Cum o atare analiză a primei instanţe lipseşte, Înalta Curte nu va putea da o dezlegare pe acest temei, având în vedere că prima instanţă nu a cercetat pe fond în mod real raportul juridic dedus judecăţii.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, reţinându-se întrunirea în speţă a cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de reclamantul Spitalul Orăşenesc Deta împotriva deciziei civile nr. 15F din data de 10 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.