Tort claim for moral damages by ex-theatre manager against councillors fails; High Court upholds rejection, awards costs

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, la data de 06 noiembrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale în valoare de 3000000 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea cererii, reclamantul a invocat, în esenţă, că, la data de 10 noiembrie 2014, pârâţii, în virtutea funcţiilor deţinute, au formulat plângere penală împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi gestiune frauduloasă, deşi cunoşteau cu certitudine că acele infracţiuni nu există.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1385, art. 1386, art. 1391, art. 252, art. 253 din C. civ., arătând că au fost încălcate dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele ale Constituţiei României.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 363 din 05 aprilie 2018, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

A obligat reclamantul A. la plata sumei de 1800 RON către pârâtul B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâtul C. a precizat, prin apărător, că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 315 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 363 din 5 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă.

A schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea.

A obligat pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 1 leu cu titlu de daune morale şi 150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din ambele faze procesuale.

Reclamantul A. şi pârâtul B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 315/04.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; pârâţii C. şi D. au formulat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 388 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 315 din 4 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

5. Decizia pronunţată în apel - rejudecare

Prin decizia nr. 315 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 363 din 5 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, ca urmare a admiterii recursurilor, casarea deciziei şi trimiterii spre rejudecare, intimaţi fiind B., C. şi D..

A obligat apelantul să-i plătească intimatului B., suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată din apel.

6. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 315 din 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 31 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, întrucât motivarea instanţei este contradictorie şi străină de natura cauzei, neexistând nicio Comisie de specialitate care să fi formulat concluzii, iar pârâţii, cu rea-credinţă, în forma abuzului de drept, au formulat plângerea penală ce reprezintă fapta ilicită din prezenta cauză.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că instanţa de apel nu a motivat pe ce se întemeiază concluzia că reclamantul s-a limitat doar la simpla enumerare a prejudiciilor, având în vedere că acesta a depus la dosar documente din care rezultă atingerea ce i-a fost adusă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 393/28.09.2004, întrucât nu a reţinut că petiţia nr. x/30.09.2014 aparţine intimatului B., iar acesta a votat şi a cercetat propria petiţie, în probatoriu fiind depus procesul-verbal al şedinţei de Consiliu Local Botoşani din 23 octombrie 2014, conform căruia proiectul de hotărâre privind desemnarea unei comisii care să cerceteze petiţiile nu a fost votat, iar art. 80 alin. (1) din Anexa la HCL nr. 57/10.03.2008 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Local Botoşani prevede că proiectele de hotărâri sau propunerile respinse de consiliu nu pot fi readuse în dezbaterea acestuia în cursul aceleiaşi sedinţe. Prin urmare, recurentul a învederat că HCL Botoşani nr. 299/23.10.2014 este nelegală.

În continuare, recurentul a detaliat starea de fapt şi probatoriul administrat în cauză din care reiese că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi a redat textul art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1386, art. 1391, art. 252 şi art. 253 din C. civ., respectiv a citat principii şi exemple din doctrină, pe care le-a apreciat ca fiind relevante.

A mai arătat că solicită daune morale pentru prejudiciul adus dreptului la imagine, din cauza plângerii penale formulate cu rea-credinţă, care i-a produs grave prejudicii de imagine în domeniul profesional, afectându-i situaţia financiară şi sănătatea fizică şi psihică.

În acest sens, recurentul a solicitat instanţei să ţină cont de art. 253 C. civ. şi să îi acorde reparaţia patrimonială solicitată, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor ce constă în formularea plângerii penale, deşi acuzaţiile nu erau reale, iar pârâţii, în calitate de "profesionişti", dată fiind calitatea lor de consilieri locali, cunoşteau acest lucru. Pârâţii aveau obligaţia de a face o minimă verificare cu privire la realitatea acuzaţiilor cuprinse în plângerea penală, astfel că nu a existat un echilibru între obligaţia sesizării săvârşirii unor fapte penale şi dreptul la reputaţie garantat de art. 8 din Convenţie, iar documentele de care s-au folosit pârâţii nu au constituit o bază factuală.

