Validity of construction contracts and proof of ownership of incorporated materials as prerequisites for acquiring a superficies right

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 04 mai 2018, sub numărul x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala Bucureşti, D. S.A. - E. of E. şi E. (NBG) - Sucursala Londra, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate dobândirea dreptului de superficie asupra unor terenuri situate în perimetrul ansamblului rezidenţial "F.", situat în str. x din municipiul Iaşi, evaluate la suma 303.383 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 699/10 mai 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 276/06 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 699/10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă; a respins, ca fiind lipsit de interes, apelul formulat de apelantele-pârâte D. S.A. şi E. împotriva încheierii de şedinţă din 06 martie 2019 şi sentinţei civile nr. 699/10 mai 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta E., în nume personal, şi în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii al pârâtei D. S.A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, primei instanţe.

În susţinerea criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 492, art. 969, art. 1479 şi art. 1909 din C. civ. de la 1864, ale art. 46 din Codul Comercial din 1887 şi ale Legii contabilităţii nr. 82/1991.

A arătat această recurentă că soluţia de respingere a apelului său a fost motivată de instanţa de apel în sensul că reclamanta nu a probat dreptul de proprietate asupra materialelor incluse în construcţiile edificate pe suprafeţele de teren cu privire la care a solicitat să se constate dreptul de superficie, respectiv că "nu a exhibat probe concludente în această privinţă", apreciind că "în mod legal prima instanţă a respins cererea reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active".

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că singurele mijloace de probă prezentate în susţinerea pretenţiilor, respectiv facturile fiscale nr. x şi y din 05 noiembrie 2010 nu conţin nicio precizare sau identificare a materialelor folosite, ci doar evidenţiază lucrările executate (construire, excavare, izolare, tencuire, zugrăvire, placare, realizare instalaţii electrice, de asamblare, finisare etc.), nefiind probată "achitarea respectivelor materiale, a cantităţilor şi preţului acestora, a utilizării efective în corpul lucrărilor efectuate".

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a ignorat faptul că lucrările de construcţii implică un consum de materiale, astfel că identitatea materialelor folosite rezultă din însăşi descrierea lucrărilor executate, motivarea fiind contradictorie. Pe de altă parte, nu a avut în vedere celelalte mijloace de probă administrate în dovedirea calităţii sale de proprietar al materialelor încorporate în construcţiile reprezentate de blocurile B9 şi B10, respectiv: contractul de construcţie din 14 octombrie 2009; situaţiile de lucrări aferente celor două facturi fiscale, verificate şi însuşite sub semnătură de către beneficiar; dispoziţiile emise la data de 08 noiembrie 2010 de către managerul de proiect al beneficiarului - ing. G., către banca finanţatoare D. - Sucursala Unirii, prin care au fost confirmate lucrările executate la blocul B10 şi distribuirea valorii celor două facturi la acest obiectiv de investiţii; sentinţa civilă nr. 3240/13 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012, prin care debitoarea S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 8.689.723,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii executate în beneficiul acesteia, în baza contractului de construcţie din 14 octombrie 2009 (cât priveşte edificarea obiectivului de investiţii "Bloc B10"); sentinţa civilă nr. 10262/29 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012, prin care a fost admisă cererea de înscriere a reclamantei la masa credală cu sumele de 374.215 RON (în temeiul privilegiului constructorului) şi 25.450.616,42 RON (creanţă chirografară, reprezentând valoarea lucrărilor de construcţii executate la obiectivele de investiţii blocuri B9 şi B10), înscrisuri care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra materialelor puse în operă şi înglobate în lucrările de construcţii realizate la blocurile B9 şi B10.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, care guvernează relaţiile contractuale dintre părţi, potrivit cărora: "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

A arătat că, potrivit art. 1 din contractul de construcţie din 14 octombrie 2009, părţile au convenit ca lucrările menţionate în documentaţie să fie executate de antreprenor care, conform art. 2.2., are capacitatea financiară, specialiştii, maşinile şi echipamentele necesare pentru executarea lucrărilor, preţul contractual pentru lucrările finalizate fiind, conform art. 7.1., în sumă de 3.089.020 Euro + TVA, pentru construcţia la cheie.

Contractul nu prevede nicio obligaţie din partea antreprenorului de a prezenta beneficiarului un inventar al materialelor şi cantităţilor folosite la executarea lucrărilor de structură şi instalaţii, ci numai o descriere generică a tipurilor de lucrări ce se vor executa şi achita lunar, în conformitate cu prevederile art. 8 şi 9 din contract.

