State liability for judicial expenses in acquitted criminal prosecutions under procedural fault doctrine

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, la 28 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 25.140 RON, respectiv a sumei de 6.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru cheltuielile de judecată, prilejuite de asigurarea apărării în cauza penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 453 şi art. 276 C. proc. pen.

În cauză, potrivit dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., s-a pus în discuţie şi s-a dispus introducerea forţată a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002 şi de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen.

2. Hotărârea pronunţată în prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 25.140 RON şi 6.000 euro, la cursul BNR, din ziua plăţii echivalent RON, cu titlu de despăgubiri. Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1572A/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, împotriva sentinţei civile nr. 208 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă; a admis apelul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe, Infracţiunilor de Corupţie împotriva sentinţei civile nr. 208 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant, apreciind că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român şi a menţinut dispoziţia de obligare a acestuia la plata sumei de 25.140 RON şi a echivalentului a 6.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri.

În argumentarea căii de atac, pârâtul a susţinut că instanţele de fond au făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. din perspectiva în care recurentul nu a avut calitatea de parte în dosarul penal în care au fost avansate cheltuielile de judecate solicitate prin intermediul prezentului demers judiciar, aşa cum impun normele legale ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., părţi în procesul penal fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, conform art. 32 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context, susţine recurentul că, în mod eronat s-a apreciat în speţă, că există temei legal pentru obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor de judecată.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat împrejurarea că angajarea răspunderii pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru erorile judiciare este stabilită de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., condiţii care, în pricina pedinte, nu sunt întrunite, având în vedere că vătămarea invocată de reclamant vizează generarea unor costuri în sarcina sa, astfel că nu poate fi subsumată noţiunii de eroare judiciară, în sensul normelor anterior arătate.

Susţine recurentul că prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că în cauză, sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale din perspectiva existenţei unei fapte ilicite şi a vinovăţiei.

Astfel, acţiunea penală a fost demarată împotriva reclamantului urmare a formulării unor denunţuri, în exercitarea prerogativelor recunoscute de lege pârâtului Statul Român prin reprezentaţii săi. Împrejurarea că reclamantul a suportat rigorile unui dosar penal, nu poate conduce automat la obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa întrunirii condiţiilor privind anagajarea răspunderii civile sale patrimoniale.

De asemenea, în motivarea în drept a acţiunii pendinte au fost invocate norme de drept privat, deşi, raporturile juridice dintre reclamant şi reprezentaţii Parchetului, au fost reglementate de norme de drept public.

În cauză nu poate fi reţinută vinovăţia pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor având în vedere că achitarea reclamantului în procesul penal a intervenit ca urmare a lipsei probelor care să demonstreze săvârşirea faptei penale, nu pentru motivul că fapta nu ar fi existat.

În măsura în care se constată că cererea de chemare în judecată este întemeiată, recurentul-pârât a apreciat că se impune cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, în sensul reducerii onorariului de avocat, în limite rezonabile, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că faţă de complexitatea cauzei penale, nu se justifică acordarea unui cuantum ridicat al onorariului avocaţial, cenzurarea acestuia fiind în acord şi cu decizia Curţii Constituţionale nr. 401 din 14 iulie 2005, prin care s-a reţinut că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, reducerea onorariului de către instanţă este posibilă.

6. Apărările formulate în cauză.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A. şi intimatului pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Critica vizând aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. este nefondată.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanţei civile, prin pronunţarea unei soluţii de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, conform art. 396 alin. (5) şi art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final din C. proc. pen. şi art. 453 din C. proc. civ.

Raportându-se la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă, sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) din C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţa de faţă, procesul penal finalizat prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 a fost declanşat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În plus, aşa cum s-a statuat prin decizia sus menţionată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat - nu poate fi considerat în culpă.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi, respectiv nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Temeiul acestei obligaţii îl poate constitui aşadar fapta de a promova o acţiune în justiţie în condiţiile arătate, precum şi aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăşi, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului.

Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

Din acest unghi, nu prezintă relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Se impune, aşadar, a se concluziona că, în mod corect, prin decizia civilă recurată s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017 anterior citată) şi care reprezintă, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, aşadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situaţie este guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie.

În egală măsură, se impune a fi observat că art. 10 din C. proc. pen. reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În cauza de faţă, tranşând chestiunea litigioasă a legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili dacă, normele legale anterior menţionate pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice -instanţa de apel a reţinut că, deşi activitatea jurisdicţională este supusă normelor de drept public, iar statul nu a avut calitatea de parte vătămată în procesul penal, acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse prindesfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.

Este real că Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, se impune a fi însă observat că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Astfel, spre deosebire de acţiunea civilă care are caracter privat, acţiunea penală are caracter de ordine publică.

În speţă, atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale dedusă judecăţii în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează şi conduce activitatea judiciară şi reclamant.

Sub acest aspect, se impune a fi observat că deşi activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Prin urmare, faţă de încadrarea în drept a pretenţiilor reclamantului, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că a operat o transpunere defectuoasă, pe plan procesual, a raportului juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative, în mod corect fiind reţinută, în speţă, legitimarea procesuală pasivă a Statului român, în calitate de titular al acţiunii penale, căruia îi revine obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

În consecinţă, împrejurarea că în procesul penal în care au fost avansate cheltuielile de judecate solicitate prin intermediul prezentului demers judiciar, recurentul pârât deşi este titularul acţiunii penale, din punct de vedere procesual, a încredinţat exerciţiul acţiunii penale unei autorităţi publice specializate, respectiv Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, nu relevă un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate, din perspectiva aplicării în speţă a prevederilor art. 32 din C. proc. pen. şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În plus, normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalităţile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat abinitio că îşi exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, cât şi a principiilor constituţionale.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare a art. 276 alin. final din C. proc. civ. ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

Nici critica recurentului prin care se susţine că răspunderea acestuia nu poate opera decât în conformitate cu dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare, nu demonstrează nelegalitatea deciziei civile recurate.