Conchizând, recurentul a susţinut că, după cum reiese din probatoriul administrat în cauză, pârâţii au cunoscut faptul că niciuna dintre acuzaţiile incluse în plângerea penală nu este adevărată, plângere care a fost formulată cu intenţie şi rea-credinţă, acţiunea pârâţilor aducându-i atingere drepturilor şi intereselor sale legitime.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, la data de 14 mai 2021, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, intimatul a susţinut că motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, întrucât prevederile legale pretins încălcate nu au legătură cu obiectul acţiunii deduse judecăţii, iar dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 393/2004 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Local Botoşani, care vizează legalitatea HCL Botoşani nr. 299/2014, au fost invocate pentru prima dată în recurs; aceste prevederi ţin de legalitatea hotărârii şi ar fi putut fi invocate în cadrul unei acţiuni având ca obiect "anulare act administrativ", prin urmare, susţinerea recurentului referitoare la nelegalitatea HCL nr. 299/23.10.2014 nu are relevanţă în prezenta cauză.

Reluarea de către recurent a argumentelor invocate în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, criticând hotărârea din perspectiva probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt reţinute, nu poate fi încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece în recurs nu poate fi reevaluată starea de fapt, întrucât o astfel de evaluare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiate criticile reclamantului vizând faptul că a fost supus oprobiului public şi că viaţa socială i-ar fi fost afectată urmare a plângerii penale formulate de pârâţi, raportat la probatoriul administrat din care a rezultat contrariul.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, reclamantul s-a limitat la simpla enumerare, deşi potrivit art. 249 C. proc. civ. îi revenea sarcina probei.

Referitor la abuzul de drept, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că nu poate fi angajat în absenţa vinovăţiei şi a prejudiciului creat unei alte persoane, iar dreptul la petiţionare şi obligaţiile impuse de legea penală (art. 267 alin. (1) C. pen. şi art. 291 C. proc. pen.) au fost exercitată cu bună-credinţă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a învederat că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivarea răspunde acestor exigenţe, considerentele fiind clare şi concise, examinând motivele de apel şi punctând argumentele pentru care instanţa a înţeles să respingă ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Recurentul A. a formulat răspuns la întâmpinare, la data de 27 mai 2021, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, întrucât cererea de recurs respectă exigenţele prevăzute de lege, iar motivele de recurs se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

8. Procedura de filtru

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B. şi a admis în principiu recursul declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Cu titlu preliminar, se constată că intimatul-pârât B. a susţinut în apărare faptul că recurenul a invocat pentru prima dată în recurs încălcarea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 393/2004 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Local Botoşani din perspectiva legalităţii Hotărârii de Consiliu Local nr. 299/2011, precum şi critici referitoare la constituirea Comisiei speciale de verificare a sesizărilor din petiţia formulată de angajaţii Teatrului din Botoşani şi critici privind abţinerea de la vot în cazul existenţei unui interes personal.

Analizând actele dosarului se reţine că aceste aspecte nu au fost invocate nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel, fiind deduse judecăţii pentru prima dată prin cererea de recurs.

Or, câtă vreme recurentul-reclamant nu a dedus judecăţii aceste aspecte în faţa instanţelor de fond, se constată că aceste critici sunt inadmisibile, fiind invocate omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către instanţa de recurs, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, judecarea recursului având în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii şi analizei instanţei de apel.

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa supremă.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu pot fi criticate direct în recurs aspecte care nu au fost supuse dezbaterii la instanţele de fond, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulţumirile părţii cu privire la aspecte care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii în faţa instanţelor de fond neputând fi invocate direct în recurs, omisso medio, sens în care Înalta Curte va analiza exclusiv chestiunile litigioase care au fost invocate şi la instanţele de fond, sub condiţia, desigur, ca acestea să se constituie în aspecte de nelegalitate, şi nu de netemeinice.

