Specific performance claim time-barred after forged document fails to interrupt prescription; appeal quashed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 18 februarie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul art. 1073 şi art. 1077 C. civ. 1864, care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor situate în localitatea Timişoara, înscrise în CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, toate aceste cărţi funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timişoara, constând în construcţii şi teren.

Ulterior, reclamantaşi-a restrâns pretenţiile, învederând instanţei că renunţă la judecată în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF nr. x Timişoara, întrucât acesta este proprietatea socităţii învecinate, C. S.A..

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1403 din 5 noiembrie 2019, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate. A admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor situate administrativ în localitatea Timişoara, judeţul Timiş, constând din teren şi construcţii, înscrise în cărţile funciare menţionate anterior, între reclamanta A., în calitate de cumpărător şi pârâta S.C. B. S.A., în calitate de vânzător, cu preţul de 100.000 euro, achitat integral de cumpărătoare. De asemenea, s-a dispus intabularea reclamantei în calitate de proprietar al imobilelor sus-menţionate şi s-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli pe cale separată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 164 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Timişoara împotriva încheierii din data de 08 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, a admis apelul aceleiaşi pârâte împotriva sentinţei civile nr. 1403 din 5 noiembrie 2019 şi, pe cale de consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta A. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că întreaga motivare a deciziei Curţii de Apel Timişoara se circumscrie aspectelor privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă, însă, în mod nelegal a respins acţiunea ca nefondată, deşi nu s-a pronunţat pe fondul cauzei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că, în opinia sa, curtea de apel a reţinut motive contradictorii în ceea ce priveşte încercarea de a justifica temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a constatat că procesul-verbal de punere în posesie a fost încheiat la data de 05.08.2013 prin care au fost predate imobilele şi a fost prelungită cu 48 luni data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

"Preţul promis de reclamantă a fost, într-adevăr, achitat la data de 29.05.2009, data încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, prin transfer bancar, aspect recunoscut de pârâtă în data de 05.08.2009 când a fost încheiat procesul-verbal de punere în posesie nr. x prin care au fost predate posesia imobilelor şi totodată prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv pana cel mai târziu la data de 05.08.2013."

Se mai învederează de către recurentă că instanţa de apel a arătat că şi în situaţia în care termenul de prescripţie ar începe să curgă din 05.08.2013, termenul de prescripţie de 3 ani ar fi împlinit în speţa, însă, susţine recurenta, această situaţie este ireală, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18.02.2016, aşadar în interiorul termenului de prescripţie (care s-ar fi împlinit la 05.08.2016).

"Raportat la această stare de fapt, Curtea va constata că, şi în ipoteza în care termenul de prescripţie de 3 ani privind obţinerea unei hotărârii de vânzare-cumpărare ar începe să curgă de la data de 05.08.2013, data expirării termenului de 48 luni stabilit de părţi la data de 29.05.2009 cu ocazia predării imobilelor, acesta a fost împlinit în speţă."

Se mai arată de către recurentă că în motivarea deciziei civile recurate, curtea de apel a reţinut numai motive străine de natura pricinii, încercând sa justifice existenta unor "dovezi covârşitoare" ale lipsei posesiei reclamantei asupra terenurilor în cauză şi, implicit, a inexistenţei cauzei de întrerupere a termenului de prescripţie.

Astfel, în considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că "termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, în contextul în care realmente nu există nicio dovadă care să confirme că beneficiara cumpărătoare ar fi intrat în posesia bunurilor şi că a rămas posesor până în prezent, fără a fi tulburată în niciun fel de către promitenta vânzătoare, nici în fapt şi nici în drept, de vreme ce doar îndeplinirea acestor condiţii ar putea conduce la o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, conform art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958", în condiţiile în care în faţa primei instanţe, reprezentantul intimatei-pârâte, la interpelarea instanţei de judecată, a învederat în mod expres că nu se află în posesia imobilului.

Or, instanţa de apel reţine în mod contrar că actele depuse la dosarul cauzei dovedesc faptul că pârâta ar fi în posesia imobilelor ce fac obiectul cauzei, astfel; "Este cert că, în cazul în care era în posesia terenului, nu ar fi formulat cerere către lichidator pentru intrarea în posesia lui. Aşadar, acest înscris este de natură a dovedi faptul că pârâta, nu reclamanta, se afla în posesia terenului."

