Civil liability of fiscal authorities for illegal precautionary measures and enforcement body immunity under presumption of legality

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. 1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 01 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei totale de 2.053.727,82 RON, reprezentând prejudiciu material adus reclamantei în valoare de 1.603.727 RON, din care:

a) 26.180 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial menţionat în factura ataşată de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

b) 1.177.651 RON, reprezentând profit nerealizat timp de 9 luni de reclamantă în perioada decembrie 2015 (dată de la care s-au stabilit şi aplicat de către pârâte măsuri asigurătorii constând în sechestre asupra unor bunuri mobile ale reclamantei şi popriri asigurătorii înfiinţate la terţii cu care reclamanta se afla în relaţii comerciale, terţi reprezentaţi de bănci la care reclamanta avea deschise conturi şi respectiv de clienţi/furnizori ai reclamantei) până în septembrie 2016 (când s-au ridicat măsurile asigurătorii), profit nerealizat compus din prejudiciul efectiv reprezentat de pierderea comercială de 225.338 RON şi din beneficiul nerealizat în sumă de 924.313 RON, calculat în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

c) 123.282,82 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare care ar fi putut fi încasată de reclamantă de la debitorii săi contractuali care îi datorau la data instituirii măsurilor asigurătorii suma de 1.640.824,79 RON, dacă din propria lor iniţiativă i-ar fi achitat reclamantei, în situaţia când nu s-ar fi înfiinţat măsurile asigurătorii, debitul cu întârziere, dobândă calculată în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

d) 280.794 RON, reprezentând cheltuieli ale reclamantei cu plata dobânzilor la liniile de credit pe care le-a contractat cu B. S.A. şi cu C. SPA, cheltuieli calculate în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe) şi prejudiciu moral în valoare de 450.000 RON, precum şi la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului în valoare totală de 2.053.727,82 RON, de la data de 23 septembrie 2016 şi până la data achitării efective de către pârâte a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., precum şi toate celelalte prevederi menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 27 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de majorare a onorariului de expert, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de această pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă, şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

1.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 868 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC); a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, in parte, acţiunea şi au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 1.171.040 RON, reprezentând profit nerealizat, şi suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.); au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 17.815 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în prima instanţă, din care 2.000 RON onorariu de expert şi 15.815 RON taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost obligate, în solidar, intimatele-pârâte ANAF şi DGAMC să plătească apelantei-reclamante suma de 6.881 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă cererea formulată de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a fost completat dispozitivul deciziei civile nr. 1884 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, în sensul că au fost obligate, în solidar, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei şi dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 23 decembrie 2019 şi până la achitarea debitului.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., la data de 13 mai 2020, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la 15 mai 2020 şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, la 13 mai 2020, cereri cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la 14 august 2020, reclamanta A. S.R.L., la data de 21 august 2020 şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la 26 august 2020, cereri cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

II.1 Recursurile declarate de reclamanta A. SRL

Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1884 A din 23 decembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749A din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material cu privire la dobânda penalizatoare calculată asupra sumelor datorate de terţii popriţi, precum şi cu privire la prejudiciul moral, respectiv dispoziţiile art. 1385 C. civ., cele ale O.G. nr. 13/2011 şi cele privind răspunderea civilă delictuală.

Potrivit raportului de expertiză contabilă, dobânda legală penalizatoare pentru raporturile dintre profesionişti este în cuantum de 123.282,76 RON, sumă calculată conform O.G. nr. 13/2011, şi care trebuia inclusă în cuantumul prejudiciului material; pentru a se calcula profitul nerealizat, expertul a utilizat metoda mediei profiturilor pe ultimii trei ani, iar instanţa a omologat această variantă, cu aplicarea corecţiei privind tendinţa profitabilităţii.

Dobânda legală calculată conform O.G. nr. 13/2011 asupra sumelor datorate de terţi reprezintă un prejudiciu suplimentar profitului nerealizat şi pierderii suferite de reclamantă, acordate de instanţa de apel, recurenta susţinând că, potrivit principiului reparaţiei integrale a prejudiciului suferit, consacrat de art. 1385 C. civ., se impune includerea dobânzilor legale în suma acordată cu titlu de prejudiciu material.

