Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2373/2021 AI generated

Municipality’s partial cassation granted; ownership claim rejected, fee reimbursement remanded for unmotivated ruling

Case Number Decizia nr. 2373/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice (Civil Section I) admitted the appeal filed by the plaintiff municipality against the appellate decision, partially quashed the appealed decision, and remanded the case to the same Court of Appeal for retrial; insofar as the decision remained in force, the appellate court’s ruling rejecting the principal claim (declaration that a notarial declaration constituted a conditional gift and that ownership of water/sewer extension works transferred gratuitously) was upheld, while only the subsidiary claim (reimbursement of construction permit fees and expenses) was remanded for lack of reasoning. The dispute arose from a municipality’s action against two individual defendants seeking, primarily, recognition that a notarial declaration was a gift under a suspensive condition (fulfilled upon completion of utility works) and registration of property rights, or, subsidiarily, payment of taxes and fees waived for the construction permit. The High Court held that the appeal court properly rejected the principal claim because the notarial declaration lacked *animus donandi* and, under Articles 985, 1011(1) and 1400 of the Civil Code, a gift requires authentic form *ad validitatem* and cannot be proved by extrinsic evidence (witnesses, presumptions, extrajudicial confession) under Articles 309(3), 329, 349 and 350(2) of the Civil Procedure Code; the reclassification of the declaration as a unilateral act was not a procedural violation under Article 22(4). However, under Article 488(1)(6) of the Civil Procedure Code, the appeal court’s decision was found unmotivated as to the subsidiary claim—it failed to analyze the legal regime of the works built under the construction permit and to answer whether tax exemption under Article 269(d) of the Fiscal Code applied—warranting partial cassation and retrial.

Legislator headnote

AI generated

art. 1011 din C. civ, art. 497 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 269 din Legea nr. 571/2003, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 358 C. proc. civ; Municipality’s partial cassation granted; ownership claim rejected, fee reimbursement remanded for unmotivated ruling: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 497 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea.

Keywords

AI generated
civil dispute partial claim transfer of property tax litigation water rights fee registration of claims

Cited Legislation

AI generated
art. 1011 din C. civ
Timişoara, este un veritabil contract de donaţie conform dispoziţiilor art. 1011 din C. civ., coroborat cu art.
art. 497 din C. proc. civ
civ., raportat la prevederile art. 497 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, iar motivele care au fost reţinute sunt contradictorii.
art. 269 din Legea nr. 571/2003
O altă critică vizează faptul că în mod eronat s-a menţionat, în considerente, că solicitarea de acordare de scutire de taxă formulată în temeiul art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost făcută prin adresa nr.
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ
În opinia recurentei, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
art. 358 C. proc. civ
şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind garanţia dreptului la un proces echitabil, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care a fost înlăturată cererea reclamantei de a se face aplicarea art. 358 C.
art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ
(2) şi (6), art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Ghiroda a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., în principal, să se constate că declaraţia notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timişoara, este un veritabil contract de donaţie conform dispoziţiilor art. 1011 din C. civ., coroborat cu art. 1400 din acelaşi cod, încheiat sub condiţia suspensivă a finalizării lucrărilor de extindere a reţelei de apă şi canalizare, şi de execuţie a branşamentului de apă şi canal; să se constate îndeplinită donaţia sub condiţie suspensivă ca urmare a producerii evenimentului stabilit de către părţi, respectiv a finalizării lucrărilor de extindere a reţelei de apă şi canalizare şi de execuţie a branşamentului de apă şi canal; să se constate transferul dreptului de proprietate cu titlu gratuit, din patrimoniul pârâţilor, în proprietatea privată a Unităţii administrativ-teritoriale Comuna Ghiroda, în temeiul declaraţiei notariale autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timişoara, ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive; să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiei de extindere a reţelei de apă şi canalizare şi de execuţie a branşamentului de apă şi canal; în subsidiar, în cazul în care instanţa de judecată va considera că declaraţia notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timişoara nu este o donaţie sub condiţie suspensivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire, a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum şi a contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declaraţiei notariale individualizate, actualizate cu dobândă legală, până la data plăţii integrale şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2018, Tribunalul Timiş a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Ghiroda, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 04 decembrie 2018, sub nr. x/2018*.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 389/2020 din 02 iunie 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Ghiroda, prin primar, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi a obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi suma de 200 RON, către expert tehnic judiciar D. reprezentând diferenţă onorariu expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 214 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta apelantă Comuna Ghiroda împotriva sentinţei civile nr. 389 din 2 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosar nr. x/2018 şi obligat apelanta la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 214 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Comuna Ghiroda.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 497 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, iar motivele care au fost reţinute sunt contradictorii.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut că pârâta A. a solicitat extinderea reţelei de canalizare şi apă pe proprietatea publică a Comunei Ghiroda, arătând că doreşte sprijinul acesteia cu finanţare parţială, respectiv ca Primăria Ghiroda să suporte din costuri partea de execuţie.