Recurenta susţine că în argumentarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi cu precădere a lipsei posesiei sale asupra terenurilor din cauză, instanţa de apel reţine motive străine de natura pricinii, arătând că neplata impozitului asupra proprietăţii ar prezuma lipsa de posesiei.

Or, plata impozitului este dintotdeauna o obligaţie a titularului dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât aceasta obligaţie a fost prevăzută în mod expres şi în procesul-verbal de punere în posesie din data de 05.08.2013, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost de acord cu amânarea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deşi achitase integral preţul tranzacţiei.

"Curtea va mai observa, suplimentar, şi relevanţa raportului de activitate al lichidatorului judiciar publicat în x/28.10.2015, în care se face vorbire despre publicaţiile de vânzare efectuate de lichidator în vederea valorificării imobilului, precum deciziile de impunere emise de AFP Timişoara din care rezultă că reclamanta, deşi susţine că a avut posesia bunului, nu a achitat impozitul aferent acestui imobil, D. fiind creditor al societăţii înscris pe tabelul de creanţe, tocmai cu creanţe constând în impozitul neachitat, creanţe care au fost actualizate permanent şi în timpul procedurii insolvenţei."

De asemenea, mai arată recurenta, instanţa de apel a redat în considerentele deciziei argumente care nu au nicio relevanţă juridică în cauză pentru demonstrarea lipsei de posesie, anume faptul că înainte de notarea antecontractului de vânzare cumpărare erau notate în cartea funciară alte sarcini şi datorii ale societăţii.

Totodată, se arată că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că a exercitat posesia personal sau prin terţe persoane, în condiţiile în care în procesul-verbal al adunării creditorilor al societăţii debitoare B. S.A., nr. 26/24.11.2014, împuternicitul său, E. a arătat că este în posesia imobilului (nefiind contrazis de cineva), însă prin faptele lichidatorului este împiedicată să exercite acte de conservare asupra acestor imobile care au ajuns într-o stare avansată de degradare şi a solicitat urgentarea măsurilor privind perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare.

Se mai arată de către recurentă că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia reţinând faptul că nu a notat în cartea funciară procesul-verbal de punere în posesie, în condiţiile în care nu exista niciun temei de drept în virtutea căruia ar fi putut efectua acest demers la OCPI Timiş, în cauză fiind vorba despre un înscris sub semnătură privată.

În ceea ce priveşte relevanţa juridică a inserării cererii de punere în posesie în tabelul de creanţe al debitoarei, recurenta-reclamantă arată că aceasta este de fapt o cerere de notare a punerii în posesie, care nu a fost respinsă de lichidatorul judiciar şi nici nu a fost contestată, ci dimpotrivă, posesia sa a fost cunoscută de către lichidatorul judiciar pe tot parcursul procedurii de insolvenţă.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 393 alin. (1) din vechiul Codul comercial, având în vedere faptul că acest temei de drept este aplicabil cauzei de faţă, întrucât actul încheiat cu terţii în numele societăţii de o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal al acesteia, este valabil faţă de cocontractant, sub rezerva conivenţei, care, în cauză, nu a fost dovedită.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta învederează că instanţa de apel, în argumentarea soluţiei date, a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi nu a dat eficienţă juridică instituţiei întreruperii prescripţiei prin efectul posesiei imobilelor deşi, în cauză, această posesie a fost pe deplin dovedită.

"Curtea va constata, contrar tribunalului, că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, în contextul în care realmente nu există nicio dovadă care să confirme că beneficiara-cumpărătoare ar fi intrat în posesia bunurilor şi că a rămas posesor până în prezent, fără a fi tulburată în niciun fel de către promitenta-vânzătoare, nici în fapt şi nici în drept, de vreme ce doar îndeplinirea acestor condiţii ar putea conduce la o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, conform art. 16 lit. a) din Decretul lege nr. 167/1958.

Curtea este de acord că acest act normativ este aplicabil în speţă faţă de dispoziţiile art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 C. civ., din care rezultă că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată (cazul în speţă), rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât această interpretare a fost adoptată şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursul în interesul legi soluţionat prin Decizia nr. 1/2014."

În opinia recurentei, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în concordanţă cu temeiurile de drept incidente în cauză şi cu starea de fapt.

