Contractual claim for evaluator liability: prescription period start date and audit report's effect on prescription interruption

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, secţia civilă, la data de 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei A. la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/14.07.2009, emis de ANRP în favoarea lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., pe cele ale Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 572/2013 şi ale O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 5703/2020 din data de 16 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă, la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 14/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), în contradictoriu cu pârâtul A., reprezentată legal prin A., ca fiind prescrisă.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtului 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 14/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligată apelanta-reclamantă să achite pârâtului 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 28 iunie 2021, şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit şi în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, a apreciat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri, al căror termen de îndeplinire a fost stabilit iniţial la data de 30.04.2013, iar ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la data de 28.06.2019, prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018.

În acest sens, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care reclamanta a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor menţionate de pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, recurenta a opinat că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripţiei faptul că după emiterea deciziei Curţii de Conturi reclamanta a derulat o procedură de angajare a unui alt evaluator sau că a întâmpinat dificiltăţi în aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse.

De asemenea, instanţa de apel a respins, în mod greşit, criticile formulate de reclamantă privind modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei, reţinând că, prin raportare la dispoziţiile art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, termenele acordate licitaţiilor iniţiate de reclamantă, precum şi termenele necesare verificării rapoartelor nu au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripţiei.

Un alt motiv de recurs formulat de recurentă a vizat obligarea sa de către instanţa de apel la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, arătând că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său, iar cealaltă parte nu va putea fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit cu avocatul său, ci numai un onorariu fixat de instanţă; în subsidiar, recurenta a solicitat micşorarea cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 21 iulie 2021, intimata-pârâtă A. a depus întâminare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la motivul de recurs ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, pentru etapa procesuală a apelului, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la Decizia RIL nr. 3/2020, prin care s-a reţinut că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe fond, intimata a arătat că, în mod corect, s-a reţinut excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise, prin raportare la momentul de la care începe să curgă prescripţia în conformitate cu Decizia RIL nr. 19/2019.

Astfel, având în vedere prevederile art. 3 şi art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut corect că, de la data de 17 aprilie 2014, reclamanta nu a întreprins niciun demers juridic împotriva intimatei pârâte, fiind astfel întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinarea depusă la prima instanţă de către pârâtă.

În continuare, intimata a prezentat aspecte cu privire la fondul raportului juridic litigios dedus judecăţii.

6. Răspunsul la întâmpinare

La data de 20 august 2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii, invocată prin întâmpinare, şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, raportat la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă A., cu privire la critica privind cheltuielile de judecată în cuantum de 500 RON, acordate în prezentul dosar de către instanţa de apel, se constată că această critică reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii şi, de asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În consecinţă, fiind vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, critica recurentei-reclamante nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se niciunul dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă se constată că principala critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă, recurenta susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut că termenul a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Recurenta-reclamantă şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen iniţial de îndeplinire la data de 30.04.2013, iar ulterior termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Aşadar, astfel cum judicios a reţinut instanţa de apel, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.

Nefondată este şi critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia întreruperii şi suspendării cursului prescripţiei, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019.

În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă.

Aşadar, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-16 din Decretul 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei cu privire la aprecierea instanţei de apel că termenele acordate licitaţiilor iniţiate de reclamantă şi cele necesare verificării rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.

În consecinţă, raportat la cele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 800 RON, potrivit chitanţei nr. x din 09 noiembrie 2021, şi contravaloare transport în cuantum de 275 RON, potrivit bonului fiscal nr. 480 din 09 noiembrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentă la plata sumei de 1075 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 1075 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.