Or, părţi în litigiu sunt pârâţii A. şi B. şi reclamanta Comuna Ghiroda, prin primar, iar Primăria Comunei Ghiroda nu are personalitate juridică, astfel că nu poate deţine calitatea de parte în judecată, sens în care considerentele instanţei reţinute faţă de Primăria Comunei Ghiroda nu au vizat cererea dedusă judecăţii.

S-a mai arătat că, deşi în cauză, este vorba despre o scutire integrală de la contravaloarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire, instanţa a reţinut iniţial că este o scutire parţială, iar ulterior că este o scutire integrală; de asemenea, solicitarea de acordare de scutire de taxă formulată în temeiul art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost făcută prin adresa nr. x/07.10.2011, nu prin cererea nr. x/13.09.2011, aşa cum, eronat, a reţinut instanţa.

Totodată, instanţa de control judiciar a reţinut contradictoriu, pe de o parte, că nu poate fi transferat cu titlu gratuit dreptul de proprietate al intimaţilor asupra investiţiei reprezentând extindere reţele apă şi canalizare către reclamantă, aşa cum s-a asumat prin declaraţia notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, iar pe de altă parte, a reţinut că reclamanta deţine deja dreptul de proprietate asupra reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare aparţinând domeniului public.

În opinia recurentei, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind garanţia dreptului la un proces echitabil, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care a fost înlăturată cererea reclamantei de a se face aplicarea art. 358 C. proc. civ., raportat la faptul că intimatul pârât nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit pentru administrarea probei cu interogatoriu, iar la următorul termen nu a făcut dovada imposibilităţii de a se prezenta, astfel cum i-a solicitat instanţa; astfel, instanţa nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pentru care nu a socotit aceste împrejurări ca o mărturisire deplină în folosul părţii care a solicitat proba, respectiv al reclamantei.

De asemenea, în decizia recurată nu se justifică motivul pentru care s-a apreciat că discuţiile de la şedinţa de consiliu local, declaraţia martorului, interogatoriile, precum şi toate celelalte probe încuviinţate de către prima instanţă ca fiind utile, pertinente şi concludente în prezenta cauză au fost considerate elemente extrinseci şi nu au fost avute în vedere la determinarea voinţei reale a intimatei A., din cuprinsul declaraţiei notariale autentificate sub nr. x/07.10.2011, care nu a fost coroborată cu întregul material probator administrat în cauză.

A mai arătat recurenta că în cuprinsul deciziei civile recurate nu se identifică motivarea în fapt şi în drept a aprecierii instanţei că nu există intenţia de a gratifica, iar expunerea cu caracter general a noţiunii de contract de donaţie, fără a se raporta la situaţia de fapt incidenţă în speţă, indicându-se doar că "în acord cu considerentele primei instanţe, din conţinutul declaraţiei nu se poate extrage elementul primordial (animus donandi)", echivalează cu o lipsă a motivării în fapt şi în drept.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa nu a motivat raţiunea pentru care a apreciat că adresa nr. x/11.10.2011 nu are importanţă determinantă în soluţionarea cauzei, cu toate că a făcut trimitere la aceasta când a reţinut că s-a solicitat de către pârâtă emiterea autorizaţiei de construire şi scutirea acesteia de la plata taxei de autorizare în baza cererii nr. x/13.09.2011.

A invocat recurenta că, lipsa motivării rezidă şi din faptul că instanţa a reţinut că principiile enunţate de art. 6, art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate, limitându-se la a aprecia că nemulţumirea reclamantei rezidă în aceea că judecătorul fondului nu a validat raţionamentul său cu privire la declaraţia notarială.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) şi (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel, în etapa deliberării, a calificat declaraţia notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, ca fiind o "ofertă de donaţie", însă raţionamentul şi argumentele expuse în considerente nu au fost invocate de reclamantă sau de pârâţi, ci de prima instanţă care, contrar principiilor fundamentale ale procesului civil, a evocat natura juridică de "ofertă de donaţie" a declaraţiei în considerente, fără a pune acest aspect în dezbaterea contradictorie a părţilor.

În acest sens, au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta susţinând că acest text de lege îngăduie judecătorului ca, ulterior reţinerii din situaţia de fapt expusă de către părţi a acelor împrejurări care au fost probate, să aplice textul de lege corespunzător; or, în speţă, instanţa a avut în vedere numai prima teză a alin. (4) al articolului menţionat, ignorând total teza finală conform căreia în cazul în care, în virtutea rolului activ, judecătorul care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor deduse judecăţii, este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Aşadar, este incorect raţionamentul instanţei de apel conform căruia, în virtutea rolului activ, prima instanţă, după închiderea dezbaterilor, în momentul deliberării, putea restabili calificarea juridică a declaraţiei notariale fără a fi necesară punerea în discuţia părţilor a calificării exacte.