Raportat la circumstanţele factuale specifice cauzei, susţinerea recurentului în sensul că răspunderea sa este limitată exclusiv la repararea prejudiciilor cauzate unui inculpat în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, stabilite în art. 538-539 din C. proc. pen., ignoră nepermis prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. care reglementează posibilitatea reclamantului de a valorifica dreptul de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, conform legii civile, respectiv în conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ.

De altfel, acest argument este invocat formal, câtă vreme, în speţă, reclamantul nu şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii pe aceste norme şi nici nu a pretins săvârşirea unei erori judiciare, după cum nici instanţele de fond nu au reţinut legitimarea sa procesuală pasivă şi nici nu au dispus obligarea sa la despăgubiri în temeiul art. 538 -539 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte critica recurentului pârât vizând greşita apreciere a instanţei de apel vizând incidenţa în cauză a prevederilor art. 1357 din C. civ., Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat deja, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, astfel cum stabilesc prevederile art. 453 din C. proc. civ.

Astfel, deşi reglementarea dreptului la despăgubire cu cheltuielile de judecată avansate pentru desfăşurarea unei proceduri judiciare se regăseşte în C. proc. civ., ea nu cuprinde exclusiv dispoziţii de procedură, ci şi norme de drept substanţial (art. 453 din C. proc. civ.).

În consecinţă, pentru antrenarea răspunderii civile în acest domeniu specific, în analiza culpei procesuale se recurge la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu, potrivit art. 453 din C. proc. civ., în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", fiind necesară îndeplinirea condiţiei pierderii unui proces, a dovedirii unui prejudiciu constând în cheltuielile de judecată necesare desfăşurării procesului şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Or, în speţă, reclamantul a invocat incidenţa art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. şi a art. 453 din C. proc. civ. şi a susţinut că temeiul cererii sale este reprezentat de culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, iar prin actele de procedură efectuate de părţile litigante nu s-a prefigurat o dispută asupra naturii sau temeiului dreptului conservat de către reclamant prin acţiune - de a recupera cheltuielile de judecată avansate într-un alt litigiu, pe tărâmul culpei procesuale a pârâtului.

În consecinţă, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanţă, nu există niciun argument ca, în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) aşadar, prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.

Astfel, faţă de existenţa unor norme speciale ce constituie sediul materiei în privinţa cheltuielilor judiciare, justificarea soluţiei de respingere a apelului în temeiul răspunderii civile delictuale a Statului român prin raportarea la condiţiile generale ale acestui tip de răspundere, astfel cum reies acestea din prevederile art. 1357 din C. civ., şi implicit la necesitatea dovedirii, conform dreptului comun a acestor condiţii (făcându-se abstracţie de prezumţiile legale instituite prin art. 453 din C. proc. civ.) echivalează cu o ignorare a temeiului juridic al cererii reclamantului, dar şi a statuărilor obligatorii din cuprinsul deciziei nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi s-ar ignora caracterul autonom al unei astfel de acţiuni.

De altfel, nu se poate ignora faptul că activităţile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată sunt activităţi prevăzute de lege, date în competenţa organelor care le-au desfăşurat cu respectarea prevederilor legale. Or, nu se poate reţine un caracter ilicit al faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale, după cum rechizitoriul urmat de achitare, nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, soluţia de achitare, reprezentând rezultatul administrării probelor şi procesului deliberativ al instanţei.

În plus, statuarea asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare şi angajarea răspunderii Statului, pentru eventuale erori judiciare, se poate face doar cu respectarea normelor speciale reglementate de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod evident neputând fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanţa penală pronunţat o soluţie de achitare.

Cu toate acestea, în speţă, nu se impune pronunţarea unei soluţii de casare a deciziei civile recurate, ci numai înlăturarea acestor considerente excesive, care, de altfel, s-au limitat la prezentarea unor aspecte teoretice, câtă vreme, în speţă, instanţa de apel a reţinut corect, în construcţia silogismului judiciar expus, că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care prin atitudinea sa a condus la declanşarea litigiului şi s-a limitat la a verifica existenţa acesteia, respectiv a întinderii, realităţii şi proporţionalităţii cheltuielilor avansate de reclamant în litigiul anterior.

În alţi termeni, deşi raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei civile recurate nu excelează prin rigoare, în contextul în care, în speţă, au fost analizate condiţiile stipulate în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. şi 453 din C. proc. civ., iar prin criticile formulate recurentul nu a înţeles să evidenţieze niciun viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva aplicării în speţă, a acestor norme, nu s-ar putea reţine existenta unei vătămări procesuale suferite de recurent care să justifice anularea deciziei civile recurate.

Nici critica vizând caracterul disproporţionat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

De altfel, în speţă, instanţa de apel a uzat de prerogativele conferite de art. 451 - 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a procedat la cenzurarea cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii raportându-se la complexitatea cauzei penale, durata de soluţionare a acestei cauze, respectiv la natura infracţiunilor pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată reclamantul şi miza procesului pentru reclamant, fiind astfel respectate dispoziţiile legale incidente în materie.

Or, recurentul pârât, în motivele sale de recurs, nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel a valorificat criteriile stabilite în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv, în jurisprudenţaCEDO din perspectiva evaluărilor în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei constând în cheltuielile de judecată avansate în procedura din faţa Curţii, pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă".

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu împotriva deciziei civile nr. 1572/A din data de 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu împotriva deciziei civile nr. 1572/A din data de 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10. 10. 2021.