Reclamation of a place of worship: application of the "wish of the believers" criterion under Decree-Law No. 126/1990 over the accessory property presumption of Civil Code Art. 492

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

După deliberare, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, la data de 29 martie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Parohia Greco Catolică Porţ a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Porţ, solicitând obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de 11.616 mp teren, înscrisă în CF x Marca nr. cad. x, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în urma soluţionării dosarului nr. x/2006, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 6,45 ha teren cu vegetaţie forestieră, iar ulterior, instanţa de recurs, prin decizia nr. 58/2008, a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 7,98 ha teren agricol. În urma acestei decizii s-a emis titlul de proprietate nr. x/03.11.2010, în baza căruia s-a operat întabularea în CF x Marca nr. cad. x. Reclamanta a convocat Parohia Ortodoxă la un "dialog frăţesc" în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului privind lăcaşul de cult, însă reprezentanţii cultului ortodox nu au fost de acord cu lăsarea în deplină proprietate şi posesie a lăcaşului de cult, proprietatea reclamantei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi pe dispoziţiile O.G. nr. 64/2004.

Prin încheierea nr. 4681 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Şimleu Silvaniei, având în vedere că prin cererea introductivă reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren, cauza fiind înregistrată sub nr. x/25.10.2011.

La data de 18 noiembrie 2011, reclamanta şi-a precizat cererea, în sensul obligării pârâtei la predea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de 11616 mp teren înscrisă în CF x Marca nr. cad. x, cu lăcaşul de cult.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/03.11.2010; totodată, a solicitat şi anularea cărţilor funciare emise în baza titlului de proprietate amintit.

La termenul de judecată din 17 ianuarie 2013, instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, depusă la filele x.

Prin sentinţa civilă nr. 335 din 24 aprilie 2014, Judecătoria Şimleu Silvaniei a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică- Porţ, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Porţ, având ca obiect revendicare teren cu lăcaş de cult, în sensul că a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei suprafaţa de 11616 mp teren înscrisă în CF x Marca cu nr. cad. x şi a respins cererea reclamantei cu privire la revendicarea lăcaşului de cult.

Prin decizia civilă nr. 242 din data de 28 ocotmbrie 2014, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosar nr. x/2011, irevocabilă, au fost admise recursurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei civile nr. 335 din data 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Şimleu - Silvaniei, a fost anulată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă pentru judecata în fond, la Tribunalul Sălaj, fiind incident motivul de casare, prev. de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât Judecătoria Şimleu - Silvaniei, ignorând norme legale speciale de competenţă materială, care sunt norme de ordine publică, a pronunţat o hotărâre nelegală, sancţiunea procedurală prevăzută de lege, fiind, în această situaţie, aceea a nulităţii absolute a hotărârii atacate, aşa cum rezultă din prev. art. 105 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 (în vigoare la data formulării acţiunii), conform cărora "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată, vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege".

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, la data de 30 aprilie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosar nr. x/2014, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porţ.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat apel, iar Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 2142/R/2015, a dispus admiterea apelului, a anulat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, la data de 04 decembrie 2015, sub nr. x/2014*.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 01 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică Porţ, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Porţ.

A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei suprafaţa de teren de 4.576 mp, din totalul de 11.616 mp, înscrişi în CF nr. x Marca, nr. cad. x, evidenţiată între punctele 1 - 7 - 14 - 2 din cuprinsul completării la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuate de către expert A..

A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei lăcaşul de cult (Biserica de zid - C1), situat pe terenul înscris în CF nr. x Marca, nr. cad. x.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 4.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial în sumă de 1.240 RON, în taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar în sumă de 812 RON, în avans onorariu expert în sumă de 200 RON, în taxă judiciară timbru pentru recurs în sumă de 409 RON (toate în dosar nr. x/2011), în taxă judiciară de timbru apel în sumă de 409 RON, în onorariu avocaţial pentru apel în sumă de 1.000 RON, în avans onorariu expert în sumă de 300 RON (toate în dosar nr. x/2014).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Porţ, împotriva sentinţei civile nr. 1348 din 01 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie lăcaşul de cult - Biserica de Zid - C1, imobil situat pe terenul înscris în CF nr. x Marca, nr. cadastral x.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

