Loss of use compensation for unlawful occupation: extraterritorial civil liability and default from the date of the illicit act

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea din data de 23 decembrie 2016 înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., C., D., E. şi F. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, proprietatea reclamantului, situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, str. x, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. vechi 9004) pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6334 din data de 30 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1343 din data de 3 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017,'a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 288 din data de 6 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între instanţele menţionate şi s-a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4 l/R din data de 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se că acţiunea introductivă are ca obiect plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 107 alin. (1), art. 112 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 Cod procedură civilă.

După stabilirea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul a fost înregistrat la această instanţă, la secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis proba cu înscrisuri; a respins proba cu martori ca nefiind utilă soluţionări cauzei; a admis proba cu expertiză imobiliară evaluatorie, având ca obiectiv stabilirea contravalorii de folosinţă asupra imobilului situat în strada x nr. 20, oraşul Voluntari judeţul Ilfov, de la data de 23 decembrie 2013 până la data introducerii acţiunii la data de 23 decembrie 2016; a desemnat expert, prin tragere la sorţi, pe G., nr. 100 pe lista cu experţi; a stabilit onorariu provizoriu de expertiză în cuantum de 2.000 RON, în sarcina reclamantului şi a pus în vedere acestuia să facă dovada achitării onorariului de expert; a dispus emiterea unei adrese expertului G., pentru a fi înştiinţat să efectueze expertiza, după citarea părţilor şi să depună la dosarul cauzei raportul de expertiză încuviinţat în cauză, cu obiectivele stabilite în suficiente exemplare, pentru comunicare, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată acordat, însoţit de dovezile de convocare a părţilor, conform art. 336 C. proc. civ. a dispus emiterea unei adrese către H.. pentru a se comunica numirea în cauză a expertului G.; a amânat cauza şi a acordat termen la 5 februarie 2019.

Prin încheierea din data de 1 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a dispus amânarea pronunţării la data de 15 octombrie 2019, fiind respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâta B. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de petenta Piciu-D. împotriva doamnei judecător J..

Prin sentinţa civilă nr. 2598 din 19 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi B. S.R.L., a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor şi au fost obligaţi aceştia, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 61.427,87 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, str. x, pentru perioada 23 decembrie 2013 - 15 iulie 2016.

Pârâţii Piciu-D., C., F. şi E. au declarat apel împotriva încheierilor de şedinţă din 4 decembrie 2018 şi 10 octombrie 2019, precum şi a sentinţei civile nr. 2598 din data de 19 noiembrie 2019, iar pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii de şedinţă din data de 1 octombrie 2019.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1815/A din data de 17 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Piciu-D., C., F., E. şi de apelanta-pârâtă B. S.R.L. - prin lichidator judiciar K.., împotriva sentinţei civile nr. 2598 din data de 19 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, despăgubirile pe care pârâţii trebuie să le plătească, în solidar, reclamantului sunt de 21.209,5 euro şi reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 27 noiembrie 2015 -15 iulie 2016, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Piciu-D., C., F. şi E..

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat următoarele:

- instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se asupra perioadei pentru care prima instanţă a acordat contravaloarea lipsei de folosinţă, cu toate că, atât prin întâmpinarea la cererea introductivă (în faţa instanţei de fond), cât şi prin cererea de apel (în faţa instanţei de apel), nu s-a criticat acest aspect;

- au fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 22 alin. (6) din acelaşi cod;

- deşi apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, una dintre limitările acestui efect este reglementat de art. 477 Cod procedură civilă, ce dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum; aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în calea de atac în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, iar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant;

- prin micşorarea perioadei pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, cu toate că nici prin întâmpinarea la cererea introductivă şi nici prin cererea de apel nu s-a invocat acest aspect, vătămarea cauzată recurentului-reclamant este evidentă, decizia recurată fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură care reglementează principiul disponibilităţii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut următoarele:

- în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1039 C. proc. civ.

- între recurentul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi persoane fizice nu a existat nicio relaţie de natură contractuală în ceea ce priveşte imobilul în cauză;

- sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., care stabilesc că debitorul se află de drept în întârziere atunci când "obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale";

- faţă de faptul că între intimaţii-pârâţi, persoane fizice, şi recurentul-reclamant nu au existat raporturi contractuale, aceştia se aflau de drept în întârziere încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant, în data de 22 aprilie 2013 prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013;

- în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1039 C. proc. civ. referitoare la notificarea ocupantului atunci când proprietarul unui imobil doreşte să-l evacueze, neputându-se pune în discuţie o strămutare a răspunderii intimaţilor-pârâţi, persoane fizice, de pe tărâm contractual pe tărâm delictual, întrucât nu au existat raporturi contractuale între aceştia şi recurentul-reclamant în ceea ce priveşte imobilul în cauză;

- instituţia termenului suplimentar de executare ("punerea în întârziere a debitorului") reprezintă un remediu al neexecutării contractului, un principiu al salvgardării contractului prin care creditorul este obligat să acorde debitorului o a doua şansă, înainte de orice alt remediu;

- raporturile contractuale dintre recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă, persoană juridică, au încetat odată cu predarea scriptică a imobilului în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 18 martie 2013, nemaifiind necesară trimiterea unei noi notificări în vederea punerii în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiei de predare, din moment ce imobilul fusese deja "predat";

- între recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă B. S.R.L. nu au existat raporturi contractuale în legătură cu imobilul în cauză, raportat la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013, încheiat exclusiv între reclamantul A. - în calitate de cumpărător - şi RSL M. S.A. - în calitate de vânzător;

- toţi intimaţii-pârâţi se aflau în drept de întârziere de la data de 22 aprilie 2013, data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâţii Piciu-D., C., F. şi E.

