Cassation appeal dismissed; lower court judgment upholding trademark annulment for Class 33 alcoholic beverages affirmed

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 18.09.2019 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM a solicitat:

1. anularea mărcii individuale combinate "B. cu număr de înregistrare nr. x, având număr de depozit x cu privire ia toate produsele clasei 33:

"Băuturi alcoolice (cu excepţia berii)", conform Clasificării Internaţionale de Ia Nisa pentru care această marcă a fost înregistrată;

2. obligarea primei pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces;

3. obligarea pârâtei OSIM de a comunica hotărârea pe care o veţi pronunţa către Oficiul Mondial al Proprietăţii Intelectuale (O.M.PJ.) în vederea punerii în aplicare a acesteia.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, în principal, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere prin care solicita Instanţei să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în recurs interpretativ - trimitere preliminară pentru a răspunde unor întrebări preliminare.

Tribunalul Bucureşti a respins cererea de sesizare a CJUE cu cele trei întrebări preliminare.

Prin sentinţa civilă nr. 231/19.02.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a dispus anularea mărcii individuale combinate nr. x B. având număr de depozit x, cu privire la produsele clasei 33 băuturi alcoolice, a obligat pârâta C. S.R.L.. să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.210 EUR reprezentând onorariu avocat şi suma de 300 RON reprezentând taxă judiciară şi a obligat OSIM să comunice prezenta hotărâre către OMPI.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

Prin decizia nr. 428A din 17 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 231/09.02.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat şi a obligat pe apelanta-pârâtă la 1000 euro către intimata-reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei ultime hotărâri, inclusiv a încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta C. S.R.L..

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 478, art. 479, şi art. 174 din C. proc. civ., respectiv art. 6 din CEDO.

Curtea de apel nu a analizat corespunzător principiului devoluţiunii motivele de apel, şi anume nulitatea sentinţei apelate,; antepronunţarea tribunalului; conflictul de norme între legea naţională şi Directiva UE privind mărcile/principiile dreptului unional, anume efectul direct al normelor UE în dreptul intern, autonomia noţiunilor de drept unional şi competenţa exclusivă a CJUE în interpretarea lor; motivul privind notorietatea semnului "B." şi efectele legale din perspectiva stabilirii elementului dominant şi din perspectiva excluderii riscului de confuzie; nelegalitatea soluţiei tribunalului de obligare la plata onorariului avocaţial.

Recurenta a mai arătat că curtea de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a CJUE. Astfel, deşi legal sesizată cu această cerere şi deşi a pus-o în discuţie la termenul de dezbateri din data de 17 februarie 2021, curtea de apel a statuat în felul următor:

"După deliberare, Curtea observă că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost formulată şi la prima instanţă, fiind respinsă, iar respingerea acesteia a făcut obiectul criticilor formulate prin cererea de apel. Prin urmare, Curtea apreciază că nu poate da curs unei cereri distincte formulate în faza apelului, cată vreme are a se pronunţa asupra aceleiaşi chestiuni drept critică în apel. A admite acum cererea de sesizare ar echivala cu admiterea apelului cu privire la această chestiune. Prin urmare, soluţia pe fond cu privire la solicitarea ridicată va fi dată odată cu soluţia apelului (…)". Aşadar, curtea şi-a exprimat poziţia în sensul că nu poate da curs acestei cereri (cu alte cuvinte, nu s-a pronunţat asupra ei cu "admite" sau "respinge") şi ca va decide asupra cererii odată cu soluţia pe fondul apelului.

Soluţia pe cererea de sesizare a CJUE nu a fost dată nici odată cu soluţia pe apel, aşa cum se anunţa prin încheiere. Prin considerentele deciziei sale, curtea a tratat numai critica din apel privind respingerea de către tribunal a cererii de trimitere preliminară.

In plus, pentru a înlătura orice interpretare în sensul că prin încheiere s-ar fi pronunţat pe cerere, se face trimitere la sintagma respectivă din încheierea de dezbateri ("Curtea apreciază că nu poate da curs unei cereri distincte formulate în faza apelului") prin care instanţa de apel a precizat expres că nu este o pronunţare pe fondul cererii ("soluţia pe fond cu privire la solicitarea ridicată va fi dată odată cu soluţia apelului").