A fost obligată intimata Parohia Greco Catolică Porţ să plătească apelantei suma de 1.908,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că, iniţial, reclamanta Parohia Greco-Catolică Porţ a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe O.G. nr. 64/2004, solicitând obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Porţ la a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 11.616 mp, din CF nr. x Marca, nr. cad x, reclamanta prevalându-se în susţinerea cererii de dreptul său de proprietate înscris sub B1 în această carte funciară, prin încheierea de CF nr. x/2011, emisă în dosar de carte funciară nr. x/17.12.2010, asupra terenului intravilan în suprafaţă de 10.850 mp şi asupra terenului de 750 mp, drept de proprietate dobândit cu titlu de lege, prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta dobândind dreptul de proprietate prin Titlul de proprietate nr. x/03.11.2010.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat de câteva ori acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul intravilan în suprafaţă de 11.616 mp din CF nr. x Marca, nr. cad x, precum şi lăcaşul de cult amplasat pe acest teren, prin precizarea de acţiune din 18.11.2011 depusă în dosarul nr. x/2011; la 17.01.2013 reclamanta depus o nouă precizare de acţiune în dosarul nr. x/2011, solicitând, pe lângă revendicarea terenului şi a lăcaşului de cult, revendicarea şi a anexelor existente pe teren (casă parohială şi anexe).

Prin sentinţa fondului, instanţa a admis acţiunea cu privire la revendicarea terenului şi a lăcaşului de cult - Biserica de zid C1, însă, nu s-a pronunţat asupra cererii privind revendicarea casei parohiale şi a anexelor, astfel că având în vedere că nici reclamanta şi nici pârâta nu au apelat sentinţa fondului sub acest aspect, aceasta a rămas definitivă şi nu se mai impun a fi făcute statuări cu privire la cererea de revendicare a casei parohiale şi a anexelor.

În ceea ce priveşte cererea de revendicare a lăcaşului de cult, curtea de apel a constatat că aceasta nu putea fi soluţionată favorabil, impunându-se admiterea apelului pârâtei, arâtând că reclamanta şi-a întemeiat cererea de revendicare a lăcaşului de cult pe dispoziţiile O.G. nr. 64/2004, prin care a fost modificat art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990.

Făcând referire la o decizie de speţă, respectiv, decizia civilă nr. 563/07.02.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2008, şi la dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobat ulterior prin Legea nr. 182/2005, articol declarat constituţional prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 23/1993 şi nr. 49/1995, instanţa de apel a reţinut că în analizarea cererii de revendicare a lăcaşului de cult trebuie să se aplice principiul majorităţii, adică să se ţină seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea în care se regăseşte lăcaşul de cult revendicat.

S-a mai reţinut, raportat la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză întocmit în speţă, că edificarea acestui lăcaş de cult a fost începută în anul 1934 de către greco-catolici, dar că lăcaşul de cult a fost finalizat şi finisat în anul 2012 de către ortodocşi, iar independent de etapele realizării construcţiei, trebuie să ţină seama cu prioritate de dorinţa credincioşilor, pentru a se realiza astfel o aplicare legală a criteriului avut în vedere de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobat ulterior prin Legea nr. 182/2005.

Din coroborarea datelor statistice de la Institutul Naţional de Statistică, instanţa a constatat că numărul credincioşilor ortodocşi arondaţi Parohiei Ortodoxe Porţ, din comuna Marca, este cu mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici arondaţi Parohiei Greco-Catolice Porţ, iar, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, se impune a se ţine seama cu prioritate de acest criteriu al "dorinţei credincioşilor", respectiv de criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), dată de la care credincioşii ortodocşi din Parohia Porţ au avut posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic, însă, nefăcând această opţiune, instanţa de apel a apreciat că se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor actuală în ceea ce priveşte apartenenţa lăcaşului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.

S-a mai reţinut în cuprinsul deciziei recurate că textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 66/11.04.1995, respingând, "ca vădit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Romana Unită cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Romana Unită cu Roma (greco-catolica) Lugoj, în Dosarul nr. x/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş"; în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995.

