State liability for judicial error under EU law and admissibility of preliminary reference regarding compatibility of national tax restitution rules

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 772/30.06.2020, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca nefondată acţiunea.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 926/15.04.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a făcut o apreciere greşită atunci când a substituit sau a adăugat condiţiile răspunderii statului pentru erori judiciare condiţiilor (stabilite în jurisprudenţa CJUE) de atragere a răspunderii statelor pentru încălcarea dreptului european.

CJUE a stabilit patru condiţii în care poate fi atrasă răspunderea statelor pentru încălcarea dreptului european, respectiv: încălcarea unei norme obligatorii de drept european; norma încălcată să confere drepturi particularilor; încălcarea să prezinte o anumită gravitate; să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea dreptului european şi prejudiciul pretins.

În temeiul prevalenţei dreptului european asupra dreptului intern contrar (art. 148 alin. (2) din Constituţie), nu îi este permis Statului Român să adauge sau să modifice în dreptul intern condiţiile atragerii răspunderii sale pentru încălcarea dreptului european.

Instanţa naţională, învestită cu o acţiune în răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european, nu poate soluţiona acea acţiune ca acţiune în răspunderea statului pentru erori judiciare, tocmai în virtutea principiului disponibilităţii, clamat de instanţa de apel.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe principiul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului european şi doar pentru că instanţa de judecată a insistat să se precizeze şi un temei de drept intern al acţiunii, iar încălcarea dreptului european a fost săvârşită de un organ judiciar, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a concedat că, în dreptul intern, acţiunea ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În speţă, însă, specia este răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european, pe când genul proxim este răspunderea statului pentru efori judiciare. În temeiul principiului disponibilităţii, reclamantul a învestit instanţa cu specia (diferenţa specifică), iar nu cu genul proxim, dar instanţele au tratat-o ca gen, iar nu ca specie.

Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în soluţionarea apelului în dosarul nr. x/2018 nu a existat o nerespectare evidentă a legii, nici în ce priveşte dispoziţiile de drept material, nici în ce priveşte dispoziţiile de procedură, deoarece condiţia de nerespectare evidentă a legii este aplicabilă răspunderii statului pentru erori judiciare, iar nu pentru încălcarea dreptului european şi, ca urmare, nu are relevanţă în speţă.

Pe de altă parte, niciodată o nerespectare a legii prin hotărâri judecătoreşti nu va fi socotită ca fiind evidentă; va fi calificată, poate, ca fiind gravă, dar nu şi evidentă.

- Este greşită şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia instanţa de ultim grad de jurisdicţie din dosarul nr. x/2018 nu avea obligaţia de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, ci era chemată chiar ea să se pronunţe asupra compatibilităţii O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile de drept european pretins încălcate.

În toate cazurile, fiind învestite cu excepţii de necompatibilitate a dreptului intern cu dreptul european, instanţele de ultim grad de jurisdicţie sunt obligate să sesizeze CJUE cu cerere de decizie preliminară.

Acestea pot/au dreptul să stabilească necompatibilitatea dreptului intern cu dreptul european, dar le este interzis să stabilească ele însele compatibilitatea dreptului intern cu dreptul european, ce reprezintă o prerogativă exclusivă a CJUE. Doar în ipotezele de excepţie stabilite în cauza Cilfit, instanţele de ultim grad ar putea fi dispensate de obligaţia de a sesiza CJUE, dar cu riscul de a interpreta greşit şi deci de a încălca ele însele dreptul european - a se vedea avertizarea conţinută chiar de decizia din cauza Cilfit.

Recurentul a susţinut, totodată, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că decizia nr. 1059/11.12.2018 a fost pronunţată cu încălcarea evidentă a jurisprudenţei CJUE, atât timp cât aceasta nu se pronunţase anterior privind compatibilitatea O.U.G. nr. 52/2017 cu dreptul european.

Cu toate că, formal, instanţa de apel are dreptate, nu se poate nega că în decizii anterioare ale sale CJUE a definit foarte exact principiile echivalenţei, efectivităţii şi al cooperării loiale: dacă o măsură restrictivă este impusă doar restituirii taxelor incompatibile cu dreptul european, nu şi taxelor colectate la buget cu violarea dreptului intern, se încalcă principiul echivalenţei. Pe de altă parte, dacă o nouă procedură de restituire a taxelor incompatibile cu dreptul european face mai dificilă restituirea acestor taxe decât în ipoteza în care noua procedură nu ar fi fost adoptată, se încalcă principiul cooperării loiale.