Recurenţii-pârâţi au criticat decizia recurată prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi, în esenţă, au arătat următoarele:

- în motivarea instanţei de apel, cu privire la calea de atac declarată împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 decembrie 2018, deşi se reţin ca întemeiate susţinerile pe care le-au formulat cu privire la lipsa de procedură, instanţa a respins acest motiv de apel pe considerentul că ar fi fost decăzuţi din dreptul de a invoca nulitatea relativă generată de nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 C. proc. civ., făcând trimitere la prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ. de asemenea, instanţa de apel a reţinut că nulitatea invocată nu este o simplă nulitate relativă, în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ., ci este o nulitate condiţionată de o vătămare, astfel încât curtea de apel a apreciat că dreptul la un proces echitabil al pârâţilor ar fi fost respectat;

- soluţia şi motivarea instanţei de apel este nelegală, aceasta fiind rezultatul unor erori în analiza probatoriului existent, dar şi a contextului de fapt şi de drept privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, încălcate în mod flagrant de instanţa de fond;

- instanţa de apel continuă eroarea instanţei de fond care a confundat calitatea de administrator statutar al apelantei-pârâte Piciu-D. cu cea de administrator judiciar;

- cele reţinute de către instanţa de apel la pagina 6 alin. (3) din decizia recurată, referitoare la prezenţa la termenul din data de 30 mai 2019 a pârâţilor C. şi Piciu-D., care nu ar fi invocat lipsa de procedură de la termenul din data de 4 decembrie 2018, este lipsită de legalitate şi oportunitate, întrucât curtea de apel a ignorat faptul că la termenul de judecată din data de 30 mai 2019 fusese administrat probatoriul dispus prin încheierea din 4 decembrie 2018, fiind efectuată şi depusă la dosar expertiza dispusă;

- deşi invocă dispoziţiile art. 159, art. 174 şi art. 178 C. proc. civ., instanţa de apel nu indică textul de lege şi mijlocul juridic legal care i-ar fi permis instanţei să revină asupra încheierii din 4 decembrie 2018, să desfiinţeze probatoriul deja administrat şi să rediscute admisibilitatea probelor solicitate;

- recurenţii susţin că este surprinzătoare şi susţinerea instanţei de apel prin care pretinde că, întrucât pârâţii persoane fizice au depus obiecţiuni semnate la raportul de expertiză la data de 24 septembrie 2019, iar acestea au fost respinse la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2019, ar constitui şi acest fapt un motiv de decădere;

- având în vedere că la termenul de judecată din data de 4 decembrie 2018 s-au dispus măsuri procesuale fundamentale administrării justiţiei în cauză, privind unirea excepţiilor cu fondul şi admiterea probatoriului ce urma a fi administrat, iar măsurile au fost dispuse în condiţiile în care procedura de citare nu era legal îndeplinită, le-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil (art. 24 din Constituţia României, art. 13 C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 6 Cod procedură civilă), fiind privaţi de dreptul de a pune concluzii cu privire la unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe care au invocat-o, la cererea de probatorii, precum şi la expertiză, obiectivele acesteia şi perioada supusă expertizării;

- potrivit art. 248 alin. (4) Cod procedură civilă, unirea excepţiei cu fondul poate fi dispusă de către instanţă atunci când pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea aceloraşi probe ca şi cele pe fondul cauzei, astfel că, măsura o consideră nelegală, având în vedere că reclamantul nu a solicitat administrarea niciunei probe pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, singura probă dispusă de instanţa de fond fiind expertiza care nu are nicio legătură cu această excepţie;

- susţinerea instanţei de apel în sensul că ar fi fost respectat dreptul la un proces echitabil este nelegală şi netemeinică, fiindu-le vătămat grav dreptul la apărare.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că:

- instanţa de apel a pronunţat, cu privire la apelul declarat de apelanta-pârâtă, B. S.R.L., o hotărâre judecătorească contradictorie, întrucât există contradicţie între motivare şi dispozitiv;

- instanţa de apel a arătat că "Observând că apelul pârâtei B. nu conţine alte critici decât cele la care s-a făcut referire anterior (greşita respingere a cererii de suspendare de către tribunal, respectiv greşita calificare a căii de atac care putea fi declarată de societatea comercială împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare), Curtea reţine că apelul pârâtei B. S.R.L., societate în faliment, reprezentată de lichidator judiciar, nu este fondat"; cu toate acestea, potrivit dispozitivului decizie recurate, apelul declarat şi de apelanta-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar K., a fost admis.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenţii-pârâţi au susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aceştia au arătat următoarele:

- instanţa a făcut o aplicarea greşită a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016 pronunţate de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015;

- instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia pe efectul pozitiv al lucrului judecat, ci numai pe autoritatea de lucru judecat;

- sentinţa civilă nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016 a fost pronunţată într-o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută de art. 1033 C. proc. civ., care nu poate avea decât un singur obiect, respectiv evacuarea;

- atât timp cât reclamantul s-a angajat prin contractul de vânzare să nu preia imobilul de la vânzător, ci de la deţinătorul B. S.R.L., efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate desfiinţa aceasta clauză expresă imperativă din contractul de vânzare;

- efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate înfrânge voinţa părţilor din lipsa de folosinţă pe 3 ani în urmă, ci numai pentru perioada de la data notificării de predare printr-un contract care este legea părţilor;

- întrucât reclamantul a declarat, în mod expres, că preia imobilul direct de la B. S.R.L., singura persoană care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză este B. S.R.L. şi numai pentru perioada de la care a notificat-o pe aceasta să-i predea imobilul (27.11.2015) şi până la data de 15.07.2016, data preluării efective a imobilului;

- instanţa de apel şi-a însuşit punctul de vedere al instanţei de fond, făcând astfel o greşită aplicare a autorităţii lucrului judecat şi a efectului pozitiv;

- prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, precum şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3246/2014;

- atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au confundat calitatea pârâtei Piciu-D. de administrator statutar cu cea de administrator judiciar, procedura de citare pentru termenele de judecată realizându-se cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ., coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 şi a decizie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3246/2014;

- în obiecţiunile la raportul de expertiză au arătat că aceasta a fost efectuată cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, precum şi cu încălcarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3246/2014; instanţa de apel nu a răspuns acestor aspecte de nulitate procedurală, motivând că sunt aspecte lovite de nulitate relativă, astfel că nu pot fi invocate decât de partea interesată, ignorând astfel că, aşa cum au arătat, pârâta Piciu-D. avea calitatea şi de administrator statutar al pârâtei persoană juridică, astfel că până la data trecerii în faliment (19 iunie 2019), când a fost ridicat dreptul de a conduce societatea, aceasta putea invoca în mod legal nulitatea procedurii în numele şi pentru pârâta B. S.R.L.;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 Cod procedură civilă, considerând că nu poate primi criticile privind respingerea cererii de recuzare a doamnei Judecător J., întrucât respingerea unor probe sau obiecţiuni nu ar constitui dovada ostilităţii instanţei, astfel că nu ar exista motive de recuzare; mai pretinde instanţa de apel că nu ar fi indicat niciun motiv de incompatibilitate; o astfel de motivare este eronată faţă de dovezile aflate chiar la dosarul cauzei, cererea de recuzare fiind formulată întrucât judecătorul fondului a încălcat sistematic procedura de judecată a cauzei şi s-a antepronunţat;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1349-1357 C. civ., art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

- unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul este total nelegală, întrucât potrivit art. 248 alin. (4) C. proc. civ., aceasta se poate dispune numai în cazul în care, în cauză, sunt administrate aceleaşi probe ca şi pentru soluţionarea fondului cauzei;

- soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi sub aspectul stabilirii cuantumului lipsei de folosinţă prin expertiza efectuată în cauză;

- au învederat instanţei de fond că, deşi, potrivit prevederilor art. 339 şi 643 alin. (1) şi (2) C. civ., acţiunea unuia dintre soţi privind bunurile comune profită şi celuilalt soţ, faţă de gravitatea litigiilor dintre reclamant şi soţia acestuia, în vederea protejării în primul rând a intereselor celor doi copii minori rezultaţi din căsătorie, dar şi a cotei de ˝ din imobil a soţiei reclamantului, consideră că se impune introducerea în cauză a acesteia şi refacerea expertizei cu citarea şi participarea sa;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată, aceasta omiţând să se pronunţe asupra lor, deşi a admis apelul în parte, iar apelanta Piciu-D. a solicitat cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2020.

Totodată, recurenţii-pârâţi învederează că au formulat critici cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la motivele de recurs ale pârâţilor, prin care a solicitat respingerea recursului acestora ca nefondat şi menţinerea în parte a deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a susţinut că recurenţii-pârâţi, prin cererea de recurs, au reluat criticile invocate şi în faţa instanţei de apel, critici care au fost înlăturate legal şi temeinic prin decizia recurată.

Cu privire la criticile formulate prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, a apreciat şi că recurenţii-pârâţi nu justifică vreun interes şi nici vreo vătămare de natură să conducă la anularea deciziei recurate prin invocarea acestui motiv de casare.

Au mai apreciat că, având în vedere, pe de o parte, termenele legale de decădere prevăzute de dispoziţiile art. 337 şi 338 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, caracterul nedevolutiv al recursului, nu există o justificare legală ca în această cale extraordinară de atac să se poată dispune/administra o nouă expertiză, fiind inadmisibile criticile recurenţilor-pârâţi sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei raportului de expertiză.

De asemenea, a susţinut că nu este posibilă lărgirea cadrului procesual sub aspectul părţilor în calea de atac a recursului, fiind inadmisibile susţinerile recurenţilor-pârâţi referitoare la introducerea în cauză a soţiei recurentului-reclamant şi refacerea expertizei cu citarea şi participarea acesteia.