Instanţa de apel a apreciat că, raportat la cele reţinute de Curtea Constituţională, în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate şi anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanţii clericali ai cultului care a deţinut aceste bunuri până în 1948 şi, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opţiunile credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de-o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor, prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fiind o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la revendicarea terenului, instanţa de prim control judiciar a constatat că apelul pârâtei este nefondat, arătând că prin sentinţa civilă nr. 313/25.06.2020 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, pronunţată în dosar nr. x/2017, menţinută prin decizia civilă nr. 732/29.12.2020 a Tribunalului Sălaj, a fost respinsă în întregime acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Porţ, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Greco-Catolică Porţ, Comisia Locală de Fond Funciar Marca şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Sălaj, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/03.11.2010, emis în favoarea pârâtei Parohia Greco-Catolică Porţ şi rectificarea CF nr. x Marca, soluţie care confirmă dreptul de proprietate al reclamantei din prezentul dosar asupra terenului revendicat în cauză.

S-a mai reţinut că, din expertiza tehnică judiciară topografică aflată la primul dosar de fond, întocmită de expert A., rezultă faptul că suprafaţa de teren aferentă bisericii - lăcaşul de cult, casei parohiale, în suprafaţă de 4.576 mp, face parte din terenul în suprafaţă totală de 11.616 mp, din CF nr. x Marca, nr. cad x, materializată între punctele 1 - 7 - 14 - 2 din completarea la raportul de expertiză aflat la dosar fond, teren ce constituie proprietatea reclamantei Parohia Greco-Catolică Porţ.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză, în raport de faptul că cererea introductivă de instanţă a fost promovată la data de 29.03.2011, curtea de apel a constatat că este legală soluţia primei instanţe referitoare la revendicarea terenului.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs reclamanta Parohia Greco Catolică Porţ, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistat pe rolul Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 mai 2021 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii în întregime a dispoziţiilor din sentinţa civilă nr. 1348/2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj.

În dezvoltarea motivului de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată că încălcarea prevederilor art. 480 şi art. 492 din C. civ. din 1864, raportat la art. 3 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, precum şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990. În privinţa acestui ultim text de lege, recurenta a opinat că decizia recurată s-a sprijinit pe o argumentaţie juridică desuetă a Curţii Constituţionale din primii ani de după Revoluţia din 1989, ignorând Decizia pronunţată la 29 noiembrie 2016 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României.

Recurenta a mai învederat că prin soluţia pronunţată instanţa de apel i-a încălcat dreptul de proprietate, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză din care rezultă că edificarea lăcaşului (fără acoperiş) s-a făcut în proporţie majoritară de credincioşii reclamantei.

S-a mai arătat că prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare în considerarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar mai ales în considerarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenului aferent, întrucât terenul constituie bunul principal, iar construcţia bunul accesoriu, sens în care art. 492 C. civ. instituie o prezumţie de proprietate în favoarea proprietarului terenului, confirmată de probele administrate în cauză.

Recurenta a susţinut că este proprietară asupra terenului în litigiu, dobândit prin reconstituire, potrivit Titlului de proprietate nr. x/2010, astfel că dispune de un bun actual, garantat de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar la baza redobândirii acestui drept de proprietate stau mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o serie de procese derulate cu pârâta, prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului, care implică şi dreptul de proprietate asupra construcţiei, se consolidează în mod definitiv, prin efectul autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care are dreptul să dispună de toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului evidenţiat în raportul de expertiză topografică, inclusiv cu privire la contrucţiile existente pe teren.

În privinţa aplicării greşite a art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei CEDO precitate, arătând că este relevant faptul că mare parte din construcţie a fost edificată anterior anului 1948 prin contribuţiile financiare ale credincioşilor reclamantei, iar datele de la Recensământul din 2011 (180 ortodocşi şi 79 greco-catolici) sunt în consonanţă cu ipoteza avută în vedere de instanţa de contencios european atunci când a invocat distincţia dintre criteriul static şi aspectele sociale ale unei eventuale retrocedări.