Recurentul a invocat incompatibilitatea cu aceste principii a O.U.G. nr. 52/2017, dar instanţa de apel din dosarul nr. x/2018 a refuzat să verifice acest aspect, preferând să verifice compatibilitatea cu principiul calitativ al efectivităţii (noua procedură să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă restituirea taxelor incompatibile cu dreptul european).

- Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, ca fiind relevantă împrejurarea că, în apelul din dosarul nr. x/2018, reclamantul nu a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de decizie preliminară şi nici instanţa de apel, care avea dreptul de a sesiză CJUE din oficiu, nu a considerat necesar să facă acest lucru.

O instanţă de ultim grad are obligaţia ca, din oficiu, să sesizeze CJUE cu o întrebare preliminară, atunci când este învestită cu cercetarea necompatibilităţii unei norme de drept intern cu dreptul european. Prin urmare, partea dintr-o cauză pendinte nu trebuie să formuleze o cerere expresă de sesizare a CJUE, fiind suficient să invoce incompatibilitatea normei interne cu dreptul european.

- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în cauză, era întrunită o ipoteză de excepţie de la obligaţia instanţelor de ultim grad de a sesiza CJUE cu o cerere de decizie preliminară potrivit art. 267 TFUE, potrivit deciziei CJUE din cauza Cilfit.

Aplicarea dreptului european se impunea, într-adevăr, cu o asemenea evidenţă încât nu mai lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile, însa aplicarea corectă era exact în sens contrar celui statuat de instanţa de apel din dosarul nr. x/2018.

Chestiunea necompatibilităţii O.U.G. nr. 52/2017 (sub aspectele relevate anterior) cu principiile de drept european ale echivalenţei şi cooperării loiale este decisivă în stabilirea faptului dacă Statul Roman, prin organul sau judiciar, a încălcat sau nu dreptul european în dosarul nr. x/2018 şi, subsecvent, în admiterea sau respingerea prezentei acţiuni.

Din acest motiv, recurentul a invocat şi în faţa acestei instanţe de recurs excepţia de incompatibilitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (6) şi art. 7 din O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile de drept european ale echivalenţei şi cooperării loiale, iar în temeiul art. 267 TFUE, a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de decizie preliminară privind compatibilitatea cu dreptul european a normei interne pe care şi-a întemeiat soluţia instanţa de apel din dosarul nr. x/2018.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate cererea adresată acestei instanţe de recurs, având ca obiect sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, printre altele, asupra interpretării conţinutului normelor juridice de drept al Uniunii Europene, dar şi asupra principiilor juridice de bază ale ordinii juridice ale Uniunii Europene, astfel cum s-a acceptat, în mod constant, în jurisprudenţa CJUE.

Aşadar, principiile echivalenţei şi cooperării loiale, invocate de către recurent, neîndoielnic pot face obiect al acţiunii preliminare prevăzute de art. 267 TFUE.

Cu toate că, potrivit alin. (3), "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea", obligaţia de sesizare este subordonată unor verificări proprii, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE, ce constituie veritabile condiţii de admisibilitate a cererii de sesizare.

Astfel, instanţa naţională nu are obligaţia să sesizeze CJUE atunci când "constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii" (hotărârea din cauza C - 283/81 Cilfit).

În acest context, Înalta Curte constată că problema compatibilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (6) şi art. 7 din O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile echivalenţei şi cooperării loiale nu este pertinentă în cauză, în sensul că, indiferent care ar fi răspunsul Curţii, acesta nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului de faţă (conform hotărârii Cilfit, paragraf 10).

Efectele unei eventuale dezlegări din partea CJUE a acestei chestiuni de drept, în sensul urmărit de către recurent, rezidă, incontestabil, în înlăturarea de la aplicare a actului normativ din legislaţia naţională contrar dreptului Uniunii Europene.

Pentru ca efectele juridice ale hotărârii preliminare să se producă, este necesar ca actul normativ în discuţie să reprezinte cauza juridică a pretenţiilor formulate în cauză, instanţa de judecată fiind învestită, astfel, cu cercetarea incidenţei acestuia în privinţa raportului juridic dintre părţi şi a condiţiilor sale de aplicare.

Or, raportul juridic dedus judecăţii nu presupune aplicabilitatea O.U.G. nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule şi timbrul de mediu pentru autovehicule, întrucât cererea de chemare în judecată nu vizează restituirea de la pârât a contravalorii unor asemenea taxe.