Cu privire la prejudiciul moral, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se invocă încălcarea dreptului nepatrimonial al reclamantei la imagine/reputaţie, însă, a respins pretenţiile privind repararea prejudiciului moral, pe motiv că se pretinde un prejudiciu material nedovedit pe termen mediu şi lung, întrucât, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat pierderile materiale suferite ca urmare a afectării imaginii/reputaţiei prin demersurile întreprinse de pârâte.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deşi din petitul cererii de chemare în judecată nu rezultă că a cerut daune morale şi materiale exclusiv pentru perioada 15.12.2015 - 22.09.2016, instanţa de apel a subliniat faptul că efectul încălcării reputaţiei reclamantei se întinde ulterior perioadei pentru care a formulat pretenţii şi că ar fi încălcat astfel principiul disponibilităţii, iar prejudiciul moral adus reputaţiei/imaginii societăţii a fost reparat prin sentinţa definitivă dată în dosarul având ca obiect contestaţie la executare.

S-a mai arătat că, din dispoziţiile legale cuprinse în art. 257 C. civ. şi art. 253 alin. (4) C. civ., reiese că pot fi acordate despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, iar susţinerea instanţei de apel în sensul că admiterea contestaţiei la executare şi anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2015 sunt o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral invocat este contrară legii, întrucât despăgubirile ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciului moral nu pot fi cuantificate printr-o expertiză de specialitate, instanţa de judecată urmând să aprecieze, raportat la atingerea efectivă adusă dreptului nepatrimonial, despăgubirile cuvenite.

Prin admiterea contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 s-a constatat doar nelegalitatea actelor emise de pârâte, nefiind reparat şi prejudiciul adus imaginii/reputaţiei reclamantei, în condiţiile în care adresele de înfiinţare a măsurilor asigurătorii au fost aduse la cunoştinţa tuturor partenerilor contractuali.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă încetarea relaţiilor contractuale cu furnizori şi bănci, blocarea activităţii societăţii, scăderea drastică a numărului de angajaţi, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea şi bonitatea societăţii, iar din declaraţiile celor trei martori audiaţi rezultă impactul măsurilor asigurătorii asupra imaginii societăţii, fapt care a dus la reticenţa furnizorilor de a mai lucra cu reclamanta, iar furnizorii care au acceptat să mai deruleze relaţii comerciale (ulterior ridicării măsurilor) au impus condiţii mult mai restrictive.

În continuare, recurenta-reclamantă a făcut referire la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi la înscrisurile depuse la dosar, din care reiese modul în care a fost percepută societatea de către bănci, clienţi sau furnizori, după instituirea măsurilor asigurătorii.

Conchizând, recurenta a învederat că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauza dedusă judecăţii sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 şi de art. 1349 C. civ. în privinţa prejudiciului moral, respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi, rejudecând, obligarea intimaţilor-pârâţi la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului acordat de la data de 23 septembrie 2016, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, până la data achitării efective, iar nu de la data de 23 decembrie 2019, data pronunţării deciziei, cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată încalcă dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 1523 şi art. 1381 C. civ., respectiv art. 2 din O.G. nr. 13/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai arătat că pârâţii au fost de drept în întârziere şi aveau obligaţia de a achita dobânda legală de la data cauzării prejudiciului, respectiv de la data de 23 septembrie 2016 şi până la plata efectivă.

În speţă, răspunderea civilă delictuală derivă din instituirea măsurilor asigurătorii la data de 15 decembrie 2015 şi menţinerea, în mod nelegal, până la 22 septembrie 2016; prin urmare, la data de 23 septembrie 2016 prejudiciul era cert, produs şi nereparat, iar creanţa societăţii era certă, lichidă şi exigibilă potrivit dispoziţiilor art. 1381 C. civ. şi art. 663 C. proc. civ.

II.2. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifrudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de A. S.R.L., ca nefondat, şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a susţinut că instanţa de apel nu a analizat, în mod riguros, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ., în motivare, instanţa făcând referire de mai multe ori la dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. care prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite este obligat să repare acel prejudiciu.

Instanţa de apel s-a limitat la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, prin care s-a stabilit un prejudiciu incert, ipotetic, ce putea sau nu fi realizat, fără a analiza temeinic condiţiile răspunderii civile, respectiv probele existente la dosar, pentru a stabili dacă există un prejudiciu cert în condiţiile art. 1349 C. civ.

O altă condiţie importantă necesar a fi complinită pentru atragerea răspunderii civile delictuale este vinovăţia, iar curtea de apel avea obligaţia să analizeze existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, cât şi forma acesteia, având în vedere că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare pe baza cărora să se stabilească vinovăţia.