În argumentarea soluţiei de admitere a acţiunii, instanţa de fond a constatat faptul că la data de 29.05.2009 între reclamantă şi pârâtă a intervenit promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la Cabinet de Avocat F. sub nr. .91/29.05.2009, în baza căreia pârâta şi-a asumat obligaţia ca în termen de maximum 60 zile lucrătoare de la data efectuării plătii preţului de către promitenta-comparatoare, să vândă reclamantei, în condiţiile stipulate în promisiune, imobilele constând în construcţii şi teren, situate administrativ în localitatea Timişoara, înscrise în CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x-Cl-Ul Timişoara, CF nr. x-Cl-U2 Timişoara, CF nr. x-Cl-U3 Timişoara, toate aceste cărţi funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timişoara.

Aşa cum rezultă din economia redactării promisiunii, încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare a fost condiţionată de achitarea de către recutenta-reclamantă, în termenul mai sus precizat, a întregului preţ convenit, respectiv echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro.

Deşi recurenta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată, achitând preţul convenit prin transfer bancar, intimata-pârâtă nu a înţeles să îşi îndeplinească propria obligaţie de a transfera reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor până la termenul stabilit.

În aceste condiţii, mai arată recurenta, la data de 05.08.2009 au procedat la încheierea procesului-verbal de punere în posesie nr. x, prin care au convenit predarea posesiei imobilelor şi, totodată, prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv până cel mai târziu la data de 05.08.2013.

Recurenta învederează că intimata nu şi-a executat obligaţia asumată nici până la noul termen asumat, astfel încât, reclamanta a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. B. S.A, cerere care a fost admisă prin încheierea nr. 494/27.02.2014, pronunţată în dosarul cu nr. x/2013, prin care Tribunalul Timiş a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă asupra pârâtei, numind ca lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă G., însărcinată a îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 25 din legea insolventei.

Cu privire la calitatea domnului H. de a semna procesul-verbal de punere în posesie, recurenta arată faptul că acesta avea calitatea de administrator cu puteri depline în Consiliul de Administraţie a societăţii B. S.A. şi era şi asociatul unic al I. S.R.L., care era acţionarul majoritar din B. S.A., astfel cum rezultă din documentele eliberate de la ORC Timiş. Astfel se explică motivul pentru care apare ştampila acestei societăţi pe procesul-verbal de punere în posesie. De asemenea, recurenta arată faptul că procesul-verbal de punere în posesie nu este un act de dispoziţie, astfel încât nu se cereau condiţii speciale de mandatare pentru perfectarea acestuia.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea de a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a dispus respingerea acesteia.

Intimata-pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că termenul de prescripţie a fost împlinit în cauza la data de 25.08.2013.

Recureta-reclamantă arată că la data de 20.11.2012 a procedat la notificarea debitoarei prin administrator, iar acest înscris a fost depus chiar de către debitoare, prin lichidator judiciar, în dosarul de insolvenţă nr. 8887/30/2013, aflat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 10.02.2015.

Totodată, mai învederează recurenta că la 5.08.2009 a semnat procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 05.08.2009, având convingerea fermă că domnul H. a semnat acest înscris, iar înţelegerea consemnată în cuprinsul acestuia a fost cu privire la predarea posesiei imobilelor şi totodată prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv până cel mai târziu la data de 05.08.2013.

Având în vedere ca vânzătoarea nu a putut perfecta contractul de vânzare-cumpărare, întrucât nu achitase datoriile societăţii care urmăreau imobilul, era firesc, susţine recurenta, ca în acest interval de 4 ani să se poată folosi de către imobil, întrucât achitase integral preţul convenit, în caz contrar, neavând nicio logică aceasta prelungire a termenului de perfectare a actului de vânzare cumpărare.

Chiar şi dacă aceasta prelungire a termenului de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare ar fi interpretabilă, având în vedere concluzia expertizei grafoscopice pe care însă recurenta susţine că a contestat-o (solicitând efectuarea unei noi expertize grafoscopice de către Institutul National de Expertize Criminalistice Bucureşti), a solicitat a se da eficienţă juridică instituţiei întreruperii prescripţiei (art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958) având în vedere faptul că posesia imobilului a fost transferată către recurentă, iar debitoarea a recunoscut existenţa dreptului său încă din momentul declanşării procedurii insolvenţei.