În opinia recurentei, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că judecătorul de fond, deşi a anihilat ipoteza că declaraţia notarială reprezintă contract de donaţie şi a adăugat că aceasta nu poate fi asimilată nici unei oferte de a dona, acest aspect nu e decisiv în soluţionarea pricinii, întrucât instanţa nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată ca temei juridic al dreptului valorificat.

A susţinut recurenta că prima instanţă a depăşit limitele cu care a fost învestită, prin aprecierea în sensul că declaraţia autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C., chiar dacă ar fi considerată ofertă de a dona din partea pârâtei A., nu a fost niciodată acceptată, din punct de vedere formal, prin act autentic de către Comuna Ghiroda, astfel că nu există un contract de donaţie încheiat între părţi.

Astfel, recalificarea instanţei a fost decisivă în soluţionarea pricinii, întrucât s-a decis că declaraţia autentificată sub nr. x/07.10.2011 nu reprezintă un contract de donaţie pentru că nu a fost acceptată oferta de către recurentă, ignorându-se faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta şi-a exprimat voinţa de a accepta donaţia, aspect ce putea fi constatat prin hotărâre judecătorească, fiind astfel respectate cerinţele de formă impuse de lege.

S-a mai arătat că instanţa a dat o interpretare greşită atât art. 1011 din C. civ., coroborat cu art. 1400 din acelaşi cod, cât şi art. 264 C. proc. civ., reţinând că, din examinarea probatoriului şi din declaraţia autentificată sub nr. x/07.10.2011, nu rezultă intenţia de a dona şi nici motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, cu toate că instanţa avea obligaţia de a examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. Or, instanţa a limitat probatoriul la trei acte pe care le consideră esenţiale, respectiv adresa nr. x/10.06.2011, cererea nr. x/13.09.2011 şi declaraţia autentificată, nr. 1618/07.10.2011, apreciind că restul probelor nu au nicio relevanţă în cauză, deşi au fost încuviinţate ca fiind utile, concludente si pertinente.

Recurenta a reiterat şi critica din apel vizând încălcarea în cauză a art. 358 din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond avea obligaţia de a considera neprezentarea intimatului la interogatoriul încuviinţat ca fiind o mărturisire deplină în folosul recurentei.

De asemenea, recurenta a făcut ample referiri la probatoriul administrat, susţinând că acesta a evidenţiat că între părţi nu au existat niciodată discuţii privind un eventual transfer cu titlu oneros a lucrărilor de extindere a reţelei de apă şi canalizare şi de execuţie a branşamentului de apă şi canal, ci părţile au stabilit transfer cu titlu gratuit a lucrărilor, context în care a susţinut că declaraţia notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011 de BNP C. are natura juridică a unei donaţii.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii au depus întâmpinare, la data de 31 mai 2021, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, intimaţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că recurenta nu a argumentat incidenţa niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, criticile formulate fiind legate doar de unele aprecieri subiective ale recurentei, respectiv constituie o reiterare a motivelor de apel, care au fost deja analizate în cadrul procesual al apelului, instanţa de recurs neputând reanaliza starea de fapt a cauzei, reaprecia probele sau să dea eficienţă unor probe în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării situaţiei de fapt deja reţinute de instanţele de fond.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Comuna Ghiroda împotriva deciziei nr. 214 din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând criticile formulate prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prioritar, se impune a fi subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. (Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile).

În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanţa de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu şi cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situaţiei de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare.

Din analiza cererii de recurs, instanţa de recurs constată că, subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta a făcut ample referiri atât la situaţia de fapt şi probele ce ar susţine dreptul pretins, cât şi la aspectele de drept ale litigiului.

Or, criticile aduse deciziei recurate, care nu se raportează la niciun reper legal pe care instanţa de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greşit, ci vizează mijloacele de probă administrate în cauză şi modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanţele devolutive, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs, actuala structură a căii de atac a recursului permiţând cenzurarea hotărârilor recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

În acest sens, criticile vizând nevalorificarea de către instanţa de apel a adresei nr. x/07.10.2011, a procesului-verbal al şedinţei ordinare a Consiliului Local Ghiroda din data de 26.01.2011, a ofertei de achiziţii, a concluziilor raportului de expertiză, a procesului-verbal al şedinţei ordinare a Consiliului Local Ghiroda din data de 30.09.2011, a depoziţiei martorului E., respectiv a interogatoriului intimatei pârâte, care relevă propria viziune a recurentei cu privire la forţa probantă a acestor mijloace de dovadă şi asupra situaţiei de fapt nu pot forma obiect de analiză în recurs, pentru că ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.