Motivul de casare prevăzut la - art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. (în coroborare cu art. 425, art. 6 din Convenţie - lipsa motivării echivalează cu o nesoluţionare pe fond). Lipsa motivării în drept asupra unor chestiuni de fond.

Considerentele instanţei de apel ce privesc fondul se regăsesc la paginile 5-6 din decizie. Din cele 25 rânduri componente (jumătate de pagina) nu se identifică raţionamentele, ci direct concluziile şi nu se indică temeiurile de drept.

In plus, un aspect apreciat ca fiind încadrabil ca motiv de casare atât la punctul 6, cât şi la punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., este acela că instanţa de apel a ajuns la o concluzia "elementul B. este puternic distinctiv" fără a motiva şi fără să fi fost invocată o distinctivitate sporită de către reclamant. Mai mult, se apreciază că această concluzie este lipsită de suport legal, întrucât potrivit jurisprudenţei CJUE (Cauza F1 Live, C-196/11) o marcă înregistrată este prezumată a avea gradul minim de distinctivitate (distinctivitatea intrinsecă) iar distinctivitatea sporită, ca urmare a folosirii (extrinsecă), trebuie afirmată şi dovedită de reclamant, neputând fi avută în vedere/invocată din oficiu. Curtea de Apel a invocat şi reţinut din oficiu distinctivitatea sporită a semnului "B.", fără ca reclamantul să o afirme, şi fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuţia pârtilor. Aşa cum se observă din cererea de chemare în judecată şi din răspunsul la întâmpinare, reclamantul a susţinut că se bazează exclusiv pe distinctivitatea per se (intrinsecă) a mărcii "B.".

Curtea de Apel nu a motivat de ce, în aprecierea sa, elementul comun, central şi dominant al ambelor mărci ar fi "B.". Nu a motivat de ce între mărcile opuse există un grad de similaritate la nivel vizual, fonetic şi conceptual. Nu a motivat nici de ce mărcile au fost analizate fără a ţine cont de tipul lor (mărci figurative în accepţiunea EUIPO/combinate în accepţiunea OSIM), etc.

In opinia pârâtei, nu au fost respectate rigorile motivării unei hotărâri judecătoreşti din perspectiva art. 6 din Convenţie şi mai ales din perspectiva jurisprudenţei ICCJ pe acest aspect. În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate, din punct de vedere legal, nici presupune, nici anticipa şi nici completa probabilele motivele avute în minte de instanţa de apel, dar necuprinse în considerente.

In privinţa refuzului de a se pronunţa asupra cererii de sesizare CJUE, curtea de apel nu a motivat în drept aserţiunea respectiva din încheierea de dezbateri citata mai sus "Curtea apreciază că nu poate da curs...".

Recurenta a apreciat că indicarea temeiului în drept era necesara pentru a explica aceste considerente, cel puţin din 2 motive: art. 267 din TFUE, temeiul cererii, nu prevede ca aceeaşi cerere nu ar putea fi reiterata în apel; a admite cererea de sesizare CJUE nu ar echivala cu admiterea apelului pe critica respingerii aceleiaşi cereri de către Tribunal. Efectele admiterii cererii sunt cele prevăzute de art. 267 - pronunţarea de către CJUE, cu titlu preliminar, asupra interpretării legislaţiei UE. Apoi, nici hotărârea preliminară a CJUE nu rezolva fondul litigiului, cu atât mai puţin cererea de sesizare.