Debitoarea a recunoscut în permanenta încasarea sumei de 100.000 euro şi nu a contestat niciodată posesia, arătând ca acest imobil a fost abandonat, astfel cum rezultă din documentele depuse la termenul de judecată din data de 24.08.2019. Mai mult decât atât, prin tabelul definitiv actualizat de creanţe al debitoarei nr. x/18.11.2014, este recunoscută în mod expres şi punerea în posesie. Este greu de crezut că un proprietar şi-ar abandona un imobil în valoare de peste 100.000 euro dacă nu ar avea convingerea că posesia ar aparţine unei alte persoane. Aceasta abandonare se coroborează cu susţinerile sale, mai arată recurenta, solicitând instanţei de recurs să constate că posesia imobilului îi aparţine.

Se mai arată de către recurentă că în mod constant a învederat instanţei de judecată că a exercitat posesia asupra imobilului din data de 05.08.2009, personal şi prin terţe persoane. A constatat starea degradată a construcţiilor de pe acest teren, a dorit să facă o lucrare de conservare şi consolidare a clădirilor, însă nu a finalizat nicio documentaţie, întrucât orice autorizaţie de construire se putea obţine doar la cererea şi pe numele proprietarului de drept, înscris în cartea funciară. De asemenea, a încercat să efectueze împrejmuirea imobilului, însă s-a lovit de refuzul reprezentanţilor societăţii învecinate (C.), care nu i-au recunoscut calitatea şi i-au comunicat că nu vor semna acordul de vecinătate până la înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Recurenta mai învederează că după intrarea societăţii B. S.A. în insolvenţă, a procedat la efectuarea unei evaluări a acestui imobil (raport de evaluare care se regăseşte în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Timiş) şi a încercat prin toate mijloacele posibile să clarifice situaţia juridică şi tabulară a acestui imobil prin recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului; promisiunea de vânzare-cumpărare este notată în cartea funciară, iar asupra acestor imobile a instituit sechestru asigurător, astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosarul cauzei şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017 * al Tribunalului Timiş.

Totodată, recurenta mai arată şi faptul că în ultimul tabel al creanţelor depus în dosarul nr. x/2013, creanţa sa nu apare înregistrată, după ce, anterior în intervalul martie 2014- octombrie 2014, creanţa sa a fost înregistrată în tabelele definitive şi rectificate de creanţe ale creditorilor societăţii B. S.A., ca fiind garantată, ulterior, chirografară, sub condiţie suspensivă şi, în final, tardivă.

Recurenta învederează instanţei de recurs că susţinerile sale anterioare se coroborează cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, reluând afirmaţia că în şedinţa de judecată din data de 06.11.2018, la interpelarea instanţei de judecată, reprezentatul pârâtei a învederat în mod expres că nu se află în posesia imobilului.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului, apreciind că, raportat la soluţia instanţei de apel, sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 164 din 27 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte nu a reţinut excepţia insuficientei timbrări a recursului, constatându-se că acesta este legal timbrat în raport de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, luându-se în considerare că prin criticile formulate recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, precum şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deşi circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs aceasta a susţinut şi critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanţei de recurs chestiuni privind greşita stabilire a situaţiei de fapt, neanalizarea unor probe administrate în cauză ori modalitatea de apreciere a acestora de către instanţele de fond. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege şi pentru motivele expres şi limitativ arătate la art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţei de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3).

Drept urmare, partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ţinută să îşi conformeze conduita procesuală acestor norme imperative, de ordine publică din Codul de procedură civilă, în sensul de a aduce spre analiză instanţei de recurs doar motive de nelegalitate. Pentru cazul în care totalitatea criticilor invocate în memoriul de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale de la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din Codul de procedură civilă, intervine sancţiunea nulităţii recursului, potrivit celor prevăzute de art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cum recurenta-reclamantă a invocat şi critici care se circumscriu ipotezelor de casare pe care s-a întemeiat în formularea recursului - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. -, Înalta Curte va proceda la analizarea acestora, soluţie prefigurată prin încheierea de admitere în principiu de la termenul din 21 septembrie 2021, întrucât nu s-a reţinut nulitatea căii de atac.

Astfel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut atât teza unor motive contradictorii redate de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, cât şi teza unor motive străine de natura cauzei.

Sub un prim aspect, se susţine că deşi întreaga motivare a curţii de apel este centrată pe demonstrarea temeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în dispozitivul deciziei, instanţa a dispus respingerea acţiunii ca nefondate, deşi nu s-a analizat pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, pe acelaşi temei, recurenta pretinde că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că dacă termenul de prescripţie ar începe să curgă din 05.08.2013, acesta ar fi împlinit în speţă, situaţie nereală, în opinia sa, având în vedere că acţiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 18.02.2016; totodată, recurenta pretinde că instanţa de apel s-ar fi raportat la data încheierii procesului-verbal de punere în posesie ca fiind 5.08.2013, înscris prin care termenul pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost prelungit cu 48 de luni.