Referitor la criticile recurenţilor-pârâţi vizând încălcarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că o solicitare de completare a hotărârii instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată din apel se putea realiza, exclusiv şi obligatoriu, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 444 C. proc. civ., fiind inadmisibilă o astfel de cerere în faza recursului.

În plus, a învederat că a intervenit compensarea cheltuielilor de judecată din apel, potrivit art. 453 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., având în vedere soluţia de admitere în parte a apelului şi cheltuielile de judecată depuse de reclamant în faza apelului.

În termen legal, recurenţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant şi au invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei-pârâte B. S.R.L., motivat de faptul că prin sentinţa civilă nr. 337 din data de 27 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin neapelare, s-a dispus încheierea procedurii falimentului debitoarei B. S.R.L. şi radierea acesteia din Registrul Comerţului.

Totodată, au solicitat ca recursurile să fie soluţionate conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în situaţia în care sunt admisibile în principiu.

Recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant, prin care au solicitat înlăturarea susţinerilor acestuia ca nefondate.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-pârâţi.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Piciu-D., C., F. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1815A din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, iar recursul declarat de către pârâţi este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenţii-pârâţi, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, susţin că deşi instanţa de apel a reţinut caracterul întemeiat la criticilor cu privire la nelegala citare a acestora pentru termenul din 4.12.2018 din faţa primei instanţe, pentru nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 din C. proc. civ., a înlăturat ca nefondat acest motiv de apel.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a dezlegat această critică a pârâţilor privitoare la neregularităţi procedurale săvârşite de prima instanţă, cu o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Citarea părţilor în procesul civil reprezintă o regulă de procedură menită să asigure şi să garanteze părţilor dreptul la un proces echitabil, ceea include contradictorialitatea procedurii, respectarea dreptului lor la apărare, astfel încât, acestea să îşi poată exercita în mod real şi efectiv, egal şi fără discriminări, drepturile procedurale şi să îşi poată îndeplini la timp obligaţiile legale sau stabilite de judecător în legătură cu procesul civil, pentru realizarea finalităţii acestuia - soluţionarea definitivă litigiului dedus judecăţii.

Una dintre aceste reguli este şi cea prevăzută de art. 159 din C. proc. civ.. referitoare la termenul pentru înmânarea citaţiei, normă care stabileşte, sub sancţiunea nulităţii, un termen de 5 zile înaintea termenului fixat de instanţă pentru îndeplinirea procedurii de citare.

Cum procedura de citare pentru termenul de judecată invocat (4.12.2018) s-a realizat cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului statornicit de tribunal (29.11.2018), curtea de apel a constatat că această neregularitate procedurală, deşi este sancţionabilă cu nulitatea actului de procedură, partea interesată trebuie să se supună regimului procesual stabilit prin normele legale, pentru invocarea eficientă a acestei sancţiuni procedurale.

Nulitatea antrenată de încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege pentru îndeplinirea procedurii de citare, pe de o parte, este o nulitate relativă - ceea ce înseamnă că poate fi invocată numai de partea interesată, conform art. 178 alin. (2) din C. proc. civ. -, iar, pe de altă parte, este o nulitate condiţionată de vătămare (vătămare care, potrivit art. 175 alin. (2), este prezumată în cazul nulităţilor exprese, cum este nulitatea prevăzută de art. 159).

Date fiind aceste premise, rezultă că nulitatea relativă decurgând din pretinse neregularităţi referitoare la îndeplinirea procedurii de citare, trebuie invocată în condiţiile art. 178 alin. (2) şi (3) lit. b) din C. proc. civ.

Cea din urmă normă menţionată - normă imperativă - stabileşte astfel: "(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul a care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii în fond."

Acest termen imediat următor celui în legătură cu care s-a reclamat încălcarea normelor de procedură referitoare la citarea pârâţilor în primă instanţă, s-a concretizat în mod diferit pentru fiecare dintre pârâţii persoane fizice, anume: termenul din 2.04.2019 pentru pârâta Piciu D., prezentă personal la termenul menţionat; termenul din 30.05.2019 la care s-au prezentat pârâţii C. şi Piciu D., precum şi termenul din 24.09.2019 la care s-au prezentat toţi pârâţii Piciu D., C., E. şi F..

În acest context, curtea de apel a constatat că pârâţii, la primul termen consecutiv celui din 4.12.2018 la care au fost prezenţi, astfel cum a fost individualizat pentru fiecare dintre aceştia, nu au invocat neregularitatea de procedură decurgând din nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 din C. proc. civ. pentru îndeplinirea procedurii de citare pentru termenul din 4.12.2018.

Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a constatat că pârâţii la momentul formulării motivelor de apel erau decăzuţi din dreptul de a invoca această nulitate relativă.

Înalta Curte apreciază că, din perspectiva aplicării sancţiunii nulităţii, era într-adevăr fără efect invocarea acestei neregularităţi de la termenul din 4.12.2018 abia prin motivele de apel, având în vedere că prin motivele de apel pot fi invocate neregularităţi legate de citare doar în legătură cu termenul la care a avut loc judecata pricinii în primă instanţă, astfel cum reiese din art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod nefondat recurenţii susţin că instanţa de apel nu a descris mecanismul aplicării art. 159, art. 174 alin. (3), art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că lipseşte din decizia recurată indicarea mijlocului legal prin care prima instanţă putea reveni asupra măsurilor dispuse la termenul din 4.12.2018 (încuviinţarea probatoriilor - înscrisuri, martori, expertiză).

