Defamation Appeal Dismissed: Journalist Protected Under Freedom of Expression Despite Alleged Infringement of Reputation

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 26 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, la cursul ron/euro stabilit de BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale produse prin afirmaţiile calomnioase, defăimătoare privind onoarea, reputaţia, demnitatea şi probitatea morală şi profesională a reclamantului, sumă actualizată pe baza dobânzii legale, calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la plata efectivă a debitului; obligarea pârâtului de a se abţine de la orice afirmaţie în spaţiul public despre reclamant de natură să încalce drepturile la onoare, reputaţie, demnitate şi probitate morală şi profesională, să comunice sau să publice astfel de afirmaţii prin mijloacele media (presa on-line şi scrisă, televiziune,etc.) sau să posteze pe bloguri şi pe toate reţelele de socializare astfel de afirmaţii sau orice alte afirmaţii despre persoana reclamantului, precum şi despre membrii familiei acestuia, artişti manageriaţi sau impresariaţi, colaboratori clienţi, societăţi deţinute; să înlăture de pe bloguri, de pe reţelele de socializare, de pe site-uri de presă online şi de pe orice alt mijloc de comunicare publică orice fel de postări despre reclamant precum şi despre membrii familiei acestuia, artişti manageriaţi sau impresariaţi, colaboratori clienţi, societăţi deţinute.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5, art. 72, art. 73 şi art. 1349 C. civ., art. 30 pct. 6 Constituţie, O.G. nr. 13/2011 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 16 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 779A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 06 mai 2019 şi a sentinţei civile nr. 1046 din 16 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 februarie 2021 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei civile recurate, trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea cauzei şi obligarea instanţei de apel la administrarea probatoriului solicitat prin cererea de apel.

În argumentarea motivului de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel i-a vătămat drepturile procesuale, lipsindu-l de o cale de atac efectivă din perspectiva în care prin reţinerile potrivit cărora "numai o eventuală soluţie de admitere a apelului poate determina evaluarea restului cerinţelor răspunderii neanalizate de prima instanţă" s-a antepronunţat cu privire la soluţia asupra fondului, în contextul în care recurentului îi era imposibil să probeze caracterul ilicit al acţiunilor intimatului pârât în lipsa probelor solicitate dar a căror administrare a fost respinsă.

Un alt argument în susţinerea aceluiaşi motiv de casare este acela potrivit căruia instanţa de apel a respins, în mod nelegal, criticile referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 259 din acelaşi cod.

În dezvoltarea acestui argument, recurentul-reclamant a arătat că soluţia de respingere, ca tardivă, a cererii de probatorii este nelegală în contextul în care instanţa de fond a admis iniţial cererea de probatorii prin încheierea din 07 ianuarie 2019, iar, ulterior, prin încheierea din 06 mai 2019, în mod nelegal, a revenit asupra soluţiei şi a respins cererea de probatorii ca tardiv formulată, cu toate că, în cauză, nu a existat niciun temei pentru decăderea din dreptul de a propune probe sau de a modifica acţiunea.

Proba cu interogatoriul intimatului-pârât prin care se urmărea dovedirea unei vendete personale, precum şi proba cu cei doi martori, prin care se urmărea dovedirea prejudiciilor suferite de reclamant, deşi erau concludente, au fost respinse, în mod nelegal, de către instanţa de judecată.

În continuare, arată că în cauză, nu a fost formulată o cerere de probatorii incompletă, care să atragă respingerea acesteia, ci a fost solicitată "o modificare a acţiunii care operează la nivelul tuturor elementelor acţiunii, inclusiv cu privire la probatoriu." Astfel, instanţa a aplicat dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., dispunând comunicarea cererii către intimatul pârât, însă, la ultimul termen de judecată a interpretat diferit dispoziţiile legale anterioare şi a respins probele solicitate, soluţie care a fost menţinută, în mod nelegal, de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 259 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond, în mod nelegal, nu a pus în discuţia părţilor măsura de revenire asupra probatoriilor şi nici nu a motivat soluţia de respingere a cererii de administrare a probei cu interogatoriul, respectiv cu declaraţiile de martori, eludând astfel principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 70, art. 72, art. 73 şi art. 1349 C. civ., prin raportare la art. 30 din Constituţia României şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1349 din C. civ. în sensul în care nu a existat o bază factuală la care se referă jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte conflictul dintre dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, onoare, demnitate, reputaţie.