Astfel, obiectul litigiului de faţă este reprezentat de cererea de despăgubire formulată împotriva statului, decurgând din pretinsa aplicare greşită a dreptului Uniunii Europene de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr. x/2018, în condiţiile în care acea instanţă şi-a fundamentat soluţia pe un act normativ de drept intern -O.U.G. nr. 52/2017- incompatibil cu dreptul Uniunii Europene.

În cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, în ipoteza unui răspuns din partea CJUE în sensul urmărit de către recurentul-reclamant, instanţa nu ar urma să admită o cerere de restituire a sumelor de bani vizate de O.U.G. nr. 52/2017, dată fiind necompatibilitatea acestui act normativ cu dreptul Uniunii Europene.

Din acest motiv, trebuie constatat că sesizarea CJUE nu conduce la o dezlegare pe fond a cauzei, neavând relevanţă compatibilitatea acestui act normativ cu dreptul Uniunii Europene.

Această constatare nu este infirmată de faptul că, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs, soluţionarea cererii deduse judecăţii implică cercetarea unei eventuale încălcări a dreptului Uniunii Europene în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2018

Atare evaluare, nu este, însă, condiţionată de pronunţarea de către CJUE chiar asupra compatibilităţii O.U.G. nr. 52/2017 cu dreptul Uniunii Europene, pentru a se impune obţinerea unei dezlegări în acest sens, fie şi ulterioară soluţionării cauzei în care s-a ridicat această problemă de drept.

De altfel, raţionamentul juridic pe care se fundamentează pretenţiile reclamantului din cauza de faţă are ca premisă încălcarea dreptului Uniunii Europene în dosarul nr. x/2018 tocmai în absenţa unei dezlegări anterioare asupra problemei de drept în discuţie, dar în contextul jurisprudenţial de la momentul soluţionării acelui litigiu. Ambele instanţe de fond din prezenta cauză s-au raportat chiar la acest raţionament, iar recurentul este nemulţumit, în realitate, de concluzia la care instanţele au ajuns, pe baza hotărârilor pronunţate de CJUE până la momentul soluţionării dosarului nr. x/2018

Mai mult decât atât, rezultă din jurisprudenţa CJUE că nu ar putea fi angajată răspunderea statului pentru neaplicarea dreptului Uniunii Europene de către o instanţă de ultim grad, chiar dacă s-a pronunţat ulterior o hotărâre preliminară asupra acelei probleme de drept.

Astfel, de exemplu, în hotărârea pronunţată la 28 iulie 2016 în cauza C-168/2015 Tomášová, CJUE a statuat în sensul că nu se poate considera că o instanţă naţională a încălcat în mod vădit jurisprudenţa Curţii (în materia clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) - şi, prin urmare, a săvârşit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii - dacă nu a procedat într-o modalitate conformă cu dreptul Uniunii Europene (anume să examineze din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzei), atunci când această modalitate reiese în mod explicit dintr-o hotărâre a Curţii pronunţată ulterior.

Prin urmare, dacă răspunderea statului nu ar putea fi angajată în cazul în care CJUE s-a pronunţat abia după soluţionarea cauzei de către instanţa naţională, o trimitere preliminară în prezenta cauză, cu scopul de a verifica modul de aplicare a dreptului Uniunii Europene în litigiul în legătură cu care reclamantul a formulat pretenţiile de faţă, nu ar avea nicio influenţă asupra soluţionării prezentului litigiu.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că cererea recurentului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este admisibilă şi o va respinge ca atare.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul - reclamant A. a formulat, în esenţă, următoarele critici: instanţa de apel a substituit sau a adăugat în mod nelegal condiţiile răspunderii statului pentru erori judiciare condiţiilor stabilite în jurisprudenţa CJUE de atragere a răspunderii statelor pentru încălcarea dreptului european; instanţa de apel a apreciat în mod greşit că instanţa de ultim grad de jurisdicţie din dosarul nr. x/2018 nu avea obligaţia de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, nefiind întrunită vreo situaţie de excepţie de la această obligaţie; este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia decizia nr. 1059/11.12.2018 nu a fost pronunţată cu încălcarea evidentă a jurisprudenţei CJUE.