Instanţa de apel a arătat şi a individualizat în concret termenul prevăzut de lege la care pârâţii erau ţinuţi să invoce nelegala îndeplinire a procedurii de citare, ceea ce semnifică indicarea remediului legal pentru constatarea încălcării normei de la art. 159 din C. proc. civ., ceea ce, în continuare, ar fi atras aplicarea normelor de la art. 179 alin. (1) - (3) din acelaşi cod:

"(1) Actul de procedură nul sau anulabil este desfiinţat în tot sau în parte de la data îndeplinirii lui.

(2) Dacă este cazul, instanţa dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.

(3) Desfiinţarea unui act de procedură va atrage desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea existenţă de sine stătătoare."

Prin urmare, invocarea în termenul legal imperativ a nulităţii citării de la termenul din 4.12.2018, ar fi presupus refacerea procedurii de citare cu respectarea art. 159 din C. proc. civ. (astfel încât să fie îndeplinită procedura de citare cu toate părţile, cu respectarea unui termen de 5 zile înaintea celui fixat ca termen de judecată) şi, ulterior, reluarea dezbaterii probelor încuviinţate la termenul din 4.12.2018 şi a măsurii dispuse la acelaşi termen, de unire cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocate prin întâmpinare.

Or, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat neregularitatea citării în termenul prevăzut de lege (curtea de apel arătând susţinerile fiecăruia de la termenele consecutive la care s-au prezentat, susţineri străine de invocarea nerespectării art. 159), ci au învederat acest aspect direct în cuprinsul memoriului de apel, aceştia se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă decurgând din pasivitatea acestora la termenul ulterior celui la care neregularitatea a fost săvârşită, ceea ce art. 178 alin. (2) din C. proc. civ. nu permite.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în mod corect curtea de apel a înlăturat criticile pârâţilor referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului lor la apărare, întrucât normele procedurale la care s-a făcut anterior referire sunt norme cu caracter public, clare şi previzibile, astfel încât, pentru orice parte minim diligentă (cu atât mai mult în cazul părţilor care au beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat) acestea au aptitudinea generală şi abstractă de a asigura adaptarea corespunzătoare a conduitei sale procesuale.

Înalta Curte apreciază că stabilirea prin dispoziţiile procedurale a unor termenele imperative este menită a asigura ordinea juridică procesuală, continuitate în procesul civil şi celeritate în soluţionarea cauzelor, cu respectarea unui termen optim şi previzibil pentru finalizarea procedurii judiciare, cea din urmă însuşire fiind o componentă de substanţă a oricărei proceduri echitabile.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu se verifică niciuna dintre criticile susţinute de recurenţii-pârâţi pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenţii pârâţi au invocat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, prin raportare la pretinsa contradicţie între considerente şi dispozitivul deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâta B. S.R.L..

Pe lângă împrejurarea că lipseşte interesul procesual al recurenţilor-pârâţi pentru invocarea unor posibile neregularităţi ale deciziei recurate în soluţionarea apelului unei alte părţi, în absenţa unei vătămări procesuale proprii acestora, având în vedere menţiunile şi măsurile dispuse în practicaua prezentei decizii (admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte B. S.R.L., ca efect al radierii acesteia, după închiderea procedurii insolvenţei), Înalta Curte constată că aceste critici, la acest moment procesual, sunt lipsite de obiect, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum recurenţii au încadrat criticile pe care le-au invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de casare sunt formulate şi critici susceptibile de încadrare în prevederile de la pct. 5, anume cele prin care se susţine greşita aplicare a autorităţii de lucru judecat, instituţie de drept procesual, precum şi încălcarea, la efectuarea expertizei, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborate cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 etc.

Din perspectiva normelor anterior menţionate, ca şi în cazul motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii pârâţi au invocat această pretinsă neregularitate pe calea obiecţiunilor la raportul de expertiză efectuat la prima instanţă, în privinţa drepturilor procesuale ale unei alte părţi (B. SRL), lipsindu-le, de asemenea, interesul procesual în susţinerea acestei nulităţi relative.

Acest fine de neprimire a fost reţinut în mod legal şi de către instanţa de apel în decizia recurată, şi, în plus, în această etapă a procesului, pârâta (persoană juridică), nu mai face parte din distribuţia procesuală a cauzei, nemaifiind subiect de drept, urmare a închiderii procedurii insolvenţei şi a radierii acesteia, în condiţiile legii.

Pentru acelaşi motiv, au fost apreciate ca lipsite de relevanţă susţinerile recurenţilor cu privire la calitatea recurentei-pârâte Piciu D. de administrator statutar al acestei societăţi, calitate în care ar avut vocaţia invocării nelegalităţii citării societăţii la efectuarea expertizei.

Recurenţii-pârâţi au mai învederat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., considerând că nefondate criticile susţinute prin motivele de apel privind respingerea cererii de recuzare a doamnei judecător de la prima instanţă J..