Beneficiarul a verificat şi a acceptat lucrările descrise în facturile fiscale nr. x şi 323 din 05 noiembrie 2010, conform situaţiilor de lucrări, transferul de proprietate de la antreprenor la investitor asupra materialelor şi echipamentelor folosite la aceste lucrări fiind prevăzut să se realizeze, conform art. 10.5. din contract, după ce valoarea aprobată a fiecărui PPS (progresul stadiilor fizice) va fi plătită de către investitor (similar clauzei de vânzare cu rezervă a proprietăţii).

A susţinut recurenta-reclamantă că, pretinzând că dreptul de proprietate asupra materialelor încorporate în construcţiile realizate nu poate fi probat decât cu documentele ce atestă achiziţia lor, instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor, care nu au prevăzut în contract o astfel de obligaţie în sarcina antreprenorului, deoarece altfel, ar fi însemnat ca însuşi investitorul să nu poată deveni proprietarul construcţiei, în cazul achitării integrale a preţului, în lipsa dovezilor care să certifice până în cel mai mic detaliu modul în care antreprenorul a dobândit materialele folosite la lucrările efectuate.

Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1909 din C. civ. care dispun în sensul că "lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp", instituind o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunului mobile, pretinzând, în mod nelegal, exhibarea unor dovezi cu privire la modul în care reclamanta a dobândit materialele puse în operă, câtă vreme faptul posesiei lor, pe care nimeni nu-1 contestă, prezumă dreptul de proprietate.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit Legii nr. 82/1991 şi art. 46 din Codul comercial, facturile fiscale emise şi acceptate de către beneficiar care atestă valoarea lucrărilor executate în baza contractului de construcţie din 14 octombrie 2009 la blocul B10 fac dovada deplină a dreptului de proprietate al emitentului asupra materialelor incluse în preţul facturat, aspect reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II - a civilă, prin decizia civilă nr. 1017/26 martie 2009; factura fiscală acceptată de destinatar îndeplineşte un rol probator complementar, ataşat probei raportului juridic, în acord cu prevederile art. 10.1., 10.2. şi 10.3. din contractul de construcţie din 14 octombrie 2009:

Instanţa de apel nu a avut în vedere proba raportului juridic originar, respectiv contractul de construcţie din 14 octombrie 2009, iar forţa probantă complementară a facturilor fiscale x şi x din 05 noiembrie 2010 a fost înlăturată, cu toate că realitatea operaţiunilor economice pe care le evidenţiază fusese deja confirmată prin două hotărâri judecătoreşti, respectiv: sentinţa civilă nr. 3240/13 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012, şi sentinţa civilă nr. 10262/29 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012.

A învederat această recurentă că, potrivit doctrinei, când lucrările au fost executate în temeiul unei convenţii încheiate între proprietarul terenului şi constructor, nu sunt incidente dispoziţiile art. 494 din C. civ. de la 1864 care reglementează accesiunea imobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în astfel de situaţii existând un drept de superficie al proprietarului construcţiei asupra terenului de sub construcţie. Ca atare, dreptul de proprietate al constructorului asupra lucrării executate, până la recepţia finală, este recunoscut atât în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţă; deşi dreptul de superficie, ca atare, nu beneficia de o reglementare expresă în vechiul C. civ., existenţa sa era recunoscută prin dispoziţii din cuprinsul altor acte normative, cum sunt: art. 1 din Decretul - lege nr. 15/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, art. 21 din Legea nr. 7/1996 şi art. 22 din Decretul nr. 167/1958.

A conchis recurenta-reclamantă că a făcut dovada calităţii de proprietar asupra materiilor prime şi materialelor încorporate în cele două construcţii, iar, prin convenţia încheiată cu proprietarul, a dobândit un drept de folosinţă asupra terenului până la plata integrală a preţului, astfel că în mod greşit instanţele de fond au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în promovarea prezentei acţiuni.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă E. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei pronunţate în apel în ceea ce priveşte soluţia dată apelului promovat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 699/10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în vederea completării considerentelor care au justificat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi pentru eliminarea considerentelor care au vizat analiza excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 699/10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea apelului pârâtelor privind încălcarea ordinii de soluţionare a excepţiilor şi modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă E. a învederat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 461 alin. (2) din acelaşi act normativ, întrucât a reţinut că exercitarea căii de atac a apelului ar fi lipsită de interes în contextul în care unul dintre motivele de apel a vizat considerentele care au fundamentat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L..