Jurispudenţa constantă a CEDO este contrară soluţiei instanţei de apel care, în mod nelegal, a reţinut că din "punct de vedere al publicului ziarelor de ştiri moderne, reclamantul reprezintă o persoană publică, ce îşi desfăşoară activitatea alături de artişti din domeniul muzicii, filmului, televiziunii, astfel că relatarea în cadrul articolelor incriminate a situaţiilor de fapt ce îl priveau pe reclamant se încadrează în limitele acceptate jurisprudenţial pentru atingerea adusă atributelor nepatrimoniale a căror protecţie se solicită prin acţiune".

Or, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut în argumentarea soluţiei pronunţate doar cauza Societe Prisma Press împotriva Franţei, din 2003, ignorând celelalte decizii pronunţate în cauze similare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Conform practicii instanţei europene în această materie, se impunea ca instanţa de fond să analizeze în ce măsură articolele publicate de către pârât se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, astfel cum îşi găseşte consacrarea în cuprinsul art. 30 din Constituţia României şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, în speţă, pârâtul, în calitate de ziarist, a depăşit limitele liberei exprimări prin publicarea repetată şi obsesivă de judecăţi de valoare cu privire la reclamant.

Astfel, reclamantul a arătat că niciuna dintre faptele enumerate în articolele semnate de pârât nu a condus la punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa şi nu a atras o soluţie de condamnare, sens în care între afirmaţiile pârâtului şi situaţia factuală există o discrepanţă majoră, "ce depăşeşte flagrant plaja liberei exprimări."

Deşi instanţa de apel a apreciat că termenii utilizaţi de pârât în redactarea articolelor de presă lasă loc de interpretări, se impune ca instanţa de recurs să reţină că timpul verbal utilizat de pârât presupune o acţiune trecută şi încheiată la momentul vorbirii. Ca atare, ar rezulta că la momentul redactării articolelor defăimătoare, faptele relatate cu privire la reclamant erau deja realizate şi se impuneau cu caracter de certitudine.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut că o parte din articolele scrise de către pârât nu includ, în mod expres, numele reclamantului, intimatul a făcut o verificare a portofoliului de artişti administrat de reclamant şi a introdus nume de artişti din acest articol în titlul articolului, deşi aceştia nu efectuaseră niciun demers pentru a argumenta sfera presupus infracţională.

Conchizând, recurentul a susţinut că nu a existat o anchetă penală pe numele său, ci o cercetare penală cu privire la faptă, iar indicarea numelui unui făptuitor într-o plângere penală nu produce nicio consecinţă juridică, cu atât mai mult calitatea de martor.

5. Apărări formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului B. la data de 18 februarie 2021, conform dovezii de la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

O primă critică invocată în cauză de către recurentul-reclamant, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a vizat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii astfel pronunţate, respectiv a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi a art. 259 C. proc. civ.

Această critică este nefondată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a oricărei alte probe a cărei necesitate ar reieşi din dezbateri.

În procedura prealabilă, urmare a comunicării întâmpinării depuse de pârât, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare înregistrat la dosar la data de 13 septembrie 2018, fără a solicita încuviinţarea altor probe raportat la apărările pârâtului din cuprinsul întâmpinării.

După finalizarea procedurii prealabile, prin rezoluţia din 04 decembrie 2018, prima instanţă a stabilit termen de judecată la data de 07 ianuarie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 04 ianuarie 2019, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 204 şi următoarele din C. proc. civ., completarea cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei, în justificarea pretenţiilor invocate, să încuviinţeze completarea probatoriului cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială cu doi martori, pe care i-a nominalizat.

