Compensation for building on another’s land: equal contribution presumption under Art. 494 C.C. 1864

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. x/19.10.2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 250.000 RON reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor şi preţului muncii aferente ridicării construcţiei P+M, înscrisă în Cartea funciară nr. x pe numele pârâtei, compusă din parter - sufragerie, baie, bucătărie, garaj şi mansardă - 2 dormitoare, în suprafaţă construită de 51 mp (suprafaţă desfăşurată 102 mp), situată pe terenul proprietatea pârâtei din mun. Buzău, str. x, jud. Buzău reţinându-se, în principal, calitatea lor de constructori de bună credinţă sau, în subsidiar, de rea credinţă, şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea lor în ceea ce priveşte bunul imobil construcţie descris, până la achitarea în totalitate a sumei solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 269 din 18 ianuarie 2017, Judecătoria Buzău a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secţia civilă, reţinând că obiectul principal al cauzei îl reprezintă pretenţii în valoare de 250000 RON, iar potrivit art. 94 alin. (1) li k C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

La Tribunalul Buzău cererea a fost înregistrată la data de 20.01.2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Buzău, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1305 din data de 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 70.500 RON, reprezentând jumătate din preţul materialelor şi al manoperei înglobate în imobilul casă de locuit P+1, în suprafaţă construită de 51 mp, situat în Buzău, str. x, jud. Buzău.

De asemenea, s-a dispus instituirea în favoarea reclamanţilor a unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata, de către pârâtă, a sumei de mai sus şi s-au respins restul pretenţiilor reclamanţilor.

Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1257,5 RON cu acest titlu şi, de asemenea, să plătească statului, suma de 1257,5 RON reprezentând parte din taxa de timbru pentru care reclamanţii au beneficiat de ajutor public judiciar, restul sumei reprezentând ajutor public judiciar urmând a rămâne în sarcina statului.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2666 A din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pe reclamanţii A. şi B. şi a obligat apelanţii la 1500 RON cheltuieli de judecată către intimată, după reducerea onorariului de avocat, conform art. 451 (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2666 A din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În motivarea recursului se susţin, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că soluţia pronunţată de instanţa de apel este insuficient motivată, fiind vorba doar despre o preluare a considerentelor sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi de o neanalizare efectivă a criticilor invocate de reclamanţi. Astfel, deşi reclamanţii au invocat nulitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, instanţa de apel nu a făcut nici măcar o referire cu privire la aceasta critică.

Totodată reclamanţii susţin că au arătat că motivarea hotărârii instanţei de fond este străină de cererile şi apărările părţilor, instanţa de fond dând o interpretare proprie situaţiei de fapt deduse judecăţii, interpretare care nu se coroborează cu susţinerile niciuneia dintre părţi şi nici cu probatoriul complex administrat în cauză. Argumente precum acelea conform cărora reclamanţii şi pârâta ar fi gospodărit împreună, motiv pentru care se impune înjumătăţirea sumei reţinute în raportul de expertiză întocmit de către expert D., nu au fost susţinute de niciuna dintre părţi, aceasta fiind o interpretare proprie a instanţei de fond care nu rezultă din interpretarea probelor administrate.

Mai susţin reclamanţii că au arătat că instanţa de fond a preluat "ad literram" paragrafe din întâmpinarea formulată de către pârâtă şi din alte note depuse de aceasta la dosarul cauzei, de unde se poate observa o poziţie subiectivă a instanţei de fond, contrară principiului imparţialităţii instanţei, aspect care atrage nulitatea absolută a hotărârii.

