Recognition of foreign parental responsibility judgment: failure to prove timely notification of absent party under EU Regulation 2201/2003

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., recunoaşterea hotărârii (Ordonanţa) nr. 11588 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Pesaro din Italia, în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin sentinţa nr. 310 din 11 martie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect exequator (recunoaşterea înscrisurilor şi hotărârilor străine); a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 11588 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul din Pesaro - Italia.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 288A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 310 din 11 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca nefondată.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La 25 iunie 2021, împotriva deciziei nr. 288A din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 13 septembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2021, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

8. Calea de atac exercitată în cauză

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborat cu art. 487 şi art. 488 din acelaşi act normativ, reclamantul arată că, prin hotărârea atacată, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect răpire internaţională de copii. Susţine că, prin această hotărâre, curtea de apel a admis recursul formulat de recurentul din prezenta cauză şi a dispus înapoierea copilului minor la reşedinţa obişnuită din Italia a tatălui, însă arată că nu este în posesia acestei hotărâri şi nu poate cunoaşte motivele în baza cărora şi-a fundamentat instanţa hotărârea, aspect în raport de care solicită ataşarea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea invocată, precizând că îşi rezervă dreptul de a preciza recursul şi a indica, punctual, aspectele asupra cărora a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Recurentul mai arată că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă, respectiv Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 - art. 23, instanţa reţinând că, în raport de probatoriul administrat, nu se face dovada nici a comunicării către partea pârâtă a actului de sesizare şi nici a acceptării, în mod neechivoc, de către partea judecată în lipsă, a hotărârii pronunţate.

Susţine încălcarea art. 37 alin. (2) din acelaşi Regulament, instanţa de apel ajungând la concluzia că la dosar nu se regăseşte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat.

Arată că este greşită concluzia instanţa de apel potrivit căreia, anterior finalizării procedurilor judiciare în faţa instanţelor italiene, autorităţile au comunicat domiciliul legal al pârâtei în România întrucât comunicările efectuate prin intermediul Ministerelor Justiţiei din cele două ţări vizează un alt demers judiciar şi nu comunicarea domiciliului din România al pârâtei. Procedând în acest fel, instanţa de apel a extins, în mod arbitrar, aplicarea art. 37 alin. (2) din Regulament care se referă numai la documentul care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat, acesta fiind singurul aspect ce trebuia analizat, nefiind necesar a verifica dacă la momentul pronunţării hotărârii din statul străin autorităţile ori reclamantul cunoşteau sau nu domiciliul pârâtei şi dacă pe parcursul soluţionării procesului aceasta şi-a asigurat sau nu o apărare efectivă.

Învederează că procedura din Italia, similară celei a citării prin publicitate din România, a fost utilizată în cadrul procesului finalizat cu hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, aspect atestat prin înscrisul denumit "Certificarea Notificării", care este anterior adreselor primite prin intermediul Ministerului Justiţiei din România şi Italia, datate 4 februarie 2019 şi 20 martie 2019, şi care reprezintă dovada notificării recursului către pârâtă la domiciliul din Pergola, locul ultimului domiciliu cunoscut, prin depunere la sediul Primăriei, la 26 ianuarie 2019, dată la care reclamantul, autorităţile şi instanţa nu cunoşteau şi nu aveau posibilitatea să cunoască locul în care se afla pârâta, cât timp aceasta nu a declarat la primăria din Pergola schimbarea domiciliului.

Susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material incidente în speţă, apreciind că, în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii străine, trebuie demonstrat în mod absolut (probatio diabolica) faptul că persoana în lipsa căreia s-a judecat procesul a cunoscut existenţa acestuia şi reţinând că doar în acest mod există certitudinea asigurării efective a dreptului la apărare. Învederează că reclamantului îi este imposibil să facă dovada absolută a faptului că pârâta a avut cunoştinţă de proces, iar, sub un alt aspect, arată că dreptul italian este susceptibil de anumite limitări justificate, procedura de citare prin publicitate fiind o astfel de limitare care asigură, însă, respectarea dreptul la apărare şi principiului contradictorialităţii.

Arată că pârâta nu poate invoca în apărare propria culpă, ce constă în lipsa comunicării către autorităţile italiene a schimbării domiciliului legal din Italia, Pergola, Loc. Grifoleto 55A.

8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, arătând că susţinerile recurentului potrivit cărora a fost încălcată autoritatea de lucru judecat provin dintr-o confuzie între prezentul dosar ce are ca obiect recunoaşterea hotărârii străine şi dosarul civil nr. x/2019 al cărui obiect este răpire internaţională de copii, sub aspectul instanţei care le-a pronunţat, al calităţii părţilor şi al legislaţiei aplicabile fiecăruia în parte.

Învederează că hotărârea pronunţată în dosarul civil nr. x/2019 a fost pusă în executare, iar conform procesului-verbal din 16 iunie 2021, părţile din cauza respectivă, aceleaşi ca cele din prezentul dosar, au finalizat amiabil dosarul execuţional. Subliniază că dosarul nr. x/2019, judecat de instanţele române, nu poate fi confundat cu dosarul ce face obiectul prezentului recurs având ca obiect recunoaşterea hotărârilor străine, respectiv a efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate sub imperiul legislaţiei italiene, şi, ca atare, nu se poate vorbi de tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Recurentul susţine fără temei că hotărârea pronunţată în apel ar fi fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003. Invocă dispoziţiile art. 23 din acest Regulament şi arată că, în speţă, este incident cazul prevăzut de pct. c al articolului anterior menţionat, ale cărui prevederi sunt reluate în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu s-a făcut dovada că părţii în lipsa căreia a fost soluţionat litigiul i-a fost notificată sau comunicată cererea de chemare în judecată, actul de sesizare a instanţei.