La primul termen de judecată stabilit la data de 07 ianuarie 2019, instanţa a amânat cauza pentru ca reclamantul să completeze taxa judiciară de timbru pentru capetele de cerere III şi IV din acţiune, precum şi pentru comunicarea către pârât a cererii completatoare.

Pentru termenul de judecată din 04 martie 2019, reclamantul a depus o "Notă de probatorii", prin care a solicitat încuviinţarea probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea completatoare.

La termenul din 04 martie 2019, instanţa a amânat cauza fără a dispune vreo măsură, iar la termenul de judecată din 06 mai 2019, cu ocazia discutării probatoriului, reclamantul a solicitat încuviinţarea probelor solicitate.

Prin încheierea din 06 mai 2019, prima instanţă a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins probele cu interogatoriu şi martori întrucât au fost tardiv solicitate, apreciind că a intervenit decăderea din dreptul de încuviinţare a acestor probe, având în vedere că nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, astfel cum impun prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar cererea de probe depusă la primul termen de judecată nu poate îmbrăca forma prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează modificarea cererii.

În acest context factual, în acord cu instanţele de fond, se constată că, în mod corect, a fost reţinută tardivitatea cererii prin care reclamantul a propus probe la primul termen de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată raportat la art. 254 din acelaşi cod care stabilesc momentul până la care se propun probele.

Potrivit art. 194 lit. e) din C. proc. civ. cererea de chemare în judecată va cuprinde şi "arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător."

Totodată art. 254 C. proc. civ. prevede la alin. (1) şi (2) că:

"(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:

1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5. există acordul expres al tuturor părţilor."

În raport de aceste dispoziţii legale, se reţine că legea îl obligă pe reclamant să indice probele pe care îşi sprijină pretenţia chiar din momentul iniţierii demersului judiciar şi să fie cât se poate de riguros şi explicit în privinţa acestora.

Determinarea cu caracter generic a probelor într-o formulare de genul "orice altă probă a cărei necesitate ar reieşi din dezbateri", astfel cum a precizat reclamantul în cererea de chemare în judecată, echivalează cu lipsa propunerii de probe în condiţiile legii, de natură să atragă sancţiunea decăderii.

Referitor la cererea formulată de reclamant la data de 04 ianuarie 2019, anterior primului termen de judecată, prin care a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, martori şi interogatoriul pârâtului, se constată că în mod riguros instanţele anterioare au reţinut că nu are natura unei cereri ce poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar modificările la care se referă acest text de lege, ce pot fi realizate până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, pot privi elementele esenţiale ale acţiunii, respectiv părţile, obiectul sau cauza acţiunii, deci nu se referă la probele care nu au fost cerute de reclamant în cuprinsul acţiunii introductive.

Astfel, art. 204 alin. (1) C. proc. civ. reglementează regimul juridic al cererii adiţionale, care potrivit art. 30 alin. (5) din acelaşi cod este acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

Cum probele nu intră în sfera pretenţiilor în sensul art. 30 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ., în mod corect instanţele de fond au reţinut că cererea de probatorii formulată de reclamant nu poate avea natura unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată întemeiată de dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se putea propune dovezi noi, a căror necesitate ar reieşi din modificarea cererii, potrivit art. 254 alin. (2) din acelaşi cod, anterior citat.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, contribuind la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

În aceste condiţii, instanţa de recurs reţine că, întrucât nu suntem în ipoteza art. 204 C. proc. civ., neexistând o veritabilă modificare a cererii, ci o precizarea a probatoriului, nu se poate decela vreun viciu de legalitate al hotărârii recurate sub acest aspect care să intre în spectrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi să atragă casarea hotărârii din această perspectivă.

Nefondată este şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ., susţinerea recurentului că instanţa de fond a încuviinţat iniţial administrarea probelor, iar ulterior a revenit şi le-a respins ca fiind propuse tardiv, nefiind reală.

Astfel cum s-a arătat anterior, probele au fost discutate la termenul din data de 06 mai 2019, iar la termenul din 07 ianuarie 2019, instanţa de fond a dispus doar comunicarea către pârât a cererii de completare a cererii iniţiale, pentru ca acesta să îşi expună poziţia cu privire la această cerere.