Se arată că instanţa de apel nu a analizat nici critica referitoare la imposibilitatea reţinerii cotelor de contribuţie egale şi nu a fost analizată nici critica privind întemeierea nelegală a sentinţei pe declaraţia martorei E. mai mult decât pe declaraţiile celorlalţi martori, deşi această probă ar fi trebuit înlăturată, de vreme ce împotriva acesteia au formulat plângere penală pentru mărturie mincinoasă, cum n-au fost analizate nici criticile cu privire la raportul de expertiză omologat de instanţa de fond, întreaga motivare a hotărârii pronunţate de instanţa de apel constând în a menţiona că, în mod corect, instanţa de fond a stabilit anumite aspecte, urmând a se prelua motivarea instanţei de fond cu privire la acele aspecte.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 494 C. civ. de la 1864, precum şi faptul că reclamanţii au fost constructori de bună-credinţă, însă, în ceea ce priveşte interpretarea acestor dispoziţii, consideră că instanţa de apel, în mod neîntemeiat, a apreciat că este corectă soluţia înjumătăţirii acestor cheltuieli, reţinând, în acest sens, o prezumţie legală.

În ceea ce priveşte restul susţinerilor din cererea de recurs, sunt reiterate criticile formulate prin memoriul din apel, inclusiv cu privire la probatoriile administrate.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 9 noiembrie 2021.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi pretind o insuficientă motivare a soluţiei pronunţate de curtea de apel, fiind doar preluate considerentele sentinţei civile pronunţate de tribunal.

În analiza acestei critici, invocate de mai multe ori în conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile instituite de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Însă, obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu, şi de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi de coerenţa argumentelor invocate.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze sau să determine soluţia, şi care pot fi grupate în asemenea mod încât să primească un răspuns comun.

Astfel, instanţa de apel, judecând apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate de prima instanţă şi poate da o nouă apreciere a probelor aflate în dosar sau poate confirma evaluarea acestora de către prima instanţă.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că este posibil ca instanţa de apel să preia argumentele primei instanţe, sub condiţia să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziţionare a instanţei de control să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătoreşti. Concluzia se impune mai cu seamă atunci când susţinerile părţilor, prin declaraţia de apel, nu conţin elemente de noutate.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel, urmare a probelor administrate, ajunge la concluzia primei instanţe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei recurate, prin prisma limitelor învestirii instanţei de apel, fixate, în mod obiectiv, prin introducerea cererii de apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel, conform principiului devolutiv al acestei căi de atac, a făcut o verificare, atât a legalităţii hotărârii, cât şi a temeiniciei acesteia realizând o reapreciere a probelor administrate în faţa primei instanţe.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu s-a analizat critica privind imposibilitatea reţinerii cotelor egale de contribuţie şi, totodată, nu s-a analizat critica privitoare la evaluarea declaraţiei martorei E..

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se reţine că instanţa de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reţinerea unei cote de contribuţie de 50% pentru fiecare parte, reţinând că niciuna dintre părţi nu a dovedit că a avut suficiente resurse financiare pentru a suporta singură costurile construcţiei imobilului. În acest sens, a reţinut existenţa unei prezumţii judiciare, potrivit căreia părţile au avut o contribuţie egală la construirea imobilului, dat fiind faptul că aceştia au locuit şi au gospodărit împreună.

Totodată, cu privire la neanalizarea criticii referitoare la întemeierea nelegală a sentinţei pe declaraţia martorei E. mai mult decât pe declaraţiile celorlalţi martori, Înalta Curte, analizând considerentele deciziei atacate, constată că şi această critică este nefondată, având în vedere că instanţa de apel a realizat o analiză coroborată a tuturor probelor în stabilirea situaţiei de fapt. Astfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, situaţia de fapt a fost stabilă prin analizarea şi coroborarea tuturor probelor administrate în cauză - a înscrisurilor, declaraţiilor tuturor martorilor, precum şi în urma concluziilor raportului de expertiză, fără a se da o prevalenţă unei probe, în mod deosebit.

Drept urmare, Înalta Curte notează că instanţa de apel a argumentat de ce este corectă soluţia primei instanţe, respectând dispoziţiile procesuale în ceea priveşte actul jurisdicţional final reprezentat prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, exercitându-şi astfel atribuţiile de instanţă de control judiciar. Prin urmare, acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a art. 494 C. civ. din 1864, reţinând o prezumţie legală privind reţinerea unor cote egale de contribuţie între proprietar şi constructor.