În prezenta speţă, vinovăţia nu poate fi reţinută, întrucât organele fiscale au acţionat în conformitate cu legislaţia în domeniul fiscal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x/15.12.2015 şi actele de executare emise în baza acesteia au beneficiat de prezumţia de legalitate până la data de 25.01.2017, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 7330/01.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a învederat că instanţa de apel trebuia să aibă un rol activ de analizare a tuturor elementelor, ţinând cont de normele legale în vigoare, utilitatea probatoriul administrat în speţă, doctrină şi jurisprudenţă.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a mai arătat că măsurile asigurătorii au fost instituite de către DGAF Constanţa, în baza dispoziţiilor art. 129 Codul de procedură fiscală, aplicabil la data controlului, iar acţiunea instituţiei nu poate fi considerată o faptă ilicită, deoarece articolul anterior menţionat reglementează posibilitatea organului fiscal de a dispune instituirea unor măsuri asigurătorii, pentru a se preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat, atunci când constată că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în speţa dedusă judecăţii, este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de dispoziţiile art. 1353 C. civ., conform căreia "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv", pentru că măsurile asigurătorii au fost instituite în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală conform cărora: (2) În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, personalul prevăzut la alin. (1) are dreptul:..e) să dispună, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul.

Prin urmare, în cauză, nu există o faptă ilicită şi nici un abuz de drept, pentru a se dispune obligarea organelor fiscale la pretenţiile reclamantei.

În motivare, instanţa de apel a evocat expertiza contabilă administrată în cauză, criticând instanţa de fond pentru faptul că nu a reţinut aşa-zisul prejudiciu suferit de apelantă, consemnat în raportul de expertiză; în acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a analizat temeinic această probă şi a constat că expertul nu a putut stabili un prejudiciu cert, suferit de apelantă pentru cele 9 luni în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a produs efecte, expertul calculând doar un prejudiciu ipotetic.

S-a mai arătat că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele fiscale au urmărit protejarea creanţei pe care reclamanta ar datora-o bugetului, iar indisponibilizarea bunurilor acesteia nu a echivalat cu executarea lor, măsurile asigurătorii dispuse nefiind acte de executare; la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, actul administrativ-fiscal se bucura de prezumţia de validitate, iar instituţia pârâtă, emitentă a actului, a acţionat conform prevederilor legale în vigoare la acea dată.

Astfel, conturile şi bunurile debitoarei au fost doar indisponibilizate, nu s-a încasat vreo sumă din conturi şi nici nu s-au valorificat bunurile, indisponibilizarea nefiind echivalentă cu executarea.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a mai susţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa prejudiciului, iar potrivit înscrisurilor denumite "situaţie comparativă a indicatorilor economico- financiari ai societăţii anterior instituirii măsurilor asigurătorii şi situaţie a indicatorilor economico-financiari ulterioară instituirii măsurilor asigurătorii" nu poate fi constatat caracterul cert al prejudiciului invocat, întrucât cuantumul sumei de 2.053.727,82 RON reprezentând prejudiciul solicitat, nu a putut fi calculat la cifra de afaceri a societăţii, ci la procentul de profit al unei societăţi în ansamblul său.

Expertul desemnat în cauză a introdus în calculul său şi dobânzi la credite pe care oricum societatea le datora instituţiilor de credit, iar dacă s-a referit la eventuale dobânzi penalizatoare nu există certitudinea că reclamanta ar fi achitat în termen ratele scadente, aspect care a fost constatat şi de către instanţa de apel, dar care nu a înlăturat rezultatul expertizei.

O ultimă critică vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.), suma de 17.815 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, din care 2000 RON onorariu de expert şi 15.815 RON taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, precum şi suma de 6.881 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, pârâta a susţinut că suma acordată de instanţa de apel este mult prea mare şi nu se justifică, sens în care a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să micşoreze onorariul avocaţilor în raport de onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale şi să se constate că obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru este nelegală.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de S.C. A. S.R.L..

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu a învederat că hotărârea fost dată cu încălcarea normelor de drept substanţial, motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, la pronunţarea celor două decizii trebuia să analizeze întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Instanţa de apel nu a cercetat probele existente la dosar, din care reiese că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece prejudiciul nu este unul cert, potrivit art. 1349 C. civ.

Recurenta a susţinut că obligarea sa, în solidar, la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, calculată de la data de 23 decembrie 2019 şi până la achitarea debitului este nelegală, instanţa evidenţiind faptul că în materia răspunderii civile delictuale este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului şi că sunt incidente prevederile art. 1535 din C. civ., în sensul că dacă o sumă de bani nu este plătită la scadentă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a făcut referire la prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, articol care nu este incident în speţă, cum, dealtfel, nu sunt incidente nici prevederile art. 1535 din C. civ., pentru că organul fiscal nu datorează sume la o anumită scadenţă, iar presupusul debit s-a născut prin decizia civilă nr. 1884A din 23 decembrie 2019, când, în mod greşit, pentru motivele arătate în calea de atac declarată de instituţia recurentă, s-a statuat obligaţia de plată în sarcina organelor fiscale.