Dintre aceste critici ale recurentei, Înalta Curte constată că cea prin care se susţine o pretinsă contradicţie între considerente şi dispozitiv este singura susceptibilă să prezinte relevanţă pentru analiza din decizia de faţă, întrucât toate celelalte, anterior expuse, fie vizează dezlegări de fapt, fie reprezintă chestiuni ipotetice ce au fost invalidate în raţionamentul logico-juridic al curţii de apel, dezvoltat ulterior, în considerentele decisive ale hotărârii atacate.

Astfel, procesul-verbal de punere în posesie nr. x (înscris sub semnătură privată), pretins a fi fost încheiat la data de 5.08.2013 între recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă, a fost înlăturat de curtea de apel din ansamblul probator al cauzei, în baza unei expertize grafologice încuviinţate de tribunal în procedura verificării de scripte, prevăzute de art. 302-303 din C. proc. civ., ca efect al constatării că respectivul înscris nu a fost semnat de persoana cu privire la care reclamanta a susţinut că avea puteri de a reprezenta societatea pârâtă, B. S.A. Timişoara, anume H..

Pentru o atare concluzie, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a nesocotit dispoziţiile art. 272 şi ale art. 301-303 din C. proc. civ., neregularitate îndreptată în calea de atac devolutivă, prin înlăturarea înscrisului fals dintre probele câştigate cauzei.

Ca atare, eliminarea acestui înscris din ansamblul dovezilor din dosar a atras şi neluarea în considerare, pentru soluţionarea raportului juridic litigios, a oricăror efecte pe care acesta le-ar fi putut genera. Aceste efecte invocate de reclamantă vizau punerea sa în posesie cu privire la imobilele ce au format obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.05.2009, încheiat la Cabinet de Avocat F., precum şi, aplicabilitatea art. 313 alin. (1) din Codul comercial (în vigoare, la data de 5.08.2009), reţinută de prima instanţă.

Invocarea posesiei imobilelor de către recurenta-reclamantă, promitentă-cumpărătorare, cu începere de la data la care se pretindea încheierea procesului-verbal (5.08.2009), reprezenta, în aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, împrejurarea de fapt valorificată drept cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, întrucât, dacă ar fi fost real, procesul-verbal de punere în posesie avea aptitudinea de a proba recunoaşterea dreptului a cărui acţune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curgea prescripţia, deci, de către intimata-pârâtă B. S.A. Timişoara.

Ca atare, simpla împrejurare că instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, a făcut o evaluare ipotetică a efectelor acestui proces-verbal de punere în posesie, este lipsită de relevanţă pentru cauză, întrucât instanţa de apel însăşi nu le-a dat valoarea unor considerente menite a susţine soluţia asupra excepţiei prescipţiei dreptului material la acţiune, deoarece folosirea verbelor la modul condiţional-optativ nu permite calificarea acestora nici ca motive sau considerente indiferente (varietate a considerentelor decurgând din prevederile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ.).

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de obiect criticile prin care sunt combătute aceste evaluări ipotetice ale curţii de apel, în sensul că se susţine raportarea pretins greşită la o altă dată calendaristică la care termenul de prescripţie s-ar fi împlinit, întrucât, în economia speţei, nu interesează momentul la care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie dacă procesul-verbal de punere în posesie ar fi fost în mod real încheiat în condiţiile afirmate de reclamantă, dată fiind premisa deja enunţată, în sensul că un înscris fals nu poate genera efecte juridice valabile (fraus omnia corrumpit).

Înalta Curte reţine că acest principiu a fost corect aplicat de instanţa de apel în cuprinsul considerentelor decisive ale hotărârii recurate, intrate în mod real sub autoritatea de lucru judecat, întrucât susţin în fapt şi în drept soluţia pronunţată.

În privinţa criticilor prin care s-a învederat existenţa unor contradicţii între considerente şi dispozitiv (anume între considerentele prin care s-a demonstrat prescrierea acţiunii, în timp ce prin dispozitiv s-a decis respingerea acesteia, ca nefondată), Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, deoarece, pretinsele contradicţii susceptibile de a susţine această ipoteză de nelegalitate trebuie să se regăsească exclusiv între considerentele deciziei, iar nu între dispozitiv şi considerente, cea din urmă situaţie fiind însă aptă de valorificare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care se va proceda.