Totodată, Înalta Curte notează că acele critici formulate prin cererea de recurs care se referă la pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, precum şi cele prin care se invocă încălcarea care reglementează răspunderea civilă delictuală, sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Însă, se reţine că o mare parte dintre argumentele aduse de recurent vizează situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, combătându-se sub aspectul temeiniciei anumite reţineri ale instanţelor anterioare. Or, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra probatoriilor administrate în cauză şi le-a evaluat nu poate face obiect de analiză în recurs, cale de atac în care sunt analizate strict chestiuni ce ţin de legalitatea hotărârii atacate, iar nu de evaluarea şi interpretarea probatorilor care au dus la reţinerea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul-reclamant întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva motivării contradictorii a deciziei recurate, se reţine că este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările esenţiale ale părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raţionamentul judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii şi reprezintă o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate, în mod real şi efectiv de instanţă.

Raportând principiile enunţate la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei, de apărările şi susţinerile părţilor.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, considerentele criticate nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că inexistenţa faptelor ilicite imputate intimaţilor-pârâţi, precum şi lipsa vinovăţiei în condiţiile în care reaua credinţă invocată de reclamant nu a fost dovedită, determină lipsa întrunirii condiţiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzută de art. 1375 C. civ.

Astfel cum au fost exprimate, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege la circumstanţele specifice pricinii, instanţa de apel reţinând, în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii, că prin formularea de către pârâţi a plângerii penale împotriva reclamantului, acesta nu a fost suspus oprobiului public, iar viaţa publică nu i-a fost afectată, comportamentul pârâţilor fiind verificat în considerarea obligaţiei funcţionarilor publici care iau cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni de a sesiza organele de urmărire penală, altminteri omisiunea sesizării putând fi calificată ca infracţiune, potrivit art. 267 C. pen.

Aceste considerente au justificat soluţia pronunţată în soluţionarea apelului declarat în cauză, cu consecinţa respingerii căii de atac şi menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă, în sensul respingerii acţiunii.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, se reţine că obiectul controlului de legalitate în cadrul acestui motiv de recurs îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere repararea prejudiciului cauzat prin formularea pretins abuzivă şi cu rea-credinţă a unei plângeri penale.

Pentru analiza modului în care aceste dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate în cauza dedusă judecăţii este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanţele fondului, pe baza probelor administrate în cauză.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că recurentul-reclamant A. a fost funcţionar public, având o funcţie de conducere, respectiv manager al Teatrului E., instituţie publică aflată în subordinea Consiliului Local al Municipiului Botoşani. Intimaţii-pârâţi, în calitate de consilieri locali, respectiv viceprimar, urmare a sesizărilor înregistrate la Primăria Mun. Botoşani împotriva reclamantului, au analizat solicitările referitoare la cele reclamante prin petiţiile înregistrate, dispunând efectuarea de cercetări în acest sens.

Astfel, prin Hotărârea Consiliului Local Botoşani nr. 299/23.10.2014, fost constituită Comisia specială de verificare a sesizărilor din petiţia formulată de către angajaţii Teatrului pentru copii şi tineret "E." Botoşani, în componenţa comisiei fiind incluşi pârâţii B., viceprimar, C., consilier local şi D., consilier local.

Ulterior, urmare a cercetărilor efectuate, pârâţii au formulat o plângere penală ce se referea la sesizarea săvârşirii unor fapte de natură penală de către reclamant, care ar putea constitui elementele materiale ale infracţiunilor de conflict de interese prevăzut de art. 301 din noul C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzut de art. 297 din noul C. pen. şi gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 din noul C. pen., dipunându-se, totodată, suspendarea contractului de management nr. x/31.03.2014, până la finalizarea cercetărilor sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Prin Ordonanţa emisă la data de 02.03.2015 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, s-a început urmărirea penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu şi gestiune frauduloasă, iar prin ordonanţa din 22.04.2016 s-a dispus clasarea faţă de suspectul A., pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, abuz în serviciu şi gestiune frauduloasă, reţinându-se, în esenţă, că suspectul a încheiat contractele de prestări servicii în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, dar nu a realizat pentru sine un folos material, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de C. pen. anterior privind obţinerea unui folos material.

Împotriva acestui act, reclamantul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, solicitând aplicarea dispoziţiilor legale care fac referire la clasarea cauzei în situaţia în care faptele nu există, iar prin Ordonanţa din 26.05.2016 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, s-a respins plângerea ca neîntemeiată, reţinându-se că faptele există, însă în privinţa infracţiunii de conflict de interese nu este îndeplinită norma de incriminare privind obţinerea unui folos material, iar faptele reclamante ca gestiune frauduloasă şi abuz în serviciu au natură extrapenală.