Asupra acestui motiv de apel, curtea de apel a apreciat că respingerea unor probe sau a unor obiecţiuni la raportul de expertiză nu pot susţine teza ostilităţii instanţei învestite cu soluţionarea cauzei; s-a mai reţinut de instanţa de apel că, pe de altă parte, pârâţii nu ar fi indicat niciun motiv de incompatibilitate.

Raportându-se la aceste aprecieri ale curţii de apel, recurenţii invocă în prezentul recurs că o astfel de motivare este eronată, faţă de dovezile aflate la dosarul cauzei, învederând că cererea de recuzare a fost formulată întrucât judecătorul fondului a încălcat sistematic procedura de judecată a cauzei şi s-a antepronunţat.

Este de precizat că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permise în această etapă procesuală formularea unor critici de netemeinicie.

Prin urmare, instanţa de recurs exercită doar cenzura de legalitate a hotărârii recurate, neputând fi supuse controlului judiciar în această etapă procesuală, chestiuni ce ţin de aprecierea materialului probator al cauzei sau aspecte vizând stabilirea ori verificarea, în apel, a stabilirii situaţiei de fapt.

Astfel cum se constată din cuprinsul criticii evocate a recurenţilor, aceştia tind să susţină greşita interpretare a probelor cauzei prin care pretind că au dovedit motivul de recuzare valorificat în faţa primei instanţe; or, această susţinere nu constituie o chestiune de legalitate, ci de temeinicie, motiv pentru care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la critica vizând măsura de unire cu fondul a excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive, dispuse de prima instanţă, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a reţinut că tribunalul nu a încălcat dispoziţiile art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., reţinând că unirea excepţiei cu fondul nu este un motiv de nulitate a hotărârii apelate, chiar pentru cazul în care o atare măsură nu se impunea în cauză.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a arătat că tribunalul s-a pronunţat în mod distinct asupra acestei excepţii, arătând motivele de fapt şi de drept pentru care a respins excepţia invocată de pârâţi.

Înalta Curte reţine că măsura de unire a unei excepţii procesuale cu fondul cauzei reprezintă o chestiune de apreciere a primei instanţe şi ţine de atributul său exclusiv, în acest caz, fiind, aşadar, un aspect ce nu poate fi cenzurat în recurs, finalitate la care tind recurenţii reluând susţinerile din motivele de apel pe acest aspect, care deja au fost dezlegate de instanţa precedentă.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice (recurenţii-pârâţi), se constată că instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a confirmat calitatea procesuală a acestora în raportul juridic dedus judecăţii (pretenţii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în intervalul 23.12.2013-15.07.2016 pentru ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea reclamantului din oraşul Voluntari, str. x, jud. Ilfov), faţă de cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 2727/18.04.2016 a Judecătoriei Buftea, secţia civilă, hotărâre prin care s-a dispus evacuarea acestora şi a societăţii B. S.R.L. din imobilul proprietatea reclamantului, în procedura reglementată de art. 1034 şi urm. din C. proc. civ.

Prin această hotărâre, s-a reţinut că toţi pârâţii din acea cauză (recurenţii şi B. SRL) au folosit fără titlu imobilul proprietatea reclamantului.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile recurenţilor-pârâţi privind greşita aplicare a autorităţii de lucru judecat, ataşată sentinţei civile nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016, pronunţate de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, în procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută de normele anterior invocate.

Se reţine că în mod corect curtea de apel a confirmat că, în cauză, prima instanţă a făcut aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentinţa menţionată, ceea ce reprezintă o dezlegare ce corespunde prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Or, prin considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că nu numai B. S.R.L., ci şi pârâţii persoane fizice (recurenţii) au ocupat fără titlu imobilul proprietatea reclamatului, constatându-se că începând din 1.03.2013 (data încheierii Protocolului între S.C. S.R.L. M. S.A. în calitate de vânzător, S.C. B. S.R.L., în calitate de utilizator şi A., în calitatea de client), societatea-pârâtă nu mai are niciun drept de folosinţă asupra imobilului în litigiu; totodată, s-a concluzionat că, de la aceeaşi dată, a încetat şi dreptul de folosinţă al persoanelor fizice care reprezintă societatea sau lucrează pentru aceasta.

Cu privire la celelalte persoane care au avut calitatea de pârâte în cauză (recurenţii-pârâţi ai acestui dosar) şi care nu erau angajate sau reprezentante ale societăţii, s-a reţinut în aceeaşi hotărâre, că nu au făcut dovada că ar deţine un titlu care să le confere dreptul de folosinţă asupra imobilului.

Totodată, s-a constatat că, întrucât A. a achitat preţul contractului la termenul stipulat de părţi, a fost încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/22.04.2013 de BNP N., prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâţilor persoane fizice prin care au susţinut că exclusiv B. S.R.L. era singurul subiect de drept căruia reclamantul îi putea opune dreptul său de proprietate şi să îi să respecte atributul folosinţei imobilului.