Totodată, susţinerea recurentei vizând încălcarea, în speţă, a prevederilor art. 358 din C. proc. civ., întrucât, în opinia acesteia, instanţa de fond avea obligaţia de a considera neprezentarea intimatului la interogatoriul încuviinţat ca fiind o mărturisire deplină în folosul recurentei, nu evidenţiază incidenţa, în speţă, a unui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat această probă, conform puterii lor de apreciere neconstituindu-se într-o critică de nelegalitate în înţelesul dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate doar în parte susţinerile recurentei, şi anume, cele legate de nemotivarea parţială a deciziei instanţei de apel, mai exact în privinţa încălcării obligaţiei instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte criticile apelantei referitoare la modul de soluţionare a cererii subsidiare privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire, a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum şi a contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., actualizate cu dobândă legală, până la data plăţii integrale.

Cu excepţia situaţiei menţionate mai sus, instanţa de apel a argumentat în mod logic, coerent, soluţia de respingere a cererilor formulate de reclamantă privind constatarea încheierii între părţile litigante a unui contract de donaţie sub condiţie suspensivă şi a transferului dreptului de proprietate cu titlu gratuit, din patrimoniul pârâţilor, în proprietatea privată a reclamantei, în temeiul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011 de către C., prin raportare la motivele de apel, prevederile legale aplicabile şi probele administrate în cauză.

În acest sens, procedând la analiza criticilor întemeiate de recurentă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Într-o primă critică, recurenta a susţinut că, în mod eronat, s-a reţinut că pârâta a solicitat extinderea reţelei de canalizare şi apă pe proprietatea publică a comunei Ghiroda, respectiv că a solicitat ca Primăria Ghiroda să suporte din costuri partea de execuţie, deşi în speţă, are calitatea de reclamantă Comuna Ghiroda, prin primar, iar nu Primăria Comunei Ghiroda, care nu are personalitate juridică nu poate fi validată.

Instanţa de recurs constată că o atare construcţie juridică nu aduce în discuţie un viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva unei neîndeplinirii obligaţiei de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. sau a unei eronate aplicări în speţă a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., consecinţa unei greşite evaluări a cadrului procesual subiectiv.

În realitate, argumentele recurentei subsumate acestei critici relevă o pretinsă stabilire eronată a circumstanţelor în care pârâta a solicitat extinderea reţelei de canalizare şi apă şi a obţinut eliberarea autorizaţiei de construire nr. x/2011.

În consecinţă, acest argument care relevă, în esenţă, o pretinsă eroare săvârşită de instanţa de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a omis să argumenteze motivele pentru care discuţiile de la şedinţa de consiliu local, declaraţia martorului audiat în cauză, răspunsul pârâtei la interogatoriu, lipsa pârâtului la interogatoriu, precum şi toate celelalte înscrisuri încuviinţate de către prima instanţă ca fiind utile, pertinente şi concludente în prezenta cauză au fost considerate elemente extrinseci şi nu au fost avute în vedere la determinarea voinţei reale a intimatei pârâte A. şi nu a motivat lipsa de relevanţă în soluţionarea cauzei a adresei nr. x/11.10.2011.

Critica nu poate fi validată, câtă vreme curtea de apel a procedat la evaluarea conţinutului declaraţiei notariale pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile şi a constatat, în urma acestei analize, că pârâta, asumându-şi obligaţia ca după finalizarea lucrărilor să transmită reclamantei investiţia şi terenul pe care este instalată fosa septică, nu a înţeles transmită să aceste bunuri, cu titlu gratuit, în proprietatea recurentei.

În acelaşi sens, s-a reţinut că nu poate fi primită completarea acestui înscris şi stabilirea cauzei şi a consimţământului spre care tinde reclamanta, prin elemente extrinseci (discuţii de la şedinţa de consiliu local, martori, raţiunile care au stat la baza aprobării solicitării pârâtei intimate).

În condiţiile în care prin cererea introductivă s-a susţinut că donaţia este consemnată în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011 de către C. şi că acest înscris relevă voinţa reală, de a gratifica, a intimatei A., iar instanţa de apel a făcut trimitere la caracterele contractului de donaţie şi, raportat acestor caracteristici, la exigenţele probatorii specifice contractelor solemne, nu s-ar putea imputa instanţei de apel, că ar fi ignorat teza probatorie avută în vedere la încuviinţarea probatoriului de către prima instanţă, respectiv că ar fi limitat, nejustificat, analiza sa la anumite înscrisuri sau că nu ar fi explicitat suficient raţiunea pentru care a apreciat probele invocate în recurs de reclamantă ca fiind extrinseci.

În alţi termeni, împrejurarea că recurenta nu a primit de la instanţa de apel exact argumentele pe care le aştepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum se susţine în recurs, întrucât modalitatea în care o instanţă îşi structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătoreşti, important fiind din perspectiva respectării dreptului părţii la un proces echitabil ca instanţa de apel să fi analizat în mod real argumentele părţilor şi să le răspundă în mod substanţial.