În acest context factual, instanţa de recurs, esenţializând, reţine că instanţele anterioare au avut a stabili dacă fapta unor persoane, care au avut calitatea de consilieri locali, respectiv viceprimar, de a face o cercetare disciplinară şi de a formula ulterior o plângere penală împotriva unui funcţionar public, pe fondul unor petiţii înregistrate la sediul Primăriei Mun. Botoşani, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar dacă prin această faptă, pretins săvârşită în mod abuziv şi cu rea credinţă, s-a adus atingere vieţii publice a recurentului.

Reluând analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanţele fondului că analiza caracterului de faptă ilicită a plângerii penale formulate de pârâţi împotriva reclamantului nu poate fi stabilită, în mod exclusiv, prin raportare la soluţiile ulterioare de clasare, ci trebuie analizată strict prin prisma probelor avute în vedere la data înregistrării plângerii, respectiv dacă exista o bază factuală suficient de bine conturată pentru a îndreptăţi pârâţii, în calitate de consilieri locali şi viceprimar, să considere că faptele reclamate pot întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni.

Această stare a fost corect analizată de instanţele de fond sub un dublu aspect, acela al exercitării dreptului de a sesiza organele penale cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, dar şi al obligaţiei pe care o aveau pârâţii, în virtutea exercitării unei funcţii publice, de a sesiza organele penale la luarea la cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, date fiind prevederile art. 291 din C. proc. pen.

Astfel, s-a constat judicios că pârâţii nu s-au sesizat din oficiu pentru a constitui o comisie de anchetă internă şi pentru a formula plângerea penală, ci a existat o bază factuală solidă, constând în sesizările angajaţilor Teatrului E., unde reclamantul deţinea funcţia de manager, reclamanţia unui actor spaniol şi referatele serviciului juridic şi resurse umane din cadrul Primăriei Botoşani.

Efectuarea ulterioară de cercetări penale cu privire la infracţiunile pretins a fi săvârşite de reclamant a constituit o procedură firească într-un stat democratic, organismele sau autorităţile publice având obligaţia de a investiga plângerile persoanelor fizice împotriva funcţionarilor publici, atunci când acestea nu sunt, în mod evident, nefondate sau vexatorii.

În consecinţă, în acord cu instanţele anterioare, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât solicitarea de a demara o anchetă şi ulterior formularea unui denunţ penal, cu privire la o situaţie de fapt concretă, nu reprezintă o chestiune ilicită, nefiind de natură a fi încadrată în definiţia faptei ilicite.

Astfel, exercitarea unui drept - în speţă, dreptul la petiţionare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică şi scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege.

În acest sens, a-i oferi unui demers civic de o asemenea natură o altă conotaţie, respectiv una ilicită, ar însemna pervertirea unui sistem de drept transparent într-unul autoritar, în sensul că dreptul la petiţionare, prevăzut de Constituţie, cu rol de îmbunătăţire a relaţiei cetăţean - funcţionar, s-ar transforma într-unul de sancţionare a cetăţeanului care "îndrăzneşte" să fie nemulţumit de conduita funcţionarului public.

Această susţinere este în concordanţă cu art. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, în vigoare la data înregistrării iniţiale a prezentei cauze, care reglementează principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, respectiv: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eficienţă si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetăţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică.

Cum nu s-a constatat, în persoana intimaţilor-pârâţi, exercitarea cu rea-credinţă în forma abuzului de drept a unor drepturi legale, procesuale, în mod corect s-a considerat că pretenţiile reclamantului nu se justifică, cu atât mai mult cu cât demersul juridic al pârâţilor a reprezentat îndeplinirea unei activităţi impuse, permise de lege, în ocrotirea intereselor instituţiei în care activau.

Prin urmare, având în vedere că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatând inexistenţa faptei ilicite, analiza celorlalte condiţii devine superfluă în cauză.