Criticile formulate nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte prima dintre acestea, Înalta Curte reţine că recurentul, cu toate că s-a referit generic la cerinţele stabilite în jurisprudenţa CJUE, a reproşat instanţei de apel raportarea greşită, în analiza pretenţiilor sale, la condiţia de nerespectare evidentă a legii, ce este aplicabilă în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare, dar care nu este relevantă în ipoteza încălcării dreptului european.

Contrar susţinerilor recurentului, ignorarea evidentă sau vădită a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formate în interpretarea acestuia reprezintă o cerinţă esenţială de stabilire şi a răspunderii statului pentru încălcarea dreptului european, nu numai în cazul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, pe temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Din considerentele deciziei recurate în cauză, reiese că instanţa de apel a enunţat condiţiile în care statul răspunde pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre a instanţei naţionale de ultim grad, stabilite în jurisprudenţa CJUE.

Astfel, s-a citat din hotărârea pronunţată în cauza C-224/01 Kobler, prin care Curtea a statuat că răspunderea statului într-o asemenea situaţie nu poate fi angajată decât în mod excepţional, atunci când judecătorul "a nerespectat în mod evident dispoziţiile legale aplicabile". O asemenea analiză presupune ca "instanţa naţională sesizată printr-o cerere de reparare trebuie să ia în considerare toate elementele care caracterizează situaţia care îi este prezentată" şi "în orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă atunci când hotărârea în cauză a fost luată cu ignorarea evidentă a jurisprudenţei Curţii în materie" (pct. 54-56).

Aceste considerente se regăsesc în mai multe hotărâri ale Curţii, relevând o jurisprudenţă constantă în acest sens, inclusiv în privinţa elementelor care pot fi luate în considerare de către instanţa învestită cu cererea de reparare a prejudiciului, ce au fost, de asemenea, menţionate în decizia recurată ca fiind desprinse din jurisprudenţă (a se vedea şi hotărârile din cauzele: C-46/93 şi C-48/93 Brasserie du pecheur şi Factortame, pct. 56; C-446/04 Test Claimants in the FII Group Litigation, pct. 213).

Din cele ce preced, rezultă fără dubiu că gravitatea încălcării dispoziţiilor legale aplicabile, într-un grad suficient pentru atragerea răspunderii statului, poate fi demonstrată de nerespectarea vădită a dreptului Uniunii, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, susţinerile recurentului pe acest aspect neavând temei.

Această constatare este întărită şi de faptul că susţinerile recurentului referitoare la temeiul juridic al cererii de despăgubire îndreptate împotriva statului, pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, formulate cu scopul de a se critica raportarea instanţei de apel la o cerinţă nerelevantă pentru analiza încălcării dreptului Uniunii Europene, nu au avut în vedere considerentele expuse în decizia recurată.

Instanţa de apel a arătat motivele pentru care a analizat cererea dedusă judecăţii în cadrul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, pe temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, modalităţile procedurale de acţiune în justiţie pentru atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene ţin de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenţei (cerinţele stabilite de legislaţia naţională în domeniul reparării prejudiciilor să nu fie mai puţin favorabile decât cele referitoare la acţiuni asemănătoare de drept intern) şi efectivităţii (obţinerea reparării prejudiciului să nu fie, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă).

Dacă aceste aserţiuni erau inserate doar în considerentele hotărârilor Curţii - inclusiv în hotărârea citată prin decizia recurată, pronunţată la data de 9 septembrie 2015 în cauza C-160/14 Ferreira da Silva e B. ş.a. -, este de menţionat că au făcut ulterior obiectul unei dezlegări distincte în dispozitivul hotărârii pronunţate la data de 28 iulie 2016 în cauza C-168/2015 Tomášová, prin care Curtea a statuat:

"Normele referitoare la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o încălcare a dreptului Uniunii, precum cele privind evaluarea unui astfel de prejudiciu sau corelaţia dintre o cerere prin care se urmăreşte obţinerea acestei reparaţii şi celelalte căi de atac eventual disponibile, sunt stabilite de dreptul naţional al fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii."

Or, absenţa oricărei referiri prin motivele de recurs la considerentele pe acest aspect din decizia recurată relevă un argument în plus pentru netemeinicia criticii vizând condiţiile în care statul poate răspunde pentru eventuala încălcare a dreptului Uniunii Europene, la care instanţa s-a raportat în analiza pretenţiilor reclamantului, în limitele motivelor de apel formulate.

În consecinţă, critica pe acest aspect va fi respinsă.