În plus, în referire la argumentele recurentei care fac trimitere la probele care nu au fost valorificate de către instanţa de apel, se impune a fi menţionat că potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. "În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Reiese cu evidenţă, din cuprinsul normei procedurale enunţate, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanţelor de fond (cele care judecă în primă instanţă şi în apel), excepţia de la această regulă fiind reprezentată de cazurile în care legea atribuie unor probe o anumită forţă doveditoare.

Or, probele la care recurenta face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit forţă doveditoare în ipoteza actelor juridice pentru care, în temeiul legii, este necesară forma autentică, ad validitatem, astfel că, evaluarea lor se circumscrie regulii menţionate, consecinţa fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte.

În realitate, prin această ultimă construcţie juridică, recurenta urmăreşte o reevaluare a elementelor de fapt ale cauzei, prin luarea în considerare a unor probe care relevă conduita părţilor anterior emiterii declaraţiei autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C., aspect care excede însă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Contrar argumentelor din recurs, în sensul că, în considerentele deciziei civile recurate nu se identifică motivarea în fapt şi în drept a statuării instanţei de apel în sensul că nu s-a dovedit intenţia pârâtei de a gratifica, respectiv că această instanţă s-a limitat la a expune cu caracter general noţiunea de contract de donaţie, fără a se raporta la situaţia de fapt rezultată prin probele administrate, se reţine că, în speţă, instanţele devolutive s-au raportat la conţinutul declaraţiei notariale exhibate de reclamantă, în susţinerea petitului principal, iar în urma analizei conţinutului acestui înscris au concluzionat că acesta nu relevă intenţia pârâtei de a transmite, cu titlu gratuit, lucrările şi terenul menţionate în cuprinsul său, către reclamantă (animus donadi), ci doar de a transmite, în viitor, aceste imobile.

Aşadar, raţionamentul judiciar expus în justificarea soluţiei adoptate reflectă particularităţile cererii cu care a fost învestită prima instanţă şi cuprinde aprecierea instanţei de apel referitoare la cerinţele de probă aplicabile mijlocului procesual de care a înţeles să uzeze recurenta.

În acest context, împrejurarea că instanţa de apel a conchis în sensul inadmisibilităţii dovedirii intenţiei pârâtei de a gratifica prin probe extrinseci, înlăturând astfel, implicit, inclusiv argumentele recurentei referitoare la valoarea probantă a refuzului pârâtului de a se prezenta în instanţă şi de a răspunde la interogatoriu, nu echivalează cu o lipsă a motivării deciziei recurate, ci are valenţa unei aplicări corecte, în speţă, a dispoziţiilor legale incidente în această materie, aşa cum se va demonstra în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Tot astfel, instanţa de apel a înlăturat motivat argumentele recurentei ce vizau încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) şi (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, făcând referiri concrete la limitele învestirii instanţei de fond, la apărările şi susţinerile părţilor litigante şi la obligaţiile ce revin instanţei, conform prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

În condiţiile în care în considerentele deciziei recurate este explicitat raţionamentul care a justificat validarea aprecierii primei instanţe în ceea ce priveşte efectele şi calificarea juridică a declaraţiei autentice exhibate de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, faptul că instanţa de apel a apreciat în acelaşi mod în care a făcut-o prima instanţă situaţia de fapt şi de drept din dosar, nu reflectă o omisiune a instanţei de prim control judiciar de a prezenta propriul raţionament judiciar.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită, criticilor de nelegalitate şi netemeinicie învocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor şi a prezentat argumentele principale care au justificat soluţia conform căreia declaraţia notarială exhibată de reclamantă nu reprezintă un contract de donaţie, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

O altă critică vizează faptul că în mod eronat s-a menţionat, în considerente, că solicitarea de acordare de scutire de taxă formulată în temeiul art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost făcută prin adresa nr. x/07.10.2011, iar nu prin cererea nr. x/13.09.2011.

Această susţinere nu relevă, însă, o ipoteză de motivare străină de natura pricinii sau de nemotivare, pentru a putea fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, chiar în măsura în care menţionarea acestei adrese în considerentele deciziei civile recurate nu ar viza o simplă eroare de redactare, aşa cum relevă însăşi construcţia juridică a recurentei, care nu pretinde că instanţa de apel ar fi ignorat circumstanţele factuale ce rezultă din acest înscris, ci că s-a realizat o identificare eronată a probei (aspect care nu poate fi cenzurat prin intermediul căii de atac a recursului, ci, poate fi rectificat exclusiv în procedura specială instituită prin art. 442 din C. proc. civ., aşa cum rezultă neechivoc din conţinutul art. 445 din C. proc. civ.), argumentele recurentei nu au valenţa de a demonstra incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme, această probă, alături de celelalte probatorii la care a făcut trimitere recurenta, are valenţa unui element extrinsec declaraţiei notariale, iar înlăturarea sa a fost realizată motivat prin decizia civilă recurată.