Situaţia de fapt relevă că, în cadrul dosarului soluţionat de instanţele italiene, reclamantul a indicat că nu cunoaşte adresa pârâtei, ci doar ţara şi locul naşterii acesteia, aspect reţinut în hotărâre, în sensul că judecata s-a făcut în lipsă, deşi din atestările emise de Ministerul Justiţiei din Italia la 4 februarie 2019 şi Ministerul Justiţiei din România la 20 martie 2019 rezulta că a fost comunicat domiciliul legal al pârâtei din România, reclamantului revenindu-i obligaţia de a face toate demersurile pe care legea i le punea la îndemână pentru a crea cadrul unei judecăţi care să îi permită să reclame recunoaşterea hotărârii într-un stat membru.

În raport de aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că procesul purtat în Italia a fost soluţionat în lipsa intimatei şi a aplicat corect dispoziţiile art. 23 lit. c) din Regulamentul nr. 2201/2003.

Arată că susţinerile din recurs, potrivit cărora citarea pârâtei prin mica publicitate echivalează, conform legislaţiei italiene, cu respectarea procedurii de citare în caz de neprezentare la proces, nu pot fi primite cât timp recurentul, cu bună ştiinţă, a ascuns faptul că intimata a fost nevoită să părăsească teritoriul italian, fiind alungată de acesta şi a revenit în România, la domiciliul legal, cunoscut şi recurentului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-o primă critică, ce va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că, prin hotărârea atacată, ar fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect răpire internaţională de copii, hotărâre prin care curtea de apel a admis recursul formulat de recurentul din prezenta cauză şi a dispus înapoierea copilului minor la reşedinţa obişnuită a tatălui, din Italia.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2)Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, se reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

În speţă, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Verificând hotărârea în raport de care se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că obiectul, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza cererilor de chemare în judecată din cele două litigii nu sunt aceleaşi.

Astfel, în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 4 din 11 ianuarie 2021, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit răpire internaţională de copii, cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei de Haga din 1980, în timp ce, în speţă, prin cererea de chemare în judecată se solicită recunoaşterea unei hotărâri străine având în vedere dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.

Faţă de cele ce preced, rezultă că între cele două litigii nu există identitate de obiect şi cauza. Or, lipsa de identitate raportată fie şi la un singur element dintre cele trei, este de natură să facă inoperant efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi.

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, fiind valorificate aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nefiind necesară existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Se reţine că, în cadrul motivului de recurs supus analizei, recurentul a arătat că nu este în posesia deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmând ca, după ce va avea cunoştinţă de considerentele hotărârii, să indice punctual motivele pentru care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că formularea de această manieră a criticii nu permite instanţei de recurs, în exercitarea controlului judiciar specific acestei căi de atac, să cenzureze hotărârea atacată prin prisma efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nefiind indicată chestiunea litigioasă, dezlegată prin hotărârea pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ce nu poate fi contrazisă în prezentul litigiu.

O altă critică formulată vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 lit. c) şi art. 37 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.

Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia matrimonială şi a răspunderii părinteşti prevăzut de art. 23 lit. c), coroborat cu art. 37 alin. (2) din Regulament, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că pârâtei i-a fost comunicat actul de sesizare şi nici în sensul acceptării, în mod neechivoc, a hotărârii pronunţate de Tribunalul din Pesaro - Italia.

Potrivit art. 23 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, o hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu se recunoaşte (c) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Dispoziţiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a unei hotărâri străine, impunându-se ataşarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi a certificatului menţionat la art. 39, iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsă, cum este cazul în speţă, partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâta a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Astfel cum corect a constatat instanţa de apel, în cauză nu sunt întrunite condiţiile menţionate de textele legale precitate, întrucât recurentul nu a depus dovezile enumerate în art. 37 din Regulament, obligaţie ce se impunea în raport de dispoziţiile legale şi de situaţia particulară a speţei în care intimata nu a fost prezentă la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, astfel cum reiese chiar din cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti.

Interpretarea greşită a normelor de drept material incidente speţei este apreciată de recurent şi în raport de faptul că dreptul italian este susceptibil de anumite limitări justificate, procedura de citare prin publicitate fiind o astfel de limitare care asigură, însă, respectarea dreptul la apărare şi principiului contradictorialităţii.

Având în vedere că recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine este un demers judiciar prin care se urmăreşte să se dea eficienţă hotărârii pronunţate în alt stat, această recunoaştere este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiţii formale prevăzute de norma specială ce reglementează această instituţie, cum sunt cele privitoare la prezentarea dovezilor referitoare la notificarea actului de sesizare şi respectarea dreptului la apărare.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, chiar dacă în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei recunoaştere se solicită pârâta a fost citată prin publicitate, prin afişare la uşa Primăriei din Pergola, procedură permisă de C. proc. civ. italian, acest fapt nu poate înlătura obligaţia instanţei de recunoaştere de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea cunoaşterii litigiului sau a acceptării hotărârii de către pârâta care nu a fost prezentă la judecata în urma căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre, obligaţie izvorâtă din dispoziţiile art. 23 şi 37 alin. (2) din Regulament (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel nu este afectată de vicii de legalitate, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 288 din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu referire la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reţinând culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 700 RON, cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 288 din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2021.