În ceea ce priveşte ultimele două critici, se observă, în primul rând, din dezvoltarea lor, că recurentul admite că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impunea în dosarul nr. x/2018 cu o asemenea evidenţă încât nu mai lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile.

Aceste susţineri evocă chiar considerentele hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-283/81 Cilfit, citate prin decizia recurată şi la care s-a raportat şi această instanţă de recurs în soluţionarea cererii de trimitere preliminară ce i-a fost adresată de către recurent.

Potrivit CJUE, o instanţă naţională de ultim grad de jurisdicţie nu are obligaţia de a o sesiza atunci când se constată că "problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (...)".

Prin urmare, recurentul se contrazice susţinând, pe de o parte, că subzista obligaţia instanţei din dosarul nr. x/2018 de a sesiza CJUE - şi, deci, că instanţa de apel din prezenta cauză a reţinut în mod greşit contrariul -, dar admiţând, pe de altă parte, că este întrunită o situaţie de excepţie de la această obligaţie, aceea a "actului clar", în care nu există vreun dubiu în privinţa aplicării corecte a dreptului european.

În acelaşi timp, din aceleaşi susţineri ale recurentului rezultă că instanţa din dosarul nr. x/2018 a făcut, în realitate, aplicarea dreptului Uniunii Europene, ceea ce denotă, în condiţiile în care prin decizia recurată s-a constatat deja acest aspect, faptul că recurentul urmăreşte reaprecierea concluziei la care a ajuns acea instanţă în aplicarea dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei CJUE.

Or, cadrul procesual fixat prin pretenţiile formulate în prezenta cauză exclude controlul de legalitate al deciziei nr. 1059/11.12.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2018, specific unei căi de atac deschise împotriva deciziei şi care ar putea conduce, în eventualitatea admiterii acesteia, la o rejudecare a cauzei.

După cum s-a arătat în analiza primei critici a recurentului, instanţa învestită cu o cerere de reparare a prejudiciului pretins creat prin neaplicarea dreptului Uniunii Europene de către o instanţă de ultim grad trebuie să cerceteze, potrivit jurisprudenţei CJUE (în special din cauza C-224/01 Kobler), "toate elementele care caracterizează situaţia care îi este prezentată" şi să stabilească existenţa unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii Europene, în sensul dacă hotărârea în cauză a fost luată cu ignorarea evidentă a jurisprudenţei Curţii în materie.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că instanţa din dosarul nr. x/2018 a făcut aplicarea celor statuate prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-200/14 Câmpean chiar în materia restituirii sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule şi timbrul de mediu pentru autovehicule, taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.

Potrivit hotărârii CJUE, revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă o reglementare a unui sistem de rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii corespunde principiilor cooperării loiale, echivalenţei şi efectivităţii.

Prin acea hotărâre, CJUE s-a referit în mod particular la O.U.G. nr. 8/2014, însă dezlegările vizând necesara compatibilitate cu principiile dreptului Uniunii Europene au în vedere orice reglementare naţională a unui sistem de rambursare a aceloraşi taxe, fiind pe deplin aplicabile şi actului normativ evocat de către recurentul din prezenta cauză, respectiv O.U.G. nr. 52/2017, care are acelaşi obiect de reglementare cu O.U.G. nr. 8/2014.

Întrucât instanţa din dosarul nr. x/2018 a făcut verificările pe care Curtea le-a stabilit în sarcina instanţei naţionale, se constată că instanţa de apel din prezenta cauză a apreciat în mod corect că decizia nr. 1059/11.12.2018 din dosarul nr. x/2018 nu a fost pronunţată cu ignorarea evidentă a jurisprudenţei Curţii în materie, chiar dacă rezultatul acestei analize nu este cel preconizat de către recurent.

De altfel, prin motivele de recurs nu a fost dezvoltat niciun argument din care să rezulte că verificările asupra compatibilităţii actului normativ cu principiile dreptului Uniunii Europene ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie decât aceea formulată în dosarul nr. x/2018. Recurentul s-a limitat la a reitera definiţiile date de către CJUE celor trei principii, fără vreo raportare concretă la O.U.G. nr. 52/2017 şi fără a arăta motivele pentru care consideră că aceste principii se opun sistemului de rambursare reglementat prin acest act normativ.

În consecinţă, susţinerile recurentului nu pot fi primite nici pe aspectele invocate prin ultimele două critici, motiv pentru care, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 926 din data de 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.