Faţă de obiectul cauzei de faţă - contravaloare lipsă folosinţă pentru folosirea imobilului fără titlu de către toţi pârâţii în intervalul de referinţă pentru speţă - 23.12.2013 - 15.07.2016 - având în vedere că este deja stabilit cu autoritate de lucru judecat împrejurarea că imobilul a fost ocupat fără titlu nu numai de către societatea B., ci şi de către recurenţii-pârâţi, în intervalul menţionat (întrucât nici după pronunţarea hotărârii, pârâţii nu au eliberat imobilul, ci reclamantul a recurs la executarea silită a acesteia, intrând în posesia imobilului la 15.07.2016), în mod corect instanţa de apel a confirmat caracterul întemeiat al pretenţiilor reclamantului, fundamentate pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. din C. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale.

Efectul pozitiv al lucrului judecat şi, deci, corecta aplicare a prevederilor art. 431 alin. (2), dar şi a art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., impunea instanţelor învestite cu soluţionarea litigiului de faţă să nu reaprecieze asupra chestiunilor deja dezlegate de instanţele învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Judecătoriei Buftea, şi să se raporteze la aceste dezlegări cu valoarea adevărului judiciar, dezlegări care, în acest dosar, reprezintă chestiuni prejudiciale, între cele două cauze consecutive fiind o legătură de materie litigioasă.

Aceste dezlegări vizează chestiunile de drept, dar şi elementele ale situaţiei de fapt, pe care instanţa de apel le-a preluat din hotărârea anterioară, anume faptul că societatea şi recurenţii pârâţi au ocupat fără titlu imobilul proprietatea recurentului-reclamant în intervalul arătat, fiind lipsit de relevanţă că în acel litigiu au fost aplicate norme de procedură prevăzute pentru o procedură specială - art. 1034 şi urm. din C. proc. civ., norme care însă nu conţin vreo derogare de la prevederile art. 431 alin. (2) sau în privinţa celorlalte efecte ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenţilor-pârâţi susţinute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând însă ca acestea să fie analizate împreună cu motivele de recurs ale reclamantului, fundamentate pe această ipoteză de casare, dar şi pe norma de la pct. 5.

Într-o primă critică - din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - recurentul-reclamant a susţinut nesocotirea de către instanţa de apel a unor reguli procedurale care i-au cauzat o vătămare procesuală - reducerea perioadei pentru care s-a acordat lipsa de folosinţă, cu consecinţa diminuării despăgubirilor stabilite în favoarea sa.

Astfel, s-a invocat încălcarea art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 -din Codul de procedură civilă - tantum devolutum quantum apellatum, susţinându-se că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale prin motivele de apel ale pârâţilor persoane fizice, care nu au criticat sentinţa apelată şi sub aspectul apreciat ca fondat de curtea de apel.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ. reprezintă o aplicare particulară în apel a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, reglementat, între altele, şi prin prevederile art. 9 şi 22 din C. proc. civ., astfel încât, cele din urmă norme nu impun o analiză distinctă în prezentul recurs.

Într-adevăr, apelul este o cale devolutivă de atac care permite reeditarea judecării cauzei, însă cu respectarea celor două limite stabilite prin prevederile art. 477 - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat şi cele de la art. 478 din C. proc. civ. - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Recurentul-reclamant reclamă încălcarea art. 477 din Cod, în sensul că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii sale prin criticile formulate de către pârâţii persoane fizice.

Înalta Curte va înlătura ca nefondat acest motiv de recurs al reclamantului, întrucât din simpla lecturare a motivelor de apel ale pârâţilor se constată că aceştia au invocat chestiunea semnalată şi în ceea ce îi priveşte, în următorii termeni: "instanţa de fond ignoră faptul că, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut probaţiunea împrejurării că, subsemnaţii pârâţi am fi locuit şi folosit efectiv imobilul, precum şi faptul că potrivit Capitolului VI alin. (2) din contractul de vânzare autentificat sub nr. x din data de 22.04.2013 reclamantul a declarat în mod expres că preia imobilul direct de la B. S.R.L., singura persoană care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză este B. S.R.L. şi numai pentru perioada de la care a notificat-o pe aceasta să îi predea imobilul (27.11.2015) şi până la data de 15.07.2016, data preluării efective a imobilului."

Or, din aceste critici reiese cu evidenţă împrejurarea că acestea au supus instanţei de apel perioada pentru care reclamantul poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă de la toţi pârâţii cauzei, aflaţi, de altfel, într-un raport de solidaritate în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, potrivit art. 1370 din C. civ.

Pe de altă parte, acest raport de solidaritate în planul dreptului substanţial are consecinţe şi în plan procesual, astfel cum prevede art. 60 alin. (2) din C. proc. civ.

În plus, chiar şi în cazul în care s-ar putea susţine că aceste critici din apel au accentuat lipsa calităţii lor procesuale pasive şi justificarea calităţii procesuale pasive exclusive a societăţii pentru intervalul menţionat, instanţa de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 477 din C. proc. civ., a analizat această susţinere şi în ceea ce îi priveşte pe apelanţii-pârâţi persoane fizice, întrucât norma evocată se referă rejudecarea fondului în limitele stabilite explicit sau implicit de către apelant (...).

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor incidente în ceea ce priveşte dezlegarea chestiunii punerii în întârziere a pârâţilor, astfel că, se va reţine caracterul fondat al motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către reclamant.