In privinţa soluţiei de acordare a onorariului avocaţial în apel, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel ce viza nelegalitatea sentinţei pe încadrarea la onorariul avocaţial a altor onorarii decât cele ale avocaţilor. Astfel, având în vedere că în faza apelului s-au solicitat sub aceeaşi formă cheltuieli de .judecată, cu atât mai mult se impunea o motivare în fapt şi în drept a soluţiei dispuse de curtea de apel:

"să fie obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel de către intimată, cu titlu de onorariu avocaţial". Curtea de apel nu a prezentat niciun considerent care să susţină soluţia dată, respectiv soluţia de a încadra la onorariu avocaţial sume plătite de intimată unei firme de consilieri în proprietate industriala, fără implicarea vreunui avocat. Astfel, soluţia dată încalcă dispoziţiile art. 451 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea hotărârilor pe aspectul inadmisibilităţii. Apărarea inadmisibilităţii era fundamentată pe aparentul conflict între norma naţională şi directivă, acesta fiind şi obiectul trimiterii preliminare solicitate - se urmarea prevalenţă dreptului unional pentru situaţia în care interpretarea dată de CJUE ar fi confirmat, în principiu, apărarea pârâtei.

Trimiterea preliminară nu s-a realizat. Curtea de apel a trecut la interpretarea dreptului UE şi a respins apărarea inadmisibilităţii. Curtea de apel nu a avut în vedere nici principiul autonomiei noţiunilor din dreptul unional. Astfel, Curtea a încălcat dispoziţiile art. 267 din TFUE conform cărora interpretarea legislaţiei UE este în competenţă exclusivă a CJUE.

Încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept şi principiilor unionale, respectiv a jurisprudenţei CJUE privind criteriile "analizei globale" (criteriile pentru determinarea similarităţii şi a riscului de confuzie/asociere). Încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind obligativitatea jurisprudenţei CJUE

In cauza de faţă a pus în discuţie, şi în faţa tribunalului, şi în faţa curţii de apel, o serie de principii şi criterii ce guvernează analiza globală (în urma căreia se stabileşte în mod legal dacă există sau nu riscul de confuzie). Aşadar, din perspectiva legalităţii, prezintă importanta semnificaţia data de CJUE prin jurisprudenţa relevantă noţiunilor "analiza globala" şi "risc de confuzie" şi criteriilor de legalitate aferente. Aşa cum rezultă din partea dedicată considerentelor, nici tribunalul, nici curtea de apel, nu au avut în vedere jurisprudenţa CJUE. Aşa cum a lămurit CJUE prin hotărârile sale, nerespectarea dreptului Uniunii include şi încălcarea jurisprudenţei Curţii.

Tribunalul, în prima instanţa, şi curtea de apel, a doua instanţa de fond, erau ţinute să aplice criteriile jurisprudenţiale stabilite de CJUE în interpretarea Regulamentului mărcii UE şi a Directivei privind armonizarea legislaţiei în domeniul mărcilor la nivelul UE.

In linii mari, aprecierea asupra similarităţii şi a riscului de confuzie/asociere presupunea: stabilirea impresiei de ansamblu a semnelor; legat de primul aspect, evidenţierea faptului că publicul percepe o marcă sub forma unui tot (nu începe să o disece pe elemente componente); observarea naturii mărcilor în conflict, acordând atenţia cuvenita nivelului de comparaţie corespunzător (vizual, fonetic sau conceptual) - de exemplu, în cazul mărcilor figurative, comparaţia vizuală poate cântări mai mult; stabilirea publicului relevant şi, mai departe, a nivelului de atenţie; examinarea comparativa a semnelor ţinând cont de toate componentele mărcii, chiar dacă nu ar fi dominante, sub condiţia să nu fie neglijabile; concluzia privind identitatea/similaritatea semnelor sa tina cont de definiţia "identităţii" şi a "similarităţii"; evidenţierea criteriilor relevante pentru situaţia concretă şi motivarea aplicabilităţii lor.

Recurenta a mai arătat că în cuprinsul considerentelor nu se regăseşte o atare analiză a curţii de apel, raportată la apărările formulate de către pârâtă. Prin memoriile depus la dosar, atât în fata tribunalului, cât şi în fata curţii de apel, a evidenţiat criteriile ce sprijină poziţia pârâtei.