Prin urmare, întrucât nu a fost vorba despre o revenire cu privire la probatoriul încuviinţat, nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ. în cauza dedusă judecăţii, nefiind încălcate principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare cum eronat susţine recurentul.

Prin cea de-a doua critică invocată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele C. civ., prin raportare la art. 30 din Constituţia României, art. 70, art. 72 şi art. 73 C. civ., precum şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A., în calitate de impresar artistic potrivit Atestatului depus la dosarul de fond, a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtului B., în calitate de ziarist, la plata daunelor morale produse prin afirmaţii calomnioase, defăimătoare privind onorarea, reputaţia, demnitatea şi probitatea morală şi profesională a reclamantului, în cuantum de 400.000 euro, echivalent în RON, actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii efective, obligarea pârâtului să se abţină de la orice afirmaţie în public şi de la orice postări pe bloguri sau în reţele de socializare care ar putea prejudicia aceleaşi drepturi personale nepatrimoniale, obligarea pârâtului să şteargă orice postări care aduc atingere drepturilor sale personale nepatrimoniale sau ale membrilor familiei sale şi ale artiştilor cu care colaborează.

Reclamantul a susţinut că prejudiciul i-a fost cauzat de către pârât prin scrierea a şase articole care au apărut în ziarul electronic C. şi pe contul de D. aferent acestuia şi pe cel al posturilor E. şi F., precum şi în emisiunile trustului, de pe canalele E. şi F., toate aparţinând trustului S.C. G. S.A., precum şi pe contul de D. personal al pârâtului.

Drept urmare, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată - şi a celorlalte valori nepatrimoniale, pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care acesta din urmă a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, relatând numai fapte care rezultă din înscrisuri sau din verificările efectuate, sens în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

Înalta Curte constată că, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului şi de informare a publicului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român - norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că prin publicarea articolelor incriminate pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate, se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a acţionat cu intenţia de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informaţiile furnizate nefiind lipsite de suport probator.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani şi alţii c. Frantei; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.

În cauză, Înalta Curte constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanţa de apel, contrar susţinerii recurentului, a prezentat aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei potrivit cu care afirmaţiile intimatului nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare specifice jurnalismului, mai ales a celui modern, cât timp nu s-au folosit cuvinte care au valoare de insulte, epitete, caracterizări personale subiective sau alte asemenea.

În acest sens, deşi, de principiu, distincţia la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudenţa CEDO, între faptele determinate şi judecăţile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmaţii de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată este în sarcina instanţei şi trebuie raportată la conţinutul concret al articolului şi la contextul în care acesta a fost dat publicităţii, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părţilor litigante, a încălcat dispoziţiile interne raportat la cele convenţionale sub acest aspect.

Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizaţi de pârât, în afirmaţiile litigioase, cât şi contextul în care acestea au fost făcute publice, şi s-a stabilit că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârşirea unei fapte ilicite, iar în lipsa faptei ilicite nu este necesară verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

În acest sens, critica potrivit cu care instanţa de apel s-a antepronunţat atunci când a reţinut că "numai o eventuală soluţie de admitere a apelului poate determina evaluarea restului cerinţelor răspunderii neanalizate de prima instanţă" este nefondată, având în vedere că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, iar odată constatată inexistenţa faptei ilicite, analiza celorlalte condiţii devine superfluă în cauză.

Aşadar, nu se poate reţine că instanţa de apel s-a antepronunţat, ci ceea ce a urmărit instanţa de apel să evidenţieze este faptul că numai în ipoteza în care ar fi constatat că este dovedită fapta ilicită imputată pârâtului ar fi putut proceda la evaluarea celorlalte cerinte ale răspunderii (respectiv prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia) neanalizate de instanţa de fond, deoarece analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale este graduală, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, nu se mai impune analiza celorlalte condiţii legale.

