Unlawful detention compensation: Inadmissibility of extraordinary cancellation appeal for re-examining merits and evidence

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Braşov, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

Prin sentinţa civilă nr. 253 din 18 ianuarie 2019, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin precizarea de acţiune depusă în faţa tribunalului, reclamantul şi-a modificat valoarea pretenţiilor solicitate la suma de 1.000.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 155 S din data de 11 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 25 noiembrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1361 Ap din data de 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 155 S din data de 11 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

A respins apelul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A stabilit onorariul definitiv al avocatului B., desemnat avocat din oficiu, în condiţiile art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 la suma de 1.567 RON, aceasta urmând să fie achitată, conform art. 23 din O.U.G. nr. 51/2008, în condiţiile Legii nr. 51/1996 republicată.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 729 din data de 6 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei nr. 1361 Ap din data de 8 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 729 din data de 6 aprilie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., cale de atac care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2021.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) şi art. 319 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a susţinut că instanţa a arătat că a fost reparată o eroare judiciară, nu a judecat cauza şi nu a analizat dacă prevederile art. 541 C. proc. pen. a fost reţinute de către vreo instanţă din România.

Totodată, a mai apreciat că în mod eronat a fost avută în vedere ordonanţa nr. 679/2014 a Curţii de Apel Roma în stabilirea momentului la care a luat cunoştinţă de eroarea judiciară.

A subliniat că prin această ordonanţă s-a hotărât doar că nu va fi extrădat, iar împrejurarea că a fost încarcerat nelegal în Italia şi nu în România a fost constatată prin ordonanţa nr. 27 din data de 21 februarie 2019.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Astfel, a susţinut că, în motivarea contestaţiei în anulare, au fost invocate chestiuni ce ţin de fondul cauzei, iar nu chestiuni formale, astfel cum impun prevederile art. 503 C. proc. civ.

A apreciat că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă, întrucât nu ne aflăm în prezenţa niciunuia dintre motivele prevăzute în mod expres de dispoziţiile legale anterior menţionate, iar contestatorul tinde la o reexaminare a fondului cauzei.

În subsidiar, solicitând respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, a arătat că instanţele care s-au pronunţat în cauză au apreciat în mod legal şi temeinic că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, apărărilor formulate şi a probelor administrate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Analizând admisibilitatea prezentei contestaţii în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 729 din data de 6 aprilie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, contestatorul A. a solicitat anularea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată împotriva Statului Român, pentru comiterea de erori judiciare grave.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) şi art. 319 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte, raportat la data înregistrării pe rolul instanţelor a prezentei cauze, 27 septembrie 2018, constată că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum rezultă din norma edictată de art. 24 a acestui act normativ, precum şi din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Astfel, constată că temeiului de drept invocat de către contestator - art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - îi corespunde, în noua reglementare, art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a situaţie de fapt şi a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestaţie) sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatorul.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatorul nu a indicat care sunt erorile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., şi nici care dintre motivele de casare pe care le-a invocat nu a fost analizat de către instanţa de recurs, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci a susţinut că instanţa de recurs a reţinut greşit data de la care curge termenul de prescripţie şi a omis să cerceteze dacă vreuna dintre instanţele din România au constatat incidenţa art. 541 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte critica formulată de contestator în sensul că instanţa de recurs a reţinut greşit data de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că, prin decizia pronunţată în recurs, s-a reţinut că, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat faptul că motivul referitor la împrejurarea că momentul de la care curge termenul de şase luni este data de 17 iulie 2019, când reclamantul a luat cunoştinţă de eroarea judiciară săvârşită de Statul Român, a fost invocat pentru prima dată în faţa instanţei de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că este nelegală reiterarea aceluiaşi motiv în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor imperative de procedură.

Ca atare, această critică, prin care contestatorul susţine că instanţa s-a raportat eronat la ordonanţa nr. 679/2014 a Curţii de Apel Roma în stabilirea momentului la care a luat cunoştinţă de eroarea judiciară şi nu a avut în vedere ordonanţa nr. 27 din data de 21 februarie 2019, nu se circumscrie ipotezei erorii materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecăţii şi care trebuie să fie evidentă şi săvârşită de instanţă ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuţie în prezenta cale extraordinară de atac.

Totodată, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 Cod procedură.

Or, prin prezenta contestaţie în anuare, contestatorul nu a arătat care dintre motivele de casare, susţinute prin cererea sa de recurs, nu a fost analizat de către instanţă, ci a invocat că instanţa nu a cercetat dacă prevederile art. 541 C. proc. pen. au fost reţinute de către vreo instanţă din România.

Ca atare, această critică reprezintă nemulţumirea părţii faţă de validarea de către instanţa de recurs a soluţiei date în cauză asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa nejudecării pricinii pe fondul pretenţiilor, ipoteză care nu poate fi asimilată omisiunii instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs".

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluţionat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei, contestaţia în anulare neputând avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, precum şi că nu au fost invocate motive dintre cele prevăzute la art. 503 alin. (1) sau alin. (2) pct. 1 şi 4 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de prevederile art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 729 din data de 6 aprilie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.