Critica recurentei vizând nemotivarea soluţiei date cererii subsidiare este, însă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, fondată.

Astfel, în contextul în care cererea subsidiară a avut ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii actualizate cu dobândă legală, până la data plăţii integrale, a taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire şi a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum şi la plata contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., din verificarea considerentelor deciziei civile recurate circumscrise analizei chestiunilor litigioase relative la dezlegarea dată de prima instanţă cererii subsidiare, Înalta Curte constată, în acord cu susţinerile recurentei, că instanţa de apel nu a prezentat convingător argumentele care au determinat-o să reţină că scutirea de taxe a vizat doar anumite lucrări de construcţie realizate de pârâţi, respectiv cele realizate pe domeniul public, respectiv că dreptul de proprietate asupra lucrărilor de extindere a reţelei de apă şi canalizare şi de execuţie a branşamentului de apă şi canal, pe domeniul public este deţinut de către reclamantă.

Astfel, instanţa de apel s-a limitat, făcând trimitere la prevederile art. 269 lit. d) din Codul fiscal, la a concluziona că reclamanta deţine un drept de proprietate asupra lucrărilor de extindere a reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare realizate pe domeniul public şi la a prelua necritic considerentele primei instanţe, fără a răspunde printr-o construcţie juridică proprie, care să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor reclamantei, omiţând, totodată, să analizeze situaţia juridică a lucrărilor realizate în temeiul autorizaţiei de construire nr. x/13.10.2011, prin raportare la probatoriul administrat şi să răspundă argumentelor recurentei referitoare la neîndeplinirea cerinţelor impuse de prevederile art. 858 din C. civ.

De altfel, trebuie observat că, potrivit susţinerilor recurentei, a menţiunilor din cuprinsul autorizaţiei de construire nr. x/13.10.2011 şi concluziilor raportului de expertiză realizată de către expertul D., în cauză, edificarea lucrărilor pentru care a fost emisă autorizaţia menţionată s-a realizat inclusiv pe terenul intabulat în CF nr. x şi nr. 403139 Ghiroda.

Or, în măsura în care o parte litigantă invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific, cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prezentând o importanţă particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului.

În acest context, deşi potrivit art. 269 lit. d) din Legea nr. 571/2003, taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire şi cea pentru emiterea certificatului de urbanism, nu este datorată în cazul în care beneficiarul lucrării executate este o instituţie publică, omisiunea lămuririi tuturor împrejurărilor relevante pentru determinarea regimului juridic al lucrărilor de construcţie realizate de pârâţi, impune concluzia că, din perspectiva controlului de nelegalitate ce poate fi realizat în recurs, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a fi despăgubită cu contravaloarea taxelor şi serviciilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât, în speţă, nu s-a analizat, în mod concret, natura raporturilor juridice existente între părţile litigante, derivate din scutirea de taxe acordată de către reclamantă solicitantei autorizaţiei de construire nr. x/2011, deşi aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific şi explicit din partea instanţei devolutive, în cauză este imposibilă verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, Înalta Curte constată, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală (în limitele stabilite prin prezenta hotărâre) din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce determină casarea parţială a hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496 - 497 din C. proc. civ. şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-o primă critică, recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) şi (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că instanţa de fond, în etapa deliberării, a calificat declaraţia autentificată sub nr. x/07.10.2011, ca fiind o "ofertă de donaţie", fără ca această chestiune litigioasă să fi fost invocată de părţi sau pusă în dezbaterea contradictorie a acestora.

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor din recurs, în speţă, nu au fost interpretate greşit dispoziţiile procedurale sau convenţionale anterior menţionate, câtă vreme, aşa cum corect a statuat şi instanţa de apel, prima instanţă nu a schimbat cauza cererii reclamantei, ci fiind învestită, în principal, cu cererea reclamantei prin care s-a urmărit constatarea încheierii unui contract de donaţie sub condiţie suspensivă, consemnat în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., aşadar cu calificarea acestui act juridic şi verificarea efectelor juridice ale acestuia, a tranşat această chestiune litigioasă.

În consecinţă, aprecierea primei instanţe în sensul că declaraţia notarială analizată nu reprezintă un contract de donaţie, fiind un act unilateral, şi nu poate fi asimilată nici unei oferte de a dona, nu relevă o nerespectare a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată sau o schimbare a cauzei cererii reclamantei.

În plus, contrar afirmaţiilor din recurs, o atare statuare asupra naturii juridice a declaraţiei notariale menţionate, nu a fost decisivă în soluţionarea pricinii, recurenta redând nepermis, în mod trunchiat, considerentele decizorii ale sentinţei apelate, care s-au raportat în mod esenţial la împrejurarea că această declaraţie nu cuprinde manifestarea de voinţă a pârâtei de a gratifica reclamanta, ci de a transmite lucrările edificate pe domeniul public şi porţiunea de teren afectată fosei septice, către reclamantă.