Totodată, raportat la susţinerea recurentului că nu s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa pentru niciuna dintre faptele enumerate de pârât în cuprinsul articolelor, se observă că instanţa de apel a reţinut corect că pentru analiza răspunderii delictuale a pârâtului nu este relevantă soluţia ce a fost pronunţată în dosarele penale, deoarece în litigiu nu se verifică dacă reclamantul a săvârşit sau nu faptele pentru care s-au formulat respectivele plângeri, ci instanţa a fost chemată să verifice dacă afirmaţiile ziaristului au fost fundamentate pe informaţii concrete, verificabile la acel moment.

În acelaşi timp, contrar susţinerilor recurentului, se reţine că modul de prezentare a informaţiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor, al căror raţionament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigaţiei jurnalistice, astfel că ipoteza unei inexactităţi parţiale a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 din Convenţia Europeană dacă jurnalistul nu acţionează cu rea-credinţă, iar subiectul este de interes public.

Astfel, se reţine că limitele libertăţii de exprimare în cazul jurnaliştilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare, dar şi comportamentul acestora este suspus unor rigori deontologice specifice, corelativ dreptului publicului de a fi informat în mod corect despre subiecte de interes public, fiind realizat examenul de proporţionalitate, anterior enunţat, raportat la circumstanţele particulare ale speţei.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel faptul că articolele incriminate conţin relatări ale împrejurărilor de fapt obţinute de la persoanele presupuse victime ale pretinselor infracţiuni, precum şi referiri la cursul procedurilor judiciare, ceea ce caracterizează faptele pârâtului ca având bază factuală.

În consecinţă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că publicarea repetată şi obsesivă de judecăţi de valoare cu privire la recurent este evidentă, respectiv că, în speţă, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă.

Trebuie reţinut că afirmaţiile pârâtului din cuprinsul articolelor au fost însoţite de un minimum de elemente care să fundamenteze demersul său, iar expresiile şi tonul general al articolelor se încadrează în marja de exagerare îngăduită jurnaliştilor.

De altfel, cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţin de activitatea sa profesională este justificat, fiind necesară reţinerea unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul articolelor incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin publicarea articolelor criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

În plus, câtă vreme, în speţă, datele provenite din sursele verificate de pârât au fost corelate de acesta cu faptele deja imputate reclamantului de alţi artişti, iar acesta a acţionat cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului, se observă lipsa intenţiei pârâtului de a îl denigra pe recurent.

În consecinţă, în contextul în care pârâtul a acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme ce vizează lumea artistică, câtă vreme articolele incriminate, deşi cuprind şi opinii critice ale pârâtului ce vizează activitatea profesională a reclamantului, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că între afirmaţiile intimatului-pârât şi situaţia factuală există o discrepanţă majoră ce depăşeşte flagrant plaja liberei exprimări.

Aşa fiind, chiar dacă articolele criticate cuprind şi o doză de exagerare, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care au fost redactate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtului nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenţia asupra subiectelor apreciate a fi de interes public.

Contrar afirmaţiilor din recurs, raportat la timpul verbal utilizat de pârât în cuprinsul articolelor, instanţa de apel a reţinut corect că jurnalistul pârât a folosit formulări care au permis cititorului să înţeleagă că această chestiune, respectiv că cercetarea penală efectuată împotriva reclamantului nu a fost încă tranşată.

Nici criticile privind susţinerea pârâtului că reclamantul este acuzat în respectivele dosare, deşi urmărirea penală nu a fost începută in personam, şi nici susţinerea că pârâtul a introdus nume de artişti în portofoliul administrat de recurent, nu sunt de natură a schimba soluţiile instanţelor de fond cu privire la inexistenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtului.

Astfel, de vreme ce articolele incriminate nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credinţă, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel, în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolele incriminate nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului jurnalist nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de curtea de apel nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar susţinerea recurentului că instanţa de apel a reţinut în argumentarea soluţiei pronunţate doar cauza Societe Prisma Press împotriva Franţei, fără a face celelalte decizii pronunţate în cauze similare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este de natură a schimba soluţia pronunţată prin decizia recurată.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la articolele publicate de pârât, a constatat că acesta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 779A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.