Conchizând, recurenta-reclamantă a susţinut că, raportat la edificarea construcţiei în majoritate din constribuţiile sale, precum şi la procentul semnificativ al credincioşilor greco-catolici faţă de cei ortodocşi, hotărârea atacată contravine celor reţinute în hotărârea instanţei de contencios european.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 15 septembrie 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei civile nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea apărărilor, intimata a arătat că dreptul său de proprietate asupra lăcaşului de cult a fost dobândit în baza legii, cu respectarea cerinţelor acesteia, contrar susţinerilor recurentei.

În litigiile privind restituirea lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 şi urm. C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Astfel, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât şi prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

A mai arătat că sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Derectul-lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situaţia în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din acelaşi text nu ajunge la niciun rezultat, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, nu înseamnă că partea poate formula o acţiune în revendicare de drept comun, potrivit art. 480 C. civ., cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicţională, care se desfăşoară tot potrivit normei speciale a Decretului-lege nr. 126/1990, urmând să se ţină seama de voinţa credincioşilor din comunitatea care deţine imobilul, care în speţă, sunt majoritatea credincioşi ortodocşi.

Intimata a mai arătat că instanţa de contencios constituţional, odată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a pronunţat cu privire la conflictul dintre legea generală şi cea specială, arătând că astfel de litigii se soluţionează potrivit legii speciale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, referitor la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În sensul dispoziţiei legale menţionate, împrejurarea mai presus de voinţa părţii care justifică repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de parte.

În motivarea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că a fost în imposibilitate să exercite recursul în termenul de 15 zile, întrucât în dispozitivul deciziei atacate s-a menţionat greşit termenul de 30 de zile, iar judecata apelului s-a efectuat potrivit dispoziţiilor din noul C. proc. civ.

În acest sens, se constată că motivul invocat de recurentă în justificarea împiedicării de a declara recurs în termenul prevăzut de lege îndeplineşte cerinţele art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, menţionarea greşită în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate a termenului de 30 zile pentru exercitarea recursului constituie o cauză temeinică de împiedicare a declarării căii de atac în termenul legal, eroarea vizând termenul din dispozitivul hotărârii comunicate neputând avea efecte potrivnice părţii care a respectat dispoziţiile instanţei de apel.

Totodată, se reţine că deşi C. proc. civ. aprobat prin Legea 134/2010 nu se aplică în cauză raportat la data înregistrării iniţiale a cererii de chemare în judecată (29 martie 2011), instanţa de apel a judecat cauza potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ., indicând în dispozitivul hotărârii că termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, împrejurare de natură a crea confuzie cu privire la termenul de exercitare a căii de atac, reclamanta încrezându-se în aceste menţiuni.

De altfel, potrivit art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, este prevăzut expres că indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.

Prin acest text de lege, legiuitorul a prezumat în mod absolut că indicarea eronată a căii de atac în partea finală a dispozitivului hotărârii atacate constituie un motiv temeinic justificat pentru acordarea repunerii în termen. Efectul concret al acestei modificări legislative este acela că, dacă partea formulează calea de atac în termenul indicat în hotătârea atacată, calea de atac este considerată a fi formulată în termen, indiferent dacă menţiunea din cuprinsul hotărârii corespunde sau nu regimului juridic stabilit de lege.

Or, în cauza dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a declarat calea de atac a recursului în termenul de 30 zile de la comunicarea deciziei atacate, respectând dispoziţiile instanţei de apel.

În consecinţă, în raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că menţiunea greşită din cuprinsul deciziei recurate constituie o împrejurare mai presus de voinţa recurentei-reclamante, care a pus-o în situaţia de a exercita calea de atac cu depăşirea termenului legal de 15 zile aplicabil în speţă, astfel că va admite cererea recurentei şi va dispune repunerea sa în termenul legal de declarare a recursului; pe cale de consecinţă, excepţia tardivităţii recursului, invocată din oficiu, va fi respinsă.

Totodată, se impune a se preciza că, deşi recurenta-reclamantă şi-a fundamentat criticile pe dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, litigiul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ. din 1865.