În continuare recurenta a enumerat criteriile considerate a fi fost ignorate de curtea de apel, cu indicarea hotărârilor socotite relevante şi anume:

Cauza Sabel C. civ.-251/95'): 1) riscul de confuzie trebuie apreciat global, luând în considerare toţi factorii relevanţi pentru circumstanţele spetei; 2) la analiza semnelor opuse din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual trebuie sa se tina cont de impresia de ansamblu a mărcilor, ţinând cont de elementele lor distinctive şi dominante; 3) simpla asociere pe care ar putea-o face publicul intre doua mărci nu duce singura la concluzia riscului de confuzie.

Cauza Canon (C-39/97): nu poate exista risc de confuzie în cazul în care publicul percepe ca produsele au origini diferite.

Cauza Lloyd Schuhfabrik (C-342/97'): 1) nivelul de atenţie al publicului variază în funcţie de natura produselor; 2) importanta ataşata analizei vizuale, fonetice şi conceptuale este influenţată de categoria produselor în discuţie şi de modalitatea de promovare; 3) trebuie sa se verifice dacă acea marca identifica sau nu originea produsului, cel puţin pentru o anumita proporţie a publicului.

Cauza Marca (C-425/98): nici reputaţia unei mărci nu poate duce la o aşa-zisa prezumţie a riscului de confuzie.

De asemenea, având în vedere art. 19 din TUE, analiza instanţelor de fond presupunea şi observarea jurisprudentei tribunalului UE:

Cauzele R 1562/2008-2 ("victory slims") şi R 61/2005-2 ("Granducato") - principiul loialităţii fata de marca ce implica un grad ridicat de atenţie din partea publicului, aplicabil mutatis mutandis (in cauzele respective se vorbea despre ţigări, iar în speţa despre băuturi - ambele având potenţialul de a fideliza consumatorii).

Cauza Ford versus Alkar (T-486/07'): obligativitatea stabilirii nivelului de atenţie pentru o analiza corespunzătoare a riscului de confuzie.

Cauza Don Luciano versus Luciano Sandrone (T-268/18): principiul conform căruia în situaţia producătorilor de vinuri numele acestuia cântăreşte semnificativ în componenta unei mărci fiind elementul care desemnează provenienţa.

Cauza Antonio Rubini (7-707/16): principiul conform căruia publicul consumator de vin descrie şi recunoaşte un anumit vin prin referire la elementul ce identifica producătorul şi locul de provenienţa.

Cauza Torre Albeniz (T-287/06), cu referire şi la Cauza Torre B. (în care a fost parte chiar reclamantul): 1) principiul conform căruia poziţia unui anumit element al mărcii combinate la începutul ei nu face neglijabile celelalte elemente ale mărcii complexe; 2) este exclus ca impresia vizuala produsa de mărcile opuse sa fie diferita chiar dacă există coincidenta asupra unor elemente/litere.

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a căii de atac formulate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În cadrul motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. au fost invocate, în esenţă, aceleaşi motive de fapt, anume, pe de o parte, neanalizarea unor motive de apel, iar pe de altă parte, nepronunţarea cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere conţinutul acestor cauze de nelegalitate, ţinând cont de faptul că punctul 5 al art. 488 C. proc. civ. cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, cu excepţia regulilor care sunt vizate de alte motive din cadrul art. 488 C. proc. civ., criticile referitoare la neanalizarea unor motive de apel urmează a fi verificate din perspectiva punctului 6 al art. 488 C. proc. civ., iar criticile referitoare la nepronunţarea cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din perspectiva punctului 5 al aceluiaşi articol.

Este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Aşa cum reiese din partea introductivă a încheierii de la 17.02.2021, după ce părţile au pus concluzii cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în faţa instanţei de apel, această instanţă a constatat că aceeaşi cerere a fost formulată şi în faţa primei instanţe de fond, fiind respinsă, iar această soluţie a făcut obiectul criticilor susţinute prin cererea de apel. Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că nu poate da curs unei cereri distincte formulate în faza apelului câtă vreme trebuie să se pronunţe asupra aceleiaşi chestiuni drept criticată în apel şi că a admite în acel moment cererea de sesizare ar echivala cu socotirea ca fondat a acelui motiv de apel.