A arătat această recurentă că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Considerentele stabilesc condiţiile în care o hotărâre judecătorească îşi produce efectele şi, respectiv, măsura în care aceasta este opozabilă şi în care trebuie respectată. Posibilitatea părţii de a formula apel împotriva considerentelor unei hotărâri ar trebui analizată atât din punct de vedere al autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate, cât şi sub aspectul consecinţelor ce ar putea decurge în cazul în care instanţa ar reţine anumite aspecte în considerentele hotărârii care ar putea vătăma interesele părţii respective. Dacă apelul este formulat împotriva considerentelor hotărârii, obiectul cererii de apel este înlăturarea considerentelor apte a prejudicia partea şi înlocuirea lor cu considerentele instanţei de apel, în condiţiile menţinerii soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că apelul declarat de pârâtele D. şi E. ar fi lipsit de interes ca urmare a respingerii apelului promovat de partea potrivnică, fiind menţinută soluţia instanţei de fond referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. În acest sens, în considerentele deciziei pronunţate în apel, s-a reţinut, în ceea ce priveşte construcţia B9, că acesteia nu îi sunt aplicabile prevederile contractului de antrepriza din data de 14 octombrie 2009, la dosar nefiind depus vreun document din care să rezulte existenţa acordului pârâtei pentru edificarea imobilului de către reclamantă.

În opinia recurentei-pârâte, soluţia pronunţată de instanţa de apel referitoare la respingerea apelului ca fiind lipsit de interes nu este legală în condiţiile în care, deşi a menţinut soluţia tribunalului, instanţa de apel a înlocuit considerentele instanţei de fond cu propriile argumente, dar şi cu argumente expuse de pârâte.

A arătat, de asemenea, că hotărârea pronunţată de curtea de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la interesul părţii de a formula apel împotriva modului de soluţionare a unor excepţii, instanţa de apel făcând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 467 şi ale art. 477 din acelaşi act normativ.

S-a învederat că pârâtul poate urmări, prin exercitarea apelului, schimbarea hotărârii apelate, în condiţiile în care instanţa de fond a respins o excepţie procesuală invocată, iar prin exercitarea căii de atac doreşte să demonstreze nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei pronunţate cu privire la respectiva excepţie, având în vedere că schimbarea/anularea unei hotărâri poate opera şi în parte.

Prevederile art. 471 C. proc. civ. permit părţii care se consideră vătămată să promoveze calea de atac a apelului împotriva soluţiei primei instanţe. De asemenea, dispoziţiile legale stabilesc şi interesul pârâtului de a declara apel împotriva hotărârii instanţei de fond în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac, existând riscul reformării hotărârii primei instanţe.

Instanţa de apel nu poate invoca, din oficiu, nerespectarea ordinii de soluţionare a excepţiilor având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, reglementat de art. 477 din C. proc. civ.

Prin hotărârea primei instanţe au fost soluţionate atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în constatarea existenţei unui drept de superficie (în raport de posibilitatea reclamantei de a accede la o acţiune în realizare) şi autorităţii de lucru judecat (faţă de litigiul derulat anterior între părţi). Ca atare, în lipsa apelului pârâtelor împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond cu privire la excepţiile invocate, acestea ar fi dobândit autoritate de lucru judecat.

A arătat recurenta-pârâtă că din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond rezultă că aceasta a analizat, ulterior soluţionării excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deşi ordinea de invocare a excepţiilor a fost alta. Or, în raport de dispoziţiile art. 32 şi art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., se impunea ca instanţa să analizeze prioritar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; de altfel, în condiţiile în care instanţa de fond a găsit întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în opinia recurentei-pârâte, era de prisos să analizeze restul excepţiilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.R.L. în faliment, prin lichidator judiciar C. - Filiala Bucureşti, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca inadmisibil, susţinând că aspectele învederate nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă E., prin reprezentant convenţional, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă E., ca nefondat.

Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate; nicio parte nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a calificat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., invocată de intimata B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala Bucureşti, ca fiind o excepţie de nulitate fundamentată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. a respins această excepţie, a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 276/06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