În acest context, se reţine caracterul nefondat al criticii recurentului-reclamant referitoare la dovedirea prejudiciului cauzat şi la faptul că instanţa trebuia să stabilească dacă există vinovăţia pârâţilor, deoarece analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită nu se mai impune analiza celorlalte condiţii legale.

Nefondată este şi critica recurentului în sensul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1391 C. civ.. Se constată că acest articol face parte din Capitolul IV- "Răspunderea civilă" - Secţiunea a 6-a "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale", or în contextul în care în speţă s-a reţinut că prima condiţie a răspunderii civile delictuale aceea a faptei ilicite nu a fost dovedită, în mod judicios, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa art. 1391 din C. civ.

Astfel, nu poate fi primită critica recurentului în sensul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1351 din C. civ. (care se referă la cauzele exoneratoare de răspundere) şi nici solicitarea să se ţină cont de dispoziţiile art. 253 din C. civ.

Referitor la susţinerea recurentului că instanţa de apel a invocat Decizia nr. 24/2003 a Curţii Constituţionale, deşi decizia de suspendare a contractului de management nu a fost pusă în discuţie, se constată că această decizie a instanţei de control constituţional a fost reţinută din perspectiva faptului că formularea unei plângeri penale nu aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, şi, nici prin efectul imediat al formulării plângerii penale, respectiv suspendarea contractului de management, prezumţia de nevinovăţie nu este afectată, în acest sens fiind şi Decizia nr. 24/22.01.2003, care a statuat că luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.

Decizia de suspendare a contractului de management nu a fost pusă în dicuţie, deoarece, astfel cum a reţinut instanţa de fond, prin răspunsul la întâmpinare formulat de către reclamant (aflat la dosarul primei instanţe), acesta a adus clarificări obiectului cererii de chemare în judecată, subliniind că obiectul dosarului nu este reprezentat de daunele morale ce privesc suspendarea contractului de managment, ci este reprezentat de daunele morale ce privesc formularea abuzivă şi cu rea-credinţă a unei plângeri penale.

Prin urmare, instanţele de fond au judecat cauza în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilităţii, respectiv a art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

De asemenea, se reţine că o altă critică a recurentului a vizat inexistenţa unui echilibru între obligaţia sesizării unor fapte penale şi dreptul la reputaţie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se observă că recurentul nu aduce critici concrete manierei de interpretare şi aplicare a art. 8 din Convenţie de către instanţele fondului, ci reia argumentaţia privind îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimaţii s-au plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale - viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi. Aşa fiind, nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de viaţă privată, în sensul art. 8 al Convenţiei, pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată şi de recurent).

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2:

- să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă;

- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;

- să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În acest sens, instanţa de recurs apreciază că modul de desfăşurare a activităţii unui funcţionar public, în interacţiune cu persoanele care au nevoie de îndeplinirea unei activităţi pe care acesta o coordonează, este un subiect de interes public, că intimaţii au alertat autorităţile publice, în limitele interne ale dreptului la petiţionare, pentru desfăşurarea unei anchete disciplinare şi penale, cu respectarea garanţiilor persoanei vizate, astfel încât a fost respectat principiul bunei credinţe în realizarea demersului lor legal.

În plus, trebuie reţinut că afirmaţiile intimaţilor, în legătură cu faptele imputate recurentului, nu trebuiau sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceştia au prezentat un minimum de elemente care a stat la baza plângerii penale, nefiind efectuată exclusiv o campanie de denigrare îndreptată împotriva acestuia, astfel încât se poate aprecia că intimaţii au fost de bună-credinţă, lăsând posibilitatea persoanelor îndrituite de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a şi întâmplat, pronunţându-se soluţia clasării.

Se mai reţine că recurentul-reclamant, ca funcţionar public, trebuia să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, cu privire la conduita sa şi la maniera în care îşi exercită funcţia, acesta supunându-se în mod conştient atenţiei şi controlului public, prin asumarea funcţiei cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetăţean obişnuit, iar protecţia mai restrânsă.

În consecinţă, raportat la cele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 315 din data de 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât B. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, potrivit chitanţei nr. x din 29 octombrie 2021, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca nefiind vădit disproporţionată în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 315 din data de 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.