Concluzia se impune în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. şi de cele ale art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată prin care s-a declanşat procesul a fost introdusă pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 29 martie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. (15 februarie 2013).

Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, rezultând astfel că, în cauză, relativ la normele de drept procesual, sunt incidente prevederile vechiul C. proc. civ., care era în vigoare la data înregistrării iniţiale a dosarului.

Asupra recursului formulat, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 şi art. 492 din C. civ. de la 1864, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportat la argumentaţia pretins desuetă a Curţii Constituţionale din primii ani de după Revoluţia din 1989.

Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (echivalentul art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., indicat de recurentă), nu este fondată.

Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare a lăcaşului de cult a fost întemeiată de reclamantă atât pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), cât şi pe dispoziţiile speciale cuprinse în art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit cu care "Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".

În raport de acest temei juridic, prima instanţă, în rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică Porţ şi a obligat-o pe pârâta Parohia Ortodoxă Porţ să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei suprafaţa de teren de 4576 mp din totalul de 11616 mp înscrişi în CF x Marca, nr. cad. x, evidenţiată între punctele 1-7-14-2 din cuprinsul completării la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuate de către expert A., precum şi lăcaşul de cult (Biserica de zid - C1), situat pe terenul înscris în CF x Marca, nr. cad. x.

În apel, dat fiind efectul devolutiv al acestei căi ordinare de atac, curtea de apel a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat, în parte, hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie lăcaşul de cult Biserica de zid - C1, imobil situat pe terenul înscris în CF x Marca, nr. cad. x, menţinând celelalte dispoziţii din sentinţa apelată cu privire la revendicarea terenului.

În acest context, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 64/2004 aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, prin care este reglementată modalitatea de restituire a lăcaşurilor de cult şi care prevede că în analizarea cererii de revendicare a lăcaşului de cult trebuie să se aplice principiul majorităţii, adică să se ţină seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea în care se regăseşte lăcaşul de cult revendicat, normă specială aplicabilă nu doar în procedura prealabilă instituită prin art. 3 alin. (2) din decret, ci şi în faţa instanţei de judecată.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel, în mod judicios s-a referit la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33/1994, jurisprudenţă care nu a căzut în desuetudine cum eronat susţine recurenta, întrucât aspectele reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 33/1994 au fost ulterior confirmate de către instanţa de control constitutional prin Deciziile nr. 1201/2008 şi nr. 804/2012.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe.

Prin aceste decizii Curtea Constituţională a mai statuat şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale, respectiv Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-lege nr. 126/1990, iar "soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor reprezintă o condiţie legală impusă de legiuitorul intern, care a decis să reglementeze printr-un act normativ special (Decretul-lege nr. 126/1990) situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, fiind în acord şi cu reglementările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanţa de apel, stabilind pe baza probatoriilor administrate, în principal datele din recensământul populaţiei, că numărul enoriaşilor de religie ortodoxă din localitate este superior celor de religie greco-catolică, în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Porţ, respingând pretenţiile reclamantei de recunoaştere a dreptului de proprietate a lăcaşului de cult.

Această interpretare nu contravine motivelor reţinute de instanţa de contencios european în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, astfel cum greşit susţine recurenta-reclamantă.

În cuprinsul acestei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că cererea în retrocedarea lăcaşului de cult a fost soluţionată prin aplicarea normei speciale în detrimentul dreptului comun şi nu se poate pretinde că ar fi avut loc o denegare de justiţie câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare pentru jurisdicţiile interne care au motivat deciziile lor în fapt şi în drept, interpretările acestora cu privire la circumstanţele supuse judecăţii nefiind arbitrare, nerezonabile sau de natură a aduce atingere echităţii procedurii, relevând modalitatea de aplicare a legii interne. Curtea europeană a apreciat că simplul fapt că reclamanţii consideră defavorabilă interpretarea dată noţiunii de drept comun şi aplicarea criteriilor stabilite într-o lege specială (Decretul Lege nr. 126/1990) este insuficient pentru a declara că dreptul reclamanţilor privind accesul la justiţie a fost încălcat (parag. 91).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai subliniat prin decizia menţionată că aplicând criteriul "voinţei credincioşilor care deţin lăcaşul de cult" instanţele române nu s-au limitat să constate refuzul ortodocşilor de a restitui imobilul, ci au efectuat o analiză a intereselor în această cauză. Instanţele române au dat decizii detaliate şi motivate a căror raţiune se înscrie în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (parag. 118), sens în care Curtea Europeană a estimat că, ţinând cont de obiectivul urmărit şi de justificările sale rezonabile, adoptarea de către legiuitorul naţional a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenţie (parag. 121).