La termenul fixat în şedinţă publică, instanţa a dispus introducerea în cauză a H. în calitate de recurenta-pârâtă cesionară reţinând transmiterea convenţională prin contract de cesiune de creanţă a dreptului de creanţă pretins de E. - Sucursala Londra asupra societăţii debitoare aflată în procedura insolvenţei şi înscrierea acesteia în calitate de creditor în Tabelul definitiv consolidat din 16.08.2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că a fost întemeiat în drept de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce sancţionează încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin încheierea pronunţată la data de 16 iunie 2021, completul de filtru, respingând excepţia nulităţii invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala Bucureşti, a reţinut că recurenta-reclamantă a dedus judecăţii critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Completul de filtru a apreciat că se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care s-a susţinut încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 492, art. 969 şi art. 1909 din C. civ. de la 1864, art. 46 din Codul comercial şi Legea nr. 82/1991.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, completul de filtru a reţinut că pot fi cercetate din această perspectivă criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că, în soluţionarea apelului său, curtea de apel a ignorat sentinţele civile nr. 3240/13 martie 2012 şi nr. 10262/29 noiembrie 2013, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, precum şi decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus excluderea celor două construcţii din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenţei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit un drept de superficie asupra terenurilor aflate sub construcţiile B9 şi B10, construcţii nefinalizate, în temeiul clauzelor cuprinse în contractul încheiat la data de 14 octombrie 2009 pentru executarea lucrărilor de construire a blocurilor de locuinţe din cadrul ansamblului rezidenţial "F.".

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă de tribunal ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, reţinându-se, în esenţă, că "reclamanta nu a înfăţişat dovada calităţii de proprietar asupra lucrărilor edificate pe terenul proprietatea pârâtei la Blocurile B9 şi B10", în sensul că cele două blocuri nu au fost edificate, iar contractul invocat de reclamantă nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate, astfel că nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al acesteia asupra lucrărilor pe care pretinde că le-a efectuat la blocurile B9 şi B10. Totodată, instanţa de fond a respins excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că obiectul litigiilor este distinct, în cauza pendinte reclamanta solicitând constatarea unui drept real.

Prin apelul declarat, reclamanta a formulat critici prin care a susţinut că sentinţa primei instanţe este insuficient motivată, că nu au fost analizate dovezile administrate care probează că lucrările la blocurile B9 şi B10 au fost edificate din fondurile sale, respectiv că tribunalul nu a examinat clauzele contractuale prin care părţile au convenit asupra modului de efectuare a plăţilor şi de realizare a transferului de proprietate asupra construcţiilor edificate.

Prin decizia care face obiectul controlului judiciar, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantă, reţinând că apelanta-reclamantă a depus la dosar exclusiv dovezi referitoare la lucrări executate şi nu cu privire la achitarea materialelor, astfel că nu a probat dreptul său de proprietate asupra materialelor incluse în construcţiile edificate pe suprafeţele de teren cu privire la care a solicitat să se constate existenţa dreptului de superficie; de asemenea, a reţinut, cu referire la construcţia B9, că aceasta nu a făcut obiectul contractului de antrepriză din 14 octombrie 2009, iar la dosar nu există niciun înscris care să ateste existenţa acordului pârâtei la edificarea imobilului de către reclamantă.

În raport de situaţia expusă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantă fără a examina, din perspectiva dispoziţiilor art. 969 C. civ., criticile formulate de aceasta, prin care a susţinut că, potrivit clauzelor contractului invocat drept fundament al raportului juridic, există un acord al părţilor cu privire la constituirea dreptului de superficie, în măsura în care lucrările la blocurile B9 şi B10 au fost edificate din fondurile proprii.

În acest sens, prin acţiunea pendinte s-a solicitat constatarea existenţei dreptului real de superficie asupra terenului, pretins a fi dobândit de reclamantă prin prisma dispoziţiilor art. 969 şi art. 1479 din vechiul C. civ. referitoare la particularităţile executării contractului de subantrepriză încheiat între reclamantă în calitate de subantreprenor şi pârâta beneficiar-antreprenor general, aflată în prezent în procedură de insolvenţă. Cauza astfel dedusă judecăţii presupune verificarea existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiei edificate de aceasta în regim de antrepriză şi, consecutiv, a dobândirii unui drept de folosinţă asupra terenului pe care a edificat construcţiile, având ca izvor una dintre modalităţile permise de lege (convenţia părţilor, lege), în condiţiile în care o hotărâre judecătorească nu poate avea ca efect constituirea unui atare drept, ci numai recunoaşterea existenţei lui.

Instanţele de fond au analizat îndeplinirea condiţiei premisă, anume dacă există identitate între reclamantă şi titularul dreptului de proprietate pretins asupra construcţiei, situaţie ce i-ar conferi acesteia calitatea de a solicita recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra terenului. Prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar asupra lucrărilor edificate, în condiţiile în care cele două blocuri nu au fost edificate, neexistând clauze convenţionale privind proprietatea lucrărilor executate. Prin urmare, rezultă că prima instanţă a apreciat că reclamanta ar fi avut un drept de proprietate asupra construcţiei doar în măsura în care aceasta era terminată.