II.3. Recursul declarat de pârâta ANAF

Prin cererea de recurs formulată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a criticat modul de rezolvare a cererii de completare, arătând că în greşit instanţa de apel a apreciat că se cuvine reclamantei acordarea dobânzii legale, începând de la data de 23.09.2016 până la data achitării efective a despăgubririlor.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1353 C. civ., privind îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru anagajarea răspunderii civile delictuale, de vreme ce persoana care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia situaţiei cand dreptul este exercitat abuziv.

În argumentarea criticii de nelegalitate formulate, pârâta susţine că măsurile asigurătorii au fost instituite conform art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizării activităţii ANAF şi că în aceste condiţii, lipseşte caracterul ilicit al faptei şi nu se pune problema provocării vreunui prejudiciu societăţii reclamante, ceea ce echivalează cu lipsa temeiului pentru acordarea dobânzilor.

II.4. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susţinut că decizia atacată este nelegală, pentru că instanţa de apel nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale, ci s-a rezumat la a prelua concluziile din raportul de expertiză care stabileşte un prejudiciu ipotetic, care s-ar fi putut realiza, fără a analiza şi celelalte apărări ale recurentei reţinute, în mod corect, de prima instanţă prin sentinţa nr. 868 din 27 aprilie 2018.

Instanţa de apel nu a efectuat o analiză asupra vinovăţiei, această omisiune putând fi calificată ca fiind una negativă, care a creat o greşită convingere a instanţei conducând, în mod nelegal, la angajarea răspunderii civile a recurentei-pârâte DGAMC.

Recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a arătat că, la stabilirea vinovăţiei, instanţa de apel a reţinut greşit că DGAMC încearcă să se exonereze de răspundere şi că "a executat ordinul vădit nelegal al organului ierarhic superior", în condiţiile în care instanţa a înlăturat apărările sale prin care a învederat că între ANAF-DRAF 2 Constanţa şi DGAMC, în calitatea de organ de executare, nu a existat un raport de subordonare, ci un raport reglementat de Ordinul nr. 2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la acea dată), conform căruia măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în prezenta speţă, calitatea de organ de executare aparţinând DGAMC.

S-a mai arătat că instanţa de apel, la analiza vinovăţiei reţinute în sarcina DGAMC, nu a avut în vedere fundamentul de ordin legislativ şi volitiv, acţiunile pârâtei au fost legale de la data primirii deciziei de măsuri asigurătorii, decizie care a beneficiat de prezumţia de legalitate până la desfiinţarea către instanţa de executare.

Recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a mai susţinut că pentru angajarea răspunderii civile a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este suficient să existe o faptă ilicită, ci trebuie să existe şi un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, fiind necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, iar autorul să fi acţionat cu vinovăţie; or, în cauză, recurenta-pârâtă DGAMC, în calitate de organ de executare, a instituit măsuri în baza deciziei nr. 26952/15.12.2015, decizie care la momentul instituirii măsurilor asigurătorii se bucura de prezumţia de legalitate a unui act administrativ fiscal, acţionând conform prevederilor legale în vigoare.

Mai mult, măsurile asigurătorii pe care recurenta le-a dus la îndeplinire nu sunt acte de executare silită, ci mijloace procesuale care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va obţine titlul executoriu.

Astfel, recurenta a solicitat instanţei de recurs să analizeze răspunderea subiectivă comparativ cu cea obiectivă, cea dintâi fiind caracterizată prin existenţa unei culpe, care este necesar să fie constatată, iar fapta prejudiciabilă să îi fie culpabilă.

A mai arătat recurenta că nu a făcut altceva decât să pună în aplicare măsurile dispuse de o altă instituţie cu atribuţii de control, ANAF, în conformitate cu obligaţiile expres prevăzute de lege.

Referitor la prima condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform dispoziţiilor art. 1349 C. civ., cea a existenţei unui prejudiciu, recurenta a învederat că nu există un prejudiciu care să se datoreze emiterii actelor asigurătorii de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În ceea ce priveşte fapta ilicită, a susţinut că nu se poate reţine în sarcina sa, în condiţiile în care a acţionat în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză.

Conchizând, recurenta a susţinut că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, pentru a fi atrasă răspunderea civilă în sarcina sa.

Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin decizia nr. 1884 din 23 decembrie 2019.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A din 23 decembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, recurenta pârâtă pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L..