În consecinţă, instanţa de apel a dispus ca soluţia pe fond cu privire la solicitarea formulată să fie dată odată cu soluţia pe apel, când această chestiune va fi analizată şi sub formă de critică. Instanţa de apel a apreciat că există alternativa anulării sentinţei primei instanţe în cazul în care va fi găsită fondată această critică, urmând ca în rejudecarea după desfiinţare să se treacă la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Observând considerentele deciziei atacate este de reţinut că instanţa de apel a constatat nefondate criticile formulate în apel referitoare la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe care prima instanţă de fond a respins-o.

Instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că soluţia tribunalului este corectă, în condiţiile în care necesitatea sesizării este lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată, obligatorie fiind sesizarea doar în cazul instanţelor de ultim grad şi numai dacă norma europeană nu a fost deja interpretată şi aplicată într-un mod suficient de clar, astfel încât, intervenţia CJUE să nu fie inutilă, iar pe de altă parte, a analizat în concret, raportat la întrebările preliminare formulate de către pârâtă şi la situaţia de fapt în cauză, dacă chestiunile invocate pun probleme de interpretare a dreptului comunitar/UE.

Ca atare, instanţa de apel a considerat nu era utilă sesizarea în cauză a CJUE cu întrebările formulate de către pârâtă, pronunţându-se în acest mod cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Sunt nefondate si criticile prin care se susţine că instanţa nu ar fi analizat motivele de apel prin care se susţineau următoarele:

a) nulitatea sentinţei apelate - motiv dezvoltat la Secţiunea A, pag. 2-3, para. 4-12;

b) antepronunţarea Tribunalului - motiv dezvoltat tot la Secţiunea A, pag. 4-5, para. 16-21;

c) conflictul de norme între legea naţională şi Directiva UE privind mărcile/principiile dreptului unional, respectiv efectul direct al normelor UE în dreptul intern, autonomia noţiunilor de drept unional şi competenţa exclusivă a CJUE în interpretarea lor - motiv dezvoltat la secţiunea B, pag5-6, parag. 2-5;

d) notorietatea semnului "B." şi efectele legale din perspectiva stabilirii elementului dominant şi din perspectiva excluderii riscului de confuzie - motiv dezvoltat la pagina 16 începând cu parag. 30

e) nelegalitatea soluţiei Tribunalului de obligare la plata onorariului avocaţial - motiv dezvoltat la secţiunea C, pag. 17.

În ceea ce priveşte motivul de apel privind nulitatea sentinţei apelate, prin acesta pârâta critica, în esenţă, faptul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat prin dispozitiv asupra solicitării de adresare a unor întrebări preliminare către CJUE, considerând că acest fapt l-ar împiedica să atace soluţia primei instanţe de fond care se regăsea doar în partea introductivă a hotărârii.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că "nu era absolut necesar ca tribunalul să se pronunţe prin dispozitivul sentinţei cu privire la cererea pârâtei de sesizare a CJUE, fiind important doar să se pronunţe explicit. Or, tribunalul s-a pronunţat asupra cererii în sensul respingerii prin dispoziţia luată în încheierea de dezbateri din 19.02.2020 cuprinsă în practicaua hotărârii."

Ca atare, instanţa de apel nu a considerat a fi un impediment a trece la analiza motivelor de apel ce vizau fondul problemei legate de trimiterea preliminară faptul că nu s-ar fi regăsit în dispozitiv soluţia tribunalului referitoare la solicitarea pârâtei de adresare a unor întrebări preliminare către CJUE, nemaisubzistând raţiunile care au stat la baza formulării acestui motiv de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea din apel referitoare la antepronunţarea tribunalului cu privire la apărarea sa privind inadmisibilitatea acţiunii în anulare când a reţinut că "Regulamentul privind mărcile europene nu cuprinde nici un fel de dispoziţii exprese care să supună dreptul la acţiunea în nulitatea unei mărci europene unor restricţii precum cele invocate de către pârâtă", este de remarcat că aceasta reprezintă doar o argumentaţie în sprijinul nelegalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a CJUE, argumentaţie prin care se neagă chiar ipoteza antepronunţării, prin aceea că se susţine că motivarea în care a fost cuprinsă această remarcă nu a fost expusă în şedinţă publică, unde instanţa a precizat că motivarea va fi disponibilă după redactarea hotărârii.