Au susţinut reclamanţii că, dacă instanţa de apel ar fi făcut o interpretare şi o aplicare corectă a articolului de lege invocat, pârâta ar fi trebuit să fie obligată la plata întregii sume reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii, iar nu la jumătate, sau un alt procent din această sumă.

Acest motiv de recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 494 teza finală C. civ. de la 1864 " (…) dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului."

În C. civ. de la 1864 au fost reglementate două cazuri de accesiune imobiliară, şi anume: 1). construcţia sau plantaţia făcută de proprietar, pe terenul său, însă cu materialele altcuiva; 2). construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.

Drept urmare, în C. civ. au fost reglementate aceste două situaţii în care contribuţia pentru realizarea construcţiei este 100% a uneia dintre părţi, astfel că norma legală a fost interpretată şi aplicată de către instanţele de fond raportat la situaţia de fapt dovedită prin probele administrate în cauză, reţinându-se de către instanţa de apel, la cuantificarea despăgubirilor cuvenite părţilor litigante, o prezumţie judiciară (şi nu una legală, cum în mod eronat susţin recurenţii) în sensul că, dat fiind că părţile au locuit şi gospodărit împreună, iar din probele administrate a rezultat efortul comun al acestora la edificarea construcţiei, aceştia au avut o contribuţie egală la construirea imobilului.

În acest punct al analizei, Înalta Curte apreciază util a menţiona că potrivit art. 327 C. proc. civ., "prezumţiile sunt consecinţe pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.", iar potrivit 329 C. proc. civ., pentru ca instanţa să poată recurge la prezumţiile judecătoreşti trebuie îndeplinite două condiţii cumulative, respectiv:1). prezumţia să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, adică să fie temeinică şi 2). să fie admisibilă dovada cu martori.

Or, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, instanţele de fond, instanţe cărora legea le oferă competenţa exclusivă de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii, au stabilit că reclamanţii au construit, pe terenul pârâtei, un imobil, casă de locuit, însă, deşi amândouă părţile au susţinut că au avut o contribuţie exclusivă la edificarea construcţiei, niciuna dintre acestea nu a reuşit să dovedească că a avut posibilităţi financiare pentru a suporta singură toate costurile legate de ridicarea şi finalizarea construcţiei, rezultând din probele administrate că efortul în edificarea construcţiei a fost comun.

Cum o cuantificare corectă şi concretă, prin calcul matematic, a contribuţiei fiecărei părţi la edificarea construcţiei nu a putut fi realizată, instanţa de apel, în mod judicios, procedând la interpretarea şi evaluarea probelor administrate în cauză, a reţinut o prezumţie judiciară (şi nu una legală, cum în mod eronat susţin recurenţii) în sensul că, dat fiind că părţile au locuit şi gospodărit împreună, aceştia au avut o contribuţie egală la construirea imobilului, prezumţie care, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate a fost coroborată cu întregul probatoriu administrat.

Aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată, relativ la stabilirea unei cote de contribuţie de 50%, pentru fiecare parte la construcţia edificată.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 494 din C. civ. de la 1864, în condiţiile în care situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor, a fost aceea că niciuna dintre părţi nu a reuşit să facă dovada unei cote exclusive de contribuţie la construirea imobilului, astfel că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamanţilor, formulate prin cererea de recurs, relative la greşita respingere a cererii de administrare a unei noi expertize şi la greşita omologare a unui raport de expertiză incorect efectuat, Înalta Curte notează că acestea tind la a supune analizei instanţei de recurs probele administrate, situaţie inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita reţinere a unei contribuţii a pârâtei precum şi susţinerile referitoare la existenţa darului de nuntă, se constată că acestea sunt apărări de fond, care tind la o verificare a temeiniciei hotărârii pronunţate de Curtea de Apel, ceea ce nu este cu putinţă, din perspectiva motivelor de casare limitativ reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că trăsătura esenţială a recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurenţii tind la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 500 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată, către pârâta C., reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin chitanţa nr. x/08.11.2021, existentă în original la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2666 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe reclamanţii A. şi B. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.