Recurenta a învederat că hotărârea atacată, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, fost dată cu încălcarea normelor de drept substanţial, motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, la pronunţarea celor două decizii, trebuia să analizeze întrunirea cumulativă condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1349 C. civ., iar nu să se rezume la a prelua concluziile unui raport de expertiză care a stabilit un prejudiciu ipotetic.

Instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, culpa pârâtei DGAMC prin raportare la sentinţa nr. 7330/01.06.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, ce a avut ca obiect contestaţie la executare silită, hotărâre pronunţată în contradictoriu cu ANAF şi DGAMC şi care a analizat numai legalitatea măsurii asigurătorii dispuse de către Direcţia de Antifraudă, actele de punere în aplicare a măsurii întocmite de către DGAMC fiind analizate ca acte subsecvente, emise în baza legalităţii de care se bucura decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Recurenta a mai arătat că pretinsul prejudiciu material, stabilit prin expertiză şi însuşit de instanţa de apel ca fiind cauzat de pârâta DGAMC, nu reprezintă un eventual profit nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a punerii în executare a deciziei de măsuri asigurătorii.

II. 5. Apărările formulate în cauză

La 21 octombrie 2020, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La 21 octombrie 2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de instanţa a pronunţat încheierea de admitere în principiu şi a acordat termen pentru judecarea Administrare Fiscală şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II.6. Procedura de filtru

În cauză a fost întocmit raportul privind admisbilitatea în principiu a recursurilor declarate de reclamantă şi de pârâte împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a fost comunicat părţilor. Completul de judecată a pronunţat încheierea de admitere în principiu şi a fost acordat termen pentru judecarea recursurilor în data de 29 septembrie 2021.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

III. 1 Recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarat de reclamanta A. S.R.L. sunt nefondate pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica formulată de reclamantă cu privire greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează materia răspunderii civile delictuale cu referire la acordarea despăgubirilor morale pentru lezarea imaginii societăţii ca urmare a măsurilor asigurătorii instituite de ANAF în anul 2016.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că măsurile asigurătorii instituite de ANAF asupra conturilor reclamantei, dar şi asupra altor bunuri ale societăţii, măsuri puse în aplicare de pârâta DGAMC, au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 7330/01.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa de judecată admiţând contestaţia societăţii reclamante şi anulând decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2015.

În măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acţiunii în pretenţii prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis, cel stabilit în considerentele deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, (paragrafele 74-77) -,instanţa de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa supremă în procedura de unificare a recursului în interesul legii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acţiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că în speţă măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă şi pârâta ANAF.

Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situaţia anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

Înalta Curte reţine că cerinţa prejudiciului moral produs intimatului reclamant a fost corect evaluată de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale. Daunele morale trebuie temeinic justificate, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic, astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a daunelor reale şi efective produse victimei.

În cauză, în mod corect a stabilit instanţa de apel că pârâtele nu au cauzat reclamantei un prejudiciu moral, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei concretizate în faptul că, în primul rând, toate cererile formulate în justiţie de societatea reclamantă au fost admise: prin sentinţa civilă nr. 7330/01.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2015 emisă de ANAF, prin decizia nr. 1884 A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă au fost acordate despăgubiri materiale, iar prin decizia nr. 774/2020 pronunţată de aceeaşi instanţă a fost acordată dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a despăgubirii. Mai mult, reclamantei i-au fost acordate şi cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, astfel încât, în ansamblu, reparaţia are un caracter complet şi echitabil.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că admiterea acţiunilor şi reparaţia acordată prin hotărârile judecătoreşti, dincolo de posibilitatea punerii lor în executare şi recuperarea prejudiciului material, au potenţialul de a constitui per se o modalitate de reparaţie morală, aşa cum a constatat în numeroase rânduri în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, susţinerile formulate în recurs de reclamantă referitoare la pierderea clientelei, încetarea relaţiilor contractuale cu furnizori şi bănci, blocarea activităţii societăţii, scăderea drastică a numărului de angajaţi, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea şi bonitatea societăţii, reprezintă chestiuni care ţin de situaţia de fapt, constituind critici de netemeinicie, referitoare la aprecierea probelor.

Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greşitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, aspect incompatibil cu structura recursului, aşa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 483 din actul normativ menţionat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a statuat în mod constant că interpretarea greşită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în dispoziţiile de nelegalitate ale C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel a administrat un probatoriu amplu, încuviinţând toate solicitările reclamantei, care a depus documente menite să dovedească situaţia de fapt dedusă judecăţii şi au fost audiaţi martori.