Or, aşa cum se reţine în doctrină şi jurisprudenţă, judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, respectiv motiv de apel sau recurs, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere, respectiv motive de apel sau recurs. Nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument, admiţându-se posibilitatea motivării implicite.

Referitor la criticile privind conflictul de norme între legea naţională şi Directiva UE privind mărcile/principiile dreptului unional, respectiv efectul direct al normelor UE în dreptul intern, autonomia noţiunilor de drept unional şi competenţa exclusivă a CJUE în interpretarea lor, este de observat că acestea reprezintă argumente formulate în apel în sprijinul motivului de apel prin care s-a susţinut că nu este corectă respingerea apărării privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Or, instanţa de apel a analizat problema admisibilităţii cererii de chemare în judecată prin care se solicita anularea mărcii în cauză raportat la formularea anterior a unei opoziţii cu aceleaşi motive, prin raportare la norma de drept CE/UE invocată, astfel: "norma de drept european recunoaşte atât posibilitatea refuzului înregistrării, cât şi pe cea a anulării mărcii deja înregistrate în caz de identitate sau similaritate a semnelor şi produselor, însoţită de risc de confuzie.

Respingerea refuzului înregistrării (a opoziţiei) nu poate bloca anularea pentru aceste motive a mărcii ulterior înregistrate, dacă în procedura de opoziţie nu au fost analizate şi dezlegate cu putere de lucru judecat chestiunile invocate în procedura anulării.

O opoziţie respinsă pentru motive formale (de ex., nedepunerea unei taxe) nu poate fi considerată a tranşa problema, astfel încât principiul securităţii juridice să poată fi opus judecăţii în anulare."

De asemenea, în ceea ce priveşte competenţa CJUE de a soluţiona trimiterile preliminare, instanţa de apel a reţinut că "necesitatea sesizării este lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată, obligatorie fiind sesizarea doar în cazul instanţelor de ultim grad şi numai dacă norma europeană nu a fost deja interpretată şi aplicată într-un mod suficient de clar, astfel încât, intervenţia CJUE să nu fie inutilă."

Legat de susţinerile privind notorietatea semnului "B." şi efectele legale din perspectiva stabilirii elementului dominant şi din perspectiva excluderii riscului de confuzie, despre care recurenta susţine că ar fi un motiv de apel dezvoltat la pagina 16 a apelului, începând cu parag. 30, este de remarcat că referirea pârâtei la o altă marcă decât cea care face obiectul litigiului, şi anume marca "B.", înregistrată la OSIM în 2007, şi la pretinsa largă cunoaştere a acesteia, reprezintă doar alte câteva argumente aduse în sprijinul motivului de apel prin care s-a susţinut că prima instanţă de fond nu a făcut analiza globală a mărcilor opuse în mod corespunzător, urmând ca la analiza motivelor întemeiate pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să se arate considerentele pentru care aceste argumente nu sunt determinante pentru legalitatea deciziei pronunţate în apel.

Aşa cum s-a reţinut anterior, judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste motive de apel, admiţându-se posibilitatea motivării implicite.

Or, instanţa de apel a analizat, chiar dacă succint, problematica similarităţii mărcilor şi a riscului de confuzie inclusiv din perspectiva prezenţei elementului verbal B. în cadrul mărcii a cărei anulare se cere în cauză.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care se susţinea nelegalitatea soluţiei tribunalului de obligare la plata onorariului avocaţial, în condiţiile în care reclamanta a fost reprezentată de un consilier juridic angajat al unei firme de consilieri în proprietate intelectuală, este de observat că problema legalităţii unei astfel de soluţii, aşa cum s-a arătat şi în recurs, s-a pus şi în apel, în întâmpinarea formulată intimata reclamantă susţinând dreptul părţii la recuperarea onorariului plătit societăţii de consilieri în proprietate intelectuală în temeiul O.G. nr. 66 din 17 august 2000 (republicată) privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier in proprietate industrial.