În acest context, argumentele recurentei relative la acceptarea donaţiei de către reclamantă prin formularea cererii de chemare în judecată ignoră nepermis cerinţele de formă, ad validitatem, impuse de art. 1011 alin. (1) din C. civ., în materia donaţiei, după cum trimiterea recurentei la forţa probantă a hotărârii judecătoreşti consacrată prin dispoziţiile art. 434 din C. proc. civ., tinde la o schimbare a obiectului şi cauzei litigiului, ceea ce nu este admisibil în recurs, aşa cum rezultă din prevederile art. 478 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., aplicabile şi în prezenta cale de atac conform art. 494 din C. proc. civ.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Or, în speţă, contrar susţinerilor din recurs, din verificarea întâmpinării formulate de pârâţi rezultă că aceştia au înţeles să aducă în dezbatere împrejurarea că declaraţia menţionată, fiind un înscris care consemnează voinţa pârâtei, este un act juridic unilateral şi calificarea juridică a acestui act.

În contextul în care pârâţii şi-au expus punctul de vedere propriu faţă de afirmaţiile recurentei cu privire la calificarea şi efectele declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., iar recurentei i-a fost comunicat acest act procedură, aceasta nu numai că a fost în măsură să ia act de aceste apărări, ci şi să le răspundă argumentat, aşa cum, de altfel a şi procedat, prin formularea răspunsului la întâmpinare, prin care a făcut trimitere la prevederile art. 1188 din C. civ., care reglementează oferta de a contracta, fiind pe deplin respectate principiul contradictorialităţii şi disponibilităţii, cât şi dreptul la apărare al reclamantei.

Aşadar, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că îndeplinirea obligaţiei ce revenea primei instanţe, conform art. 22 alin. (4) şi (6) din C. proc. civ., de a răspunde acestor argumente şi apărări formulate de părţile litigante în condiţii procedurale şi a da calificarea juridică corectă declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., nu are drept consecinţă nerespectarea obligaţiei impuse judecătorului prin art. 20 din C. proc. civ. sau a dreptului reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În referire la criticile vizând interpretarea greşită art. 1011 şi art. 1400 din C. civ., respectiv a art. 264 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Astfel, aşa cum corect s-a arătat în decizia civilă recurată, potrivit art. 985 coroborat cu art. 1011 din C. civ., donaţia reprezintă un contract solemn, unilateral, cu titlu gratuit, prin care donatorul, cu intenţia de a gratifica, transmite donatarului, unul sau mai multe drepturi, fără a obţine în schimb vreun avantaj. În acest caz, forma autentică este necesară pentru formarea valabilă a acordului de voinţă.

Ca varietate a contractelor cu titlu gratuit, contractul de donaţie presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său.

Cum donaţia este un contract fondat pe intenţia liberală a donatorului, încheierea acestuia presupune în mod obligatoriu existenţa unui transfer de bunuri cu titlu gratuit.

Or, în speţă, plecând de la aceste caracteristici esenţiale ale contractului de donaţie, curtea de apel a apreciat, raportându-se la conţinutul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile, că pârâta deşi şi-a asumat, în mod neechivoc, obligaţia ca după finalizarea construcţiei să transmită Comunei Ghiroda, dreptul de proprietate asupra lucrărilor de extindere a reţelei de apă şi canalizare realizate pe demeniul public şi terenul pe care este instalată fosa septică, nu şi-a manifestat voinţa ca această transmisiune să aibă loc cu titlu gratuit.

Astfel, ca în cazul tuturor actelor juridice, natura contractului nu poate fi stabilită decât prin intermediul manifestării de voinţă a părţilor convenţiei respective şi conform celor stipulate de aceste părţi la momentul perfectării sale; or, în speţă, instanţele de fond au constatat că, din cuprinsul acestui înscris, nu rezultă intenţia pârâtei de a gratifica reclamanta, respectiv de a transmite proprietatea asupra acestor bunuri, cu titlu gratuit.

Pe de altă parte, în speţă, instanţa de apel nu a ignorat în justificarea soluţiei adoptate, aşa cum eronat susţine recurenta, natura relaţiilor existente între părţi la momentul emiterii declaraţiei notariale, ci a avut în vedere cadrul procesual stabilit prin actul de învestire a instanţei, reţinând, în acest cadru procesual, că circumstanţele în care pârâta a formulat cererea de scutire de la plata taxei de autorizare şi a obţinut autorizaţia de construire nr. x/2011 nu au aptitudinea de proba existenţa intenţiei sale de a dona.