Analizând aceste critici ale recurentei prin reîncadrarea în motivul de casare prin intermediul căruia pot fi invocate neregularităţi de ordin procedural, Înalta Curte reţine că dispozitivul hotărârii judecătoreşti se explicitează prin intermediul considerentelor, iar simpla neconcordanţă între menţiunea din dispozitiv (respingerea acţiunii ca nefondată) în condiţiile în care raţionamentul logico-juridic expus în motivarea hotărârii demonstrează caracterul prescris al acţiunii, nu este de natură a conduce la reţinerea caracterului fondat al acestei critici, întrucât o atare constatare este doar de interes teoretic.

Observarea unei inadvertenţe între dispozitiv şi considerente, în coordonatele din speţă, ar putea fi de natură a atrage nulitatea actului de procedură numai dacă prin această incongruenţă s-a cauzat părţii o vătămare care nu ar putea fi altfel înlăturată, astfel cum prevede art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Nulitatea analizată este una virtuală, iar nu expresă pentru a fi operantă prezumţia de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., în speţă, fiind vorba despre o nulitate condiţionată.

Or, având în vedere că termenului de prescripţie al dreptului la acţiunea formulată în cauză, era împlinit la data înregistrării cererii (astfel cum se va confirma şi prin considerentele ce urmează) face inutil orice demers al recurentei-reclamante în direcţia pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, prin valorificarea antecontractului nr. x/29.05.2009 încheiat între părţi.

În plus, Înalta Curte apreciază că o eventuală casare a deciziei recurate, exclusiv pentru acest motiv - pentru a se pune în acord considerentele şi dispozitivul -, ar fi una de un formalism excesiv, lipsită de orice finalitate practică, întrucât confirmarea, prin prezenta decizie, a legalităţii reţinerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ar face imposibilă cercetarea, în rejudecare, a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, date fiind prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă formulează, într-un al doilea set de motive de casare, critici întemeiate atât pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, cât şi pe ipoteza de la pct. 6, critici prin care tinde la combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinute de curtea de apel.

Se constată că instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în temeiul prevederilor art. 1073 din C. civ. din 1864, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect mai multe imobile - terenuri şi construcţii - situate în Timişoara, judeţul Timiş, provenind din conversia CF vechi nr. x Timişoara.

La data de 29.05.2009, între reclamanta A., în calitate de promitentă cumpărătoare, şi pârâta S.C. B. S.A., în calitate de promitentă vânzătoare, a intervenit promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la Cabinet de Avocat F. sub nr. x/29.05.2009, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei, în termen de maximum 60 zile lucrătoare de la data efectuării plaţii preţului, imobilele constând în construcţii şi teren, situate în judeţul Timiş, municipiul Timişoara, înscrise în CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x-Cl-Ul Timişoara, CF nr. x Timişoara, CF nr. x Timişoara, toate aceste cărţi funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timişoara; reclamanta, în faţa primei instanţe, şi-a restrâns pretenţiile, învederând că renunţă la judecată în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF nr. x Timişoara, întrucât acesta este proprietatea socităţii învecinate, C. S.A..

Preţul a fost achitat de reclamantă, prin transfer bancar, la data de 29.05.2009, dată ce coincide cu cea a perfectării promisiunii de vânzare-cumpărare.

În analiza criticilor pârâtei cu privire la greşita soluţionare a excepţiei dreptului material la acţiune de prima instanţă, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile legale incidente.

Astfel, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, cererea dedusă judecăţii fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 din acelaşi decret, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar, în circumstanţele speţei de faţă, termenul de prescripţie a început să curgă la 29.05.2009, având în vedere că recurenta-pârâtă a achitat la aceeaşi dată preţul convenit de 100.000 euro.

Termenul de prescripţie este un termen de drept substantial care curge în mod continuu, fiind însă susceptibil de suspendare sau întrerupere, în condiţiile reglementate de art. 15 şi, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu valoarea unor cauze de întrerupere cursului prescripţiei, recurenta reclamantă a invocat în faţa instanţelor de fond mai multe împrejurări prin care tindea să susţină intrarea în posesia imobilelor, deci, a unei cauze de întrerupere a cursului prescipţiei.