Instanţa de apel a substituit motivarea primei instanţe, apreciind că reclamanta nu a dovedit achitarea materialelor şi utilizarea lor efectivă în corpul lucrărilor efectuate, ci doar lucrările respective, astfel că nu rezultă că este proprietarul materialelor încorporate în construcţia pe care s-a obligat, potrivit contractului, să o edifice, pentru a pretinde un drept de proprietate asupra terenului.

Prin urmare, curtea de apel, deşi pare că a acceptat teza potrivit căreia, pentru dovedirea calităţii procesuale active, este suficient a se proba proprietatea asupra materialelor încorporate în construcţie, a apreciat că, în cauză, nu a fost administrată o astfel de probă.

Or, în condiţiile în care apelanta-reclamantă a făcut trimitere la valoarea probatorie a unor dovezi pe care le-a individualizat şi a indicat în cererea de apel clauzele contractuale de care se prevalează, iar apelul a fost găsit nefondat, instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta în mod efectiv criticile deduse judecăţii de aceasta. Deşi a păstrat soluţia primei instanţe, având în vedere că nu şi-a însuşit considerentele tribunalului, nu putea exclude de la analiză argumentele învederate de apelanta-reclamantă care susţineau, în combaterea soluţiei de primă instanţă, că este proprietara acestor materiale, inclusiv prin solicitarea de utilizare a unor prezumţii judiciare ca mijloc de probă, odată stabilită existenţa unui fapt juridic conex dovedit în cauză.

Din această perspectivă se impunea analiza clauzelor contractuale cu privire la procedura de desocotire între părţi în vederea transferului dreptului de proprietate din care rezulta şi regimul proprietăţii asupra lucrărilor şi materialelor încorporate de antreprenor în construcţie. De asemenea, se impunea analizarea autorităţii de lucru judecat nu doar ca excepţie procesuală, ci şi sub aspectul incidenţei efectului pozitiv al acesteia, în măsura în care există dezlegări în hotărârile judecătoreşti invocate în cauză, care ar statua cu privire la dreptul pretins de reclamantă.

Având în vedere că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu este permis instanţei de recurs să evalueze aceste împrejurări.

Cum obiectul recursului este decizia pronunţată în apel, decizie care nu cuprinde o astfel de analiză, Înalta Curte nu poate statua direct în recurs asupra legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Cu referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă E., în nume personal şi în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii al pârâtei D. S.A., Înalta Curte menţionează că în şedinţa publică din 20 octombrie 2021, în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 39 alin. (1) C. proc. civ., s-a luat act că a operat transmisiunea convenţională a calităţii procesuale pasive către H. S.A., ca efect al cesiunii de creanţă.

Având în vedere considerentele expuse cu prilejul examinării recursului declarat de recurenta-reclamantă, care întemeiază soluţia de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Iaşi, Înalta Curte reţine că se impune admiterea şi a acestui recurs, pentru o judecată unitară a cauzei.

Înalta Curte reţine că prin recursul declarat de recurenta-pârâtă au fost formulate critici care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la interesul pârâtei de a exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv cu privire la ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză la judecata în primă instanţă.

Instanţa de apel a analizat excepţia lipsei de interes a pârâtei în promovarea căii de atac sub aspectul actualităţii acestuia, considerând că folosul procesual a pârâtei a fost deja obţinut prin menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii ce nu a fost examinată în substanţa sa, interesul său devenind actual doar în cazul trimiterii spre rejudecare.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la interesul pârâtei de a exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Înalta Curte reţine că justificarea unui interes reprezintă una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, prin interes înţelegându-se folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

Cum în cauză cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar apelul declarat de reclamantă urmează a fi rejudecat, se impune ca instanţa de apel să aprecieze cu prilejul rejudecării şi asupra apelului declarat de pârâtă, inclusiv în ceea ce priveşte completarea considerentelor hotărârii date în primă instanţă în sensul pretins de aceasta, în măsura menţinerii soluţiei. În plus, faţă de împrejurarea că prin decizia care face obiectul controlului judiciar apelul declarat de apelanta-pârâtă a fost respins în temeiul unei excepţii procesuale, fără a fi cercetat în fond, criticile privitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate la judecata în primă instanţă nu pot face obiect de analiză pentru prima oară în recurs, urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă-cesionară H. împotriva deciziei civile nr. 276/2020 din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta cesionară H. împotriva deciziei civile nr. 276/2020 din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii E. - Sucursala Londra, în nume personal şi în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii pentru D. S.A., D. S.A. şi S.C. B. S.A..

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.