În acest context factual, dat fiind că forţa obligatorie a contractului trebuie raportată la obligaţiile şi drepturile convenite real de către părţi, iar, în speţă, stabilirea intenţiei de a dona, respectiv a scopului urmărit de titularul declaraţiei notariale invocate şi a naturii juridice a acestui act depinde de probele administrate, fiind aşadar circumscrise aspectelor de temeinicie ale hotărârii analizate, criticile recurentei vizând aprecierea eronată a instanţei de apel referitoare la lipsa intenţiei pârâtei de a gratifica, nu sunt de natură a reliefa vreun aspect de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar în litigiul pendinte, din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor art. 985, art. 1011 şi art. 1400 din C. civ.

În egală măsură, în sensul acestei concluzii, este de observat că instanţa de apel a apreciat, în mod corect incidenţa, în speţă, a regulilor de probaţiune restrictive stabilite prin art. 309 alin. (3), art. 329 teza a II a şi art. 350 alin. (2) din C. proc. civ., norme care consacră imposibilitatea dovedirii cu martori, prezumţii sau mărturisire extrajudiciară a actelor juridice pentru care legea impune cerinţa formei autentice ad validitatem.

Or, în privinţa contractului de donaţie, art. 1011 alin. (1) din C. civ., impune forma autentică drept condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie. Întrucât, în acest caz, cerinţa formei autentice este prevăzută în mod imperativ de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad validitatem, dovada intenţiei de a gratifica nu poate fi făcută cu mijloacele de probă reprezentate de corespondenţa dintre părţi consemnată în adresele menţionate în cererea de recurs, procesele-verbale ale şedinţelor consiliului local sau declaraţia martorului audiat în cauză la care face trimitere recurenta în argumentarea acestei critici.

În plus, trebuie observat că, aşa cum rezultă din încheierea din data de 04.02.2019, teza probatorie invocată de reclamantă nu s-a circumscris ipotezei că declaraţia autentică anterior menţionată ar cuprinde clauze neclare, obscure sau că termenii utilizaţi în redactarea acestuia sunt susceptibili de interpretări diferite, determinate fie de o folosire improprie, greşită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, ipoteză în care, art. 309 alin. (4) pct. 6 şi art. 329 din C. proc. civ., permit administrarea probelor cu martori şi prezumţii, ci recurenta a precizat că urmăreşte a proba dialogul purtat între părţi, respectiv, "poziţia reală a acestui act autentic".

De altfel, prin interpretarea convenţiei nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractante, astfel că recurenta nu poate pretinde ca prin utilizarea acestor mijloace de dovadă, să se ajungă la suplinirea, de către instanţă, a voinţei pârâtei consemnată în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C..

În consecinţă, aşa cum corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, construcţia juridică a recurentei în sensul că dovada consimţământului pârâtei de a gratifica reclamanta, respectiv de a transmite acesteia dreptul de proprietate asupra lucrărilor realizate conform autorizaţiei de construire nr. x/2011 pe domeniul public şi terenul pe care urma a fi edificată fosa septică, cu titlu gratuit, putea fi făcută prin completarea declaraţiei notariale prin care pârâta s-a angajat să transmită reclamantei aceste bunuri cu probe extrinseci, nu poate fi validată.

Raportat la cele anterior reţinute, simpla împrejurare că prima instanţă a încuviinţat aceste probe, iar ulterior, procedând la evaluarea acestora, conform art. 264 din C. proc. civ., a constatat că ele nu au aptitudinea de a dovedi manifestarea de voinţă a pârâtei de a transmite, cu titlu gratuit, proprietatea asupra bunurilor menţionate în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., raţionament însuşit de către instanţa de apel nu relevă, raportat la circumstanţele factuale specifice cauzei, incidenţa unui viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva motivului de recurs ce face obiect al prezentei analize.

Deopotrivă, nu poate fi ignorat faptul că art. 349 din C. proc. civ., dispune neechivoc că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului său, cu excepţia cazului în care se referă la fapte distincte şi fără legătură între ele.

Cum, în speţă, nu este incidentă excepţia anterior menţionată, nici susţinerea recurentei care pretinzând că instanţa de apel ar fi ignorat mărturisirea pârâtei în privinţa intenţiei sale de a gratifica prin emiterea declaraţiei autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., susţine, în concret, că, în speţă, s-ar fi impus valorificarea, în parte, a răspunsului pârâtei la interogatoriul administrat acesteia pentru dovedirea intenţiei acesteia de a gratifica prin emiterea declaraţiei notariale menţionate, şi, deci, o scindare a mărturisirii acestei intimate, contrar art. 349 din C. proc. civ., nu poate fi apreciată ca fiind fondată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa apelului declarat de reclamantă s-a impus a fi casată, în parte, pentru considerentele arătate pe larg în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, asupra temeiniciei pretenţiilor formulate în subsidiar, de către reclamantă, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererile formulate de către recurenta reclamantă şi intimaţii pârâţi având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Comuna Ghiroda împotriva deciziei civile nr. 214 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.