Din acest punct de vedere, se reţine că în mod corect recurentul-reclamantul susţine că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 1039 din C. proc. civ., aplicate de curtea de apel, în ceea ce priveşte punerea în întârziere a pârâţilor, ci prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod nelegal s-a raportat la strămutarea răspunderii din plan contractual în plan delictual, pornind de la anterioarele raporturi contractuale dintre recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă, persoană juridică, ignorând împrejurarea că întreaga perioadă din litigiul de faţă este plasată ulterior predării scriptice a imobilului de către B. S.R.L. către recurentul-reclamant, la 1.03.2013, prin cererea dedusă judecăţii recurentul-reclamant imputând pârâţilor chemaţi în judecată o faptă juridică ilicită extracontractuală, motiv pentru care s-a fundamentat în drept în cererea dedusă judecăţii pe răspunderea civilă delictuală.

Faptul juridic ilicit constă în lipsirea reclamantului de atributul folosinţei bunul imobil dobândit prin act autentic de vânzare, fără ca între reclamant şi pârâţii persoane fizice să existe vreo convenţie cu privire la acordarea vreunui drept de folosinţă acestora, înainte sau după dobândirea proprietăţii, aspect care îi plasează pe aceştia în ipostaza ocupantului, potrivit definiţiei legale de la art. 1034 alin. (2) lit. e) din C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel a enunţat premisa unor chestiuni juridice diferite distingând între obligaţia de predare a imobilului şi punerea în întârziere a pârâţilor, a stabilit în mod nelegal că aceştia au fost puşi în întârziere în legătură cu obligaţia de predare, abia prin notificarea din 27.11.2015, formulată de reclamant - raportat la pârâţii persoane fizice - în baza art. 1039 din C. proc. civ.

Dând această dezlegare, instanţa de apel a stabilit concluzii diferite de cele reţinute de instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, concluzii redate anterior cu privire la data de la care s-a reţinut că pârâţii, inclusiv recurenţii-reclamanţi, ocupă fără titlu imobilul proprietatea recurentului-reclamant.

Totodată, deşi curtea de apel a enunţat în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., prin modificarea datei de la care s-a reţinut ocuparea abuzivă a imobilului de către aceştia, în absenţa unor raporturi contractuale între părţi, a încălcat autoritatea de lucru judecat, sub aspectul menţionat, şi a ignorat temeiul delictual al cererii deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine, astfel cum susţine şi reclamantul, că în speţă, fiind vorba despre solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale a pârâţilor, nu sunt incidente regulile privitoare la punerea în întârziere a debitorului obligaţiei, în conformitate cu art. 1522 din C. civ. - norme aplicabile pentru debitorul unei obligaţii contractuale -, întrucât, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul (autor al faptei ilicite) este de drept în întârziere în executarea obligaţiei, de la data săvârşirii faptului juridic ilicit, astfel cum reiese din prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod greşit a calificat notificarea formulată de reclamant în temeiul art. 1039 din C. proc. civ. reprezentând notificarea reglementată de art. 1522 din C. civ., normă care oricum nu era incidentă în situaţia răspunderii delictuale, faţă de norma proprie punerii în întârziere a celui care a săvârşit o faptă ilicită extracontractuală - art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Notificarea reglementată de art. 1039 din C. proc. civ. are natura juridică a unei forme de procedură prealabile, prescrise de legiuitorul Codului de procedură civilă, pentru situaţia în care proprietarul unui imobil folosit sau ocupat fără drept de un terţ, pentru a recurge la formularea unei cereri în justiţie în temeiul acestei proceduri speciale reglementate de Titlul XI din cod - Evacuarea din imobile folosite sau ocupate fără drept, procedură relativ sumară şi care conţine o serie de derogări de la cea de drept comun (de exemplu, cele de la art. 1036 şi 1037 etc.).

În sfârşit, Înalta Curte nu va analiza celelalte critici de netemeinicie (obiecţiunile formulate la raportul de expertiză) şi nici susţinerile acestora referitoare la necesitatea citării în cauză şi a soţiei recurentului-reclamant, sens în care aceştia au făcut referire la prevederile art. 339 şi 643 alin. (1) şi (2) C. civ.

Se observă că pârâţii au formulat o critică identică şi prin motivele de apel, însă, în memoriul de recurs, aceştia nu se raportează la dezlegarea dată de instanţa de apel, astfel încât, nici această critică nu va putea fi analizată, întrucât obiectul recursului îl constituie decizia atacată, iar nu nemulţumirile părţii privitoare la procedura derulată în faţa primei instanţe.

Înalta Curte, având în vedere că recursul reclamantului va fi admis, constată că sunt rămase fără obiect criticile recurenţilor pârâţi referitoare al omisiunea instanţei de apel de a soluţiona cererea apelantei-pârâte Piciu D. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de apel.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul pârâţilor şi va admite recursul declarat de reclamantul A., pentru motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, decizia recurată urmând a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În ceea ce priveşte cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, aceasta va rămâne în sarcina instanţei de apel, în rejudecare, care va putea face aplicarea criteriului culpei procesuale, în contextul art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Piciu-D., C., F. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1815A din data de 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.