Reiterăm că scopul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie. După abrogarea C. proc. civ. din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat şi de structura art. 488, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor. Astfel, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, nu schimbarea situaţiei de fapt, adică a situaţiei premisă la care se aplică norma de drept.

Aşa fiind, aceste critici excedează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi analizate de instanţa de control judiciar în calea de atac a recursului.

Este nefondată critica reclamantei referitoare la momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru obligaţia de plată a despăgubirii stabilite prin decizia nr. 1884 A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa că obligaţia ce constituie debitul principal a devenit lichidă şi exigibilă de la data de 23.12.2019, când a fost pronunţată decizia ce face obiectul recursului, decizie care a cuantificat obligaţia stabilită în sarcina pârâtelor.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 1381 alin. (2) C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, însă trebuie efectuată distincţia conceptuală între reparaţia datorată reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale care constituie obligaţia principală şi dreptul la acordarea dobânzilor conform art. 2 din din O.G. nr. 13/2011 care are natura juridică a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani datorate de pârâte, constituind o obligaţie accesorie ce derivă din obligaţia principală.

Pe de altă parte, trebuie arătat că dreptul la reparaţie nu se materializează de plano într-o creanţă bănească, având prioritate principiul reparării prejudiciului în natură. Astfel, numai după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, reparaţia se concretizează într-o sumă de bani ce trebuie plătită reclamantei şi care acoperă prejudiciul cauzat prin fapta ilicită. Aşadar, suma datorată devine lichidă şi exigibilă numai după acordarea acesteia prin hotărâre judecătorească, practica instanţelor de judecată fiind constantă în această materie şi,în consecinţă, nu se poate considera că pârâtele sunt în întârziere de la data producerii prejudiciului, ci numai de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru ca reclamanta să poată pretinde acordarea dobânzii legale este necesar, în primul rând, ca obligaţia principală ce are ca obiect dreptul de reparaţie şi obligaţia corelativă de plată a reparaţiei să fie stabilite printr-un titlu de creanţă, care în cauză este hotărârea judecătorească, respectiv decizia nr. 1884/2019. Numai după consacrarea dreptului la reparaţie prin obţinerea titlului, creanţa ce s-a născut în patrimoniul societăţii reclamante a devenit exigibilă, având drept consecinţă naşterea dreptului la acordarea dobânzilor până la efectuarea plăţii. Aşa fiind, cele două obligaţii au un temei juridic diferit, un izvor juridic diferit şi, în consecinţă, este neîntemeiată critica formulată în recurs că dreptul la reparaţie cuprinde în structura sa şi dreptul la acordarea dobânzilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

III.2. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu este nefondat pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Sibiu cu privire la regimul juridic al răspunderii civile delictuale, asa cum a fost analizat de instanţa de apel.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 7330/01.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa de judecată a admis contestaţia la executare formulată de societatea reclamantă şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2015 emisă de ANAF.

Ulterior rămânerii definitive a sentinţei menţionate, reclamanta a formulat acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ în cadrul contestaţiei la executare.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, instanţa de control judiciar va analiza regimul juridic al răspunderii civile delictuale în situaţia anulării unui act administrativ, aşa cum acesta a fost conturat în considerentele Deciziei nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, paragrafele 74-77:

"74. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ., în corelaţie cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existenţa unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanţă; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant.

75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.(...)

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.."

Aşa fiind, în măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acţiunii în pretenţii prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis, cel stabilit în considerentele deciziei menţionate anterior -,instanţa de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa supremă în procedura de unificare prevăzută de art. 514 C. proc. civ.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acţiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că, în speţă, măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă şi pârâta ANAF.

În litigiul dedus judecăţii este necesar a fi demonstrată, în afară de existenţa faptei ilicite, întrunirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În cazul anulării actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale sau morale, reclamantul având obligaţia de a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului.

Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situaţia anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a arătat în considerente că elementele acestuia au fost luate în considerare pe baza expertizei administrate în cauză, conform obiectivelor stabilite în cursul administrării probelor. În acest context, este neîntemeiată critica pârâtei privind nemotivarea deciziei din apel sub aspectul stabilirii prejudiciului prin preluarea concluziilor expertului, fără ca instanţa să expună propriile considerente cu privire la întinderea şi cuantumul despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel Bucureşti a analizat dacă în cauză sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce priveşte întinderea şi cuantumul prejudiciului, instanţa s-a raportat la nerealizarea profitului pe durata blocării conturilor societăţii reclamante, calcul rezultat din analizarea profitului obţinut în anii anteriori. Instanţa s-a preocupat de evidenţierea acelor elemente care au generat prejudiciul în patrimoniul reclamantei, reţinând în motivare că a fost avută în vedere nu numai media profiturilor pe ultimii trei ani, dar şi a corectării lor cu tendinţa de profitabilitate a societăţii comerciale, pierderea comercială şi beneficiul nerealizat. Totodată, instanţa a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă legătura de cauzalitate dintre fapta săvârşită de ANAF şi prejudiciul cauzat prin raportare, atât la expertiză, cât şi la înscrisurile depuse, care au fost de natură să contureze opinia instanţei aşa cum a fost expusă în considerentele hotărârii recurate.