O altă critică a recurentei a vizat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont că este proprietară a terenului în litigiu şi că dispune de un bun actual, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica nu este fondată.

În prezenta cauză, se observă că reclamanta susţine că a pierdut posesia şi proprietatea asupra lăcaşului de cult, sens în care a introdus acţiune pentru restituirea bunului în litigiu, urmare a modificărilor legislative care au recunoscut cultul reclamantei şi au deschis calea acţiunii în justiţie în acest sens.

Se reţine că deşi Decretul-lege nr. 126/1990 a recunoscut în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, acest act normativ a prevăzut că pentru stabilirea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult sau a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate, dacă este cazul, de o procedură judiciară, deci, nu a prevăzut restituirea automată a bunurilor în litigiu.

În acest context, reclamanta a încercat să obţină restituirea lăcaşului de cult pe calea acţiunii în justiţie, prin urmare, nu poate pretinde că bunul îi aparţinea fără a fi nevoie de o intervenţie din partea instanţelor de judecată, situaţie în care se constată că reclamanta nu deţine un "bun actual".

În acelaşi sens, s-a reţinut şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, invocată de recurenta-reclamantă, că reclamanţii nu au un bun actual, ci o creanţă a cărei condiţie nu a fost îndeplinită, motiv pentru care creanţa nu are o bază suficientă pentru a deveni o "valoare patrimonială" care să atragă protecţia art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (parag. 152-153).

Prin urmare, contrar susţinerii recurentei, Înalta Curte constată că atât timp cât reclamanta nu a dovedit că are în patrimoniu un bun actual, acţiunea în revendicare nu poate decât să ţină cont de criteriul prevăzut de legea specială şi, faţă de neîndeplinirea acestuia, nu există temei legal pentru admiterea acţiunii.

Nefondată este şi critica recurentei în sensul că fiind proprietar asupra terenului, care este bun principal, devine proprietar în temeiul art. 492 C. civ. şi asupra construcţiei edificate pe teren, care este bun accesoriu, dată fiind prezumţia de proprietate instituită în favoarea proprietarului terenului, confirmată prin probele administrate în cauză.

Această concluzie se impune întrucât, în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, legiuitorul a prevăzut o modalitate diferită de reconstituire a dreptului de proprietate, reglementată printr-o dispoziţie specială care se aplică cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Aşadar, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei că dreptul său de proprietate asupra terenului, stabilit prin hotărârile judecătoreşti enumerate în cuprinsul cererii de recurs, implică şi dreptul de proprietate asupra construcţiei şi se consolidează în mod definitiv prin efectul autorităţii de lucru judecat.

Referirea recurentei la faptul că intimata nu a putut dovedi decât construcţia acoperişului şi tencuiala efectuată la exterior, iar lăcaşul de cult a fost edificat în majoritate din contribuţia reclamantei, reprezintă aspecte de netemienicie care vizează situaţia de fapt reţinută în cauză şi care nu poate fi reapreciată în recurs. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susţinut de către recurentă, nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

În consecinţă, considerentele instanţei de apel, astfel cum au fost exprimate, nu încalcă dispoziţiile de drept material invocate de recurenta-reclamantă, ci analizează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o manieră care justifică soluţia pronunţată în soluţionarea apelului declarat în cauză, cu consecinţa schimbării soluţiei pronunţate de prima instanţă, în sensul respingerii acţiunii în revendicarea lăcaşului de cult.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porţ împotriva deciziei civile nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Porţ de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 RON, potrivit extrasului de cont eliberat de B. la 13 octombrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porţ.

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porţ împotriva deciziei civile nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Porţ a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.