Una dintre aceste susţineri a vizat pretinsa încheiere, la data de 5.08.2009, între recurentă şi reprezentantul intimatei - H., a unui proces-verbal de punere în posesie asupra imobilelor.

Astfel cum s-a arătat în evaluarea primului set de motive de recurs, acest înscris a fost înlăturat de instanţa de apel în mod legal din ansamblul probelor cauzei, iar consecinţa antrenată de eliminarea înscrisului dintre dovezile cauzei a fost aceea că, din perspectiva art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, acesta nu a primit semnificaţia juridică a unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei.

Consecutiv acestei dezlegări, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost stabilită de instanţa de apel inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 393 alin. (1) din Codul comercial, în absenţa unei semnături aplicate pe înscrisul în discuţie a unei persoane din cadrul intimatei, care nu avea puteri de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii, premisă necesară în aplicarea acestui text legal.

Totodată, curtea de apel, prin analiza probelor cauzei, a înlăturat şi susţinerile aceleiaşi recurente-reclamante, în sensul că ar fi exercitat posesia asupra imobilelor - obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare - fie direct, fie prin intermediul unor terţe persoane, prin analizarea probelor cauzei demonstrând faptul vecin şi conex al exercitării posesiei de către intimată.

Potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente, instanţa de recurs nu poate realiza un control de temeinicie a deciziei recurate, întrucât, în această etapă procesuală, nu este posibilă reaprecierea probelor, astfel cum recurenta-reclamantă tinde prin argumentarea acestui motiv de recurs.

Pe de altă parte, nu pot forma obiect al cenzurii exercitate în recurs nici eventuale omisiuni ale instanţei de apel de a analiza unele probe ale cauzei ori de a evalua susţineri ale reclamantei (declaraţii consemnate în încheierea din 6.11.2018 întocmită la prima instanţă ale reprezentantului intimatei asupra unor aspecte vizând posesia imobilelor), întrucât, din nou, acestea sunt chestiuni care vizează temeinicia hotărârii atacate.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel inserarea în cadrul considerentelor prin care analiza lipsa posesiei sale asupra imobilelor a unor argumente nelegale ori străine de natura cauzei.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut că lipsa posesiei sale decurge şi din neplata impozitelor pentru imobilele ce constituiau obiect al antecontractlui de vânzare-cumpărare, precum şi că s-a referit la chestiunea notării în cartea funciară a unor sarcini şi datorii ale intimatei, anterior notării antecontractului din cauza de faţă.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor legislaţiei fiscale, obligaţia de achitare a impozitelor pentru proprietăţile imobiliare revine titularului dreptului de proprietate, iar nu unor terţi, precum recurenta, deoarece prin perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare aceasta nu a dobândit proprietatea asupra imobilelor, ci doar a devenit creditorul unei obligaţii de a face, obligaţie asumată de promitenta-vânzătoare, intimata-pârâtă B. S.A. Timişoara, de a-i transmite proprietatea asupra acestora în viitor, la termenul convenit, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În plus, în contextul circumstanţelor ce se cereau a fi analizate în cauză, era lipsită de relevanţă notarea în cartea funciară a unor sarcini şi datorii ale intimatei, anterior notării, la cererea recurentei-reclamante, a antecontractului din cauza de faţă, potrivit încheierii nr. 185669/18.11.2013 a OCPI Timiş.

Înalta Curte apreciază însă că aceste argumente fondate ale recurentei nu au aptitudinea de a conduce la casarea deciziei recurate, fiind suficientă cenzurarea acestora prin prezenta decizie, întrucât nu au fost esenţiale în construirea raţionamentului logico-juridic al curţii de apel.

În plus, sancţiunea înlăturării acelor considerente din cuprinsul deciziei recurate nu afectează substanţa motivelor de fapt şi de drept reţinute de către instanţa de apel pentru demonstrarea judicioasă a soluţiei pronunţate, în sensul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, având în vedere că în dosar nu s-a putut reţine niciun veritabil motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul, se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.

Se reţine că intimata a depus la dosar dovezi cu privire la caracterul real şi efectiv al cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat (factură şi extras de cont privind pentru suma de 20.022,44 RON, filele x), însă, Înalta Curte apreciază că acestea au un caracter disproporţionat, în raport cu complexitatea activităţii desfăşurate de apărătorul intimatei în această etapă procesuală; drept urmare, se va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, se va dispune obligarea recurentei la achitarea unor cheltuieli de judecată către intimate în cuantum de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 164 din 27 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă G., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.