Or, argumentele expuse sunt suficiente pentru stabilirea prejudiciului, mai ales că potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (4) din C. civ.: "Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei." Aşadar, dreptul la reparaţie priveşte pierderea şansei de a obţine un avantaj, situaţie demonstrată în cauză prin lipsirea societăţii reclamante de posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea economică, prin instituirea măsurilor asigurătorii, ceea ce poate fi echivalat cu nerealizarea profitului calculat conform raportului de expertiză avut în vedere de instanţa de apel.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată că fost corect reţinută calitatea procesuală pasivă a autorităţilor fiscale şi angajarea răspunderii lor civile pentru săvârşirea unei fapte care a generat un prejudiciu în patrimomiul societăţii reclamante, respectiv emiterea unui act de instituire a măsurilor asigurătorii constatat a fi nelegal de instanţa de judecată. În ceea ce priveşte vinovăţia, fundamentul răspunderii autorităţilor fiscale este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea administrativă, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din legea fundamentală, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Constituţie. Achiesând la concepţia noului C. civ. că răspunderea persoanei juridice este o răspundere pentru fapta proprie, se impune concluzia că temeiul obligaţiei de garanţie este riscul de activitate pe care pesoanele juridice îl introduc în societate prin existenţa şi activitatea lor, ce se desfăşoară pentru a-şi îndeplini scopul avut în vedere atunci când au fost înfiinţate.

Este nefondată critica pârâtei în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, atât cele ce vizează cuantumul onorariilor avocaţiale, cât şi cele referitoare la calculul taxelor de timbru. Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâtă trebuie avute în vedere dezlegările instanţei supreme din Deciziile nr. 7/2014 şi nr. 3/2020 pronunţate de Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 3/2020 instanţa supremă a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aşa cum a fost stabilit de instanţele anterioare, pentru a aprecia dacă munca prestată de apărătorul reclamantei a fost corespunzător remunerată, deoarece excedează motivelor reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 7/2014 pronunţată de Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului."

Aceste statuări ale instanţei supreme se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte O.U.G. nr. 80/2013, practica instanţelor de judecată fiind constantă în sensul că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze modalitatea de stabilire a taxelor de timbru numai în cadrul cererii de reexaminare, astfel încât instanţa de control judiciar nu poate cenzura în recurs modul de stabilire a taxelor de timbru de către instanţele anterioare.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de pârâta ANAF reprezentată de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, apare ca fiind nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins ca atare.

III.3. Recursul exercitat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat pentru motivele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica formulată de pârâtă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale, statuând că se cuvine reclamantei acordarea dobânzii legale, începând de la data de 23.12.2019, până la data achitării efective a despăgubirilor.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, trebuie luat în considerare faptul că prin decizia civilă nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a stabilit în sarcina pârâtei ANAF obligaţia de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor reclamantei. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situaţia anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

Or, dacă prin decizia nr. 1884/2019 s-a statuat că pârâta are obligaţia de a o despăgubi pe reclamantă, atunci suma de bani datorată este purtătoare de dobânzi de la data stabilirii sale prin hotărârea judecătorească, dând astfel naştere unei obligaţii accesorii, alături de obligaţia principală. Acordarea dobânzilor legale reprezintă despăgubirea pentru lipsa folosinţei sumei de bani datorate reclamantei - fiind corect acordate de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 749 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în completarea deciziei nr. 1884 A din 23 noiembrie 2019. Astfel, în măsura în care s-a statuat asupra existenţei obligaţiei de despăgubire care are ca obiect plata unei sume de bani -, dobânzile reprezintă o obligaţie accesorie care depinde de soarta obligaţiei principale, conform principiului accesorium sequitur principale.

Recurenta - pârâtă, prin argumentele invocate în recurs, în sensul că nu datorează dobânzi pentru că şi-a exercitat prerogativele potrivit art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013, tinde la înlăturarea obligaţiei principale de plată a despăgubirii, invocând o cauză de exonerare a răspunderii civile prevăzută de art. 1353 C. civ.

Or, recursul exercitat de pârâtă vizează numai decizia nr. 774/2020 prin care s-a statuat numai asupra obligaţiei de plată a dobânzilor, deci priveşte numai obligaţia accesorie, nu şi obligaţia principală. În acest context, de vreme ce critica formulată de pârâtă în recurs vizează numai obligaţia accesorie, aceasta nu poate fi primită, atâta timp cât obligaţia principală subzistă, neexistând temei pentru înlăturarea obligaţiei de plată a dobânzilor ce-i incumbă pârâtei ANAF.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de pârâta ANAF, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins ca nefondat.

III.4. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este fondat pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

În cauza de faţă, pârâta a acţionat în conformitate cu legislaţia din domeniul fiscal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2015 emisă de ANAF, precum şi actele de executare emise în baza acesteia au beneficiat de prezumţia de legalitate până la data de 25.01.2017, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 7330/01.06.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte reţine că între ANAF-DRAF 2 Constanţa şi pârâta DGAMC, în calitatea sa de organ de executare, nu a existat un raport de subordonare, ci un raport reglementat de Ordinul nr. 2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la acea dată). Astfel, potrivit art. 5.1 din Ordinul menţionat, măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în prezenta speţă, calitatea de organ de executare aparţinând Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Înalta Curte, în dezacord cu instanţa de apel, constată că nu există temei pentru angajarea răspunderii pârâtei DGAMC care, în virtutea atribuţiilor prevăzute de Ordinul nr. 2605/2010, a pus în aplicare o decizie a autorităţii fiscale care se bucura de prezumţia de legalitate şi valabilitate a actului administrativ. Pe întreaga perioadă de timp dintre momentul emiterii actului administrativ şi instituirea măsurilor asigurătorii, actul administrativ emis de ANAF şi pus în aplicare de DGAMC a fost valabil, raportul juridic luând naştere şi încheindu-se în întregime înainte de anularea în instanţă a deciziei emise de ANAF.

Punerea în executare a deciziei x/15.12.2015 s-a realizat prin operaţiunile administrative derulate de DGAMC, pârâtă care prin raportare la reglementarea instituită prin Codul de procedură fiscală nu putea înlătura de la aplicare dispoziţia pârâtei ANAF.

Înalta Curte reţine că toate efectele juridice ale punerii în aplicare a deciziei administrative prin instituirea măsurilor asupra conturilor reclamantei au fost epuizate sub imperiul unei decizii care pe întreaga durată a operaţiunilor derulate de pârâta DGAMC şi-a păstrat prezumţia de legalitate şi valabilitate.

Pârâta, în calitatea sa de organ de executare a deciziilor ANAF, nu este parte a raportului obligaţional civil ce are ca obiect dreptul la despăgubiri al reclamantei şi obligaţia corelativă a pârâtei ANAF de a plăti despăgubirile ce constituie reparaţia pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit că prin operaţiunile efectuate de DGAMC s-ar fi produs vreun prejudiciu reclamantei, distinct de efectul juridic al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. De altfel, din cuprinsul sentinţei civile nr. 7330/2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin care instanţa a anulat decizia ANAF, nu sunt aduse critici cu privire la procesele-verbale prin care se instituie sechestrul asigurător, acestea fiind anulate subsecvent anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2015 emise de DRAF 2 Constanţa.

Aşa fiind, în măsura în care în patrimoniul pârâtei nu s-a născut obligaţia de plată a prejudiciului, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are calitate procesuală pasivă, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 1884/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă apare ca fiind fondat şi urmează să fie admis.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, aşa cum a fost stabilită prin decizia nr. 774/2020, Înalta Curte constată că aceasta este o obligaţie accesorie ce decurge din obligaţia principală de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat. Or, de vreme ce nu se poate reţine că în patrimoniul pârâtei DGAMC s-a născut obligaţia principală de reparare a prejudiciului, este evident că nu se poate reţine nici obligaţia accesorie, care nu poate avea o existenţă de sine-stătătoare, fiind o consecinţă a cuantificării dreptului de creanţă prin titlul constituit în favoarea reclamantei, respectiv decizia nr. 1884/2019. În consecinţă, în măsura în care în patrimoniul pârâtei nu s-a născut obligaţia de plată a dobânzilor legale, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are calitate procesuală pasivă, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 774/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă apare ca fiind fondat şi urmează să fie admis.

În temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul pârâtei DGAMC, să caseze deciziile atacate şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Respinge recursul exercitat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează deciziile atacate şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.