Or, prin acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în apel, în baza aceloraşi prevederi ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la onorariul avocaţial, instanţa de apel a considerat implicit nefondate aceste critici din apel.

De altfel, chiar dacă s-ar considera că instanţa de apel nu ar fi analizat aceste critici, casarea pentru acest motiv ar fi doar de formă, neatrăgând schimbarea soluţiei, atâta timp cât nu este fondată susţinerea nelegalităţii acordării în cauză a onorariului persoanei care a reprezentat reclamanta în cauză, aşa cum se va reţine mai jos. Această problemă s-ar fi putut pune şi direct în faza de judecată a recursului, dacă intimatul ar fi solicitat acordarea unor astfel de cheltuieli, ca atare instanţa de recurs apreciază ca fiind utile cauzei câteva consideraţii legate de acest aspect.

În legătură cu cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, reprezentate de onorariul plătit reprezentatului său în cauză, o societate de consilieri în proprietate intelectuală, sunt de reţinut următoarele.

Relevante pentru analiza de faţă sunt prevederile O.G. nr. 66 din 17 august 2000 (republicată) privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier in proprietate industrial de mai jos.

Astfe, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 66 din 17 august 2000 (republicată) privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier in proprietate industriala:

(2) Activitatea de consilier in proprietate industriala constă in acordarea de asistenta de specialitate in domeniul proprietăţii industriale si reprezentarea persoanelor fizice si juridice romane sau străine interesate in fata Oficiului de Stat pentru Invenţii si Mărci, precum si fata de terţi in procedurile reglementate.

(3) Domeniul proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de invenţie, desenele si modelele industriale, mărcile de comerţ si de serviciu, numele comerciale, indicaţiile de provenienţa, geografice sau denumirile de origine, topografiile de circuite integrate, precum si combaterea concurentei neloiale.

Conform art. 15: (1) Consilierul în proprietate industrială cu liberă practică, înscris în Registrul naţional al consilierilor în proprietate industrială şi care este membru al Camerei, are dreptul să asiste şi să reprezinte în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, precum şi faţă de terţi orice persoană fizică şi juridică română sau străină, în temeiul unei procuri de reprezentare însuşite în scris de ambele părţi.

(2) Consilierul în proprietate industrială, salariat specializat înscris în Registrul naţional al consilierilor în proprietate industrială şi care este membru al Camerei, are dreptul să asiste şi să reprezinte în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, precum şi faţă de terţi doar unitatea sau societatea comercială la care este salariat.

Potrivit art. 16: Consilierul în proprietate industrială cu liberă practică îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract şi are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

Conform art. 28: (1) Pentru soluţionarea contestaţiilor şi, după caz, a cererilor de revocare solicitantul sau titularul poate fi reprezentat şi de un avocat sau consilier juridic.

(2) Reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti a solicitanţilor, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic.

În speţă, pârâtul nu a susţinut că litigiul de faţă nu s-ar încadra în cele pentru care prevederile legale menţionate anterior acordă posibilitatea formulării de cereri şi reprezentării părţii de către consilierul în proprietate intelectuală şi nici că nu ar avea dreptul să pună concluzii în faţa instanţelor consilierul juridic al societăţii de consilieri în proprietate intelectuală care a formulat cererea de chemare în judecată în numele reclamantei.

În consecinţă, atâta timp cât prevederilor legale menţionate anterior consilierul în proprietate industrială cu liberă practică are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său, şi partea pe care a reprezentat-o în faţa instanţelor, are dreptul, prin aplicarea mutatis mutandis a prevederilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la onorariile avocaţilor, la recuperarea cheltuielilor de judecată de la partea care a pierdut procesul.

Recurenta a mai susţinut că din considerentele deciziei atacate lipseşte motivarea în drept asupra unor chestiuni de fond.

Pe de o parte, recurenta a arătat că considerentele instanţei de apel ce privesc fondul se regăsesc la paginile 5 şi 6 din decizie, iar din cele 25 de rânduri componente (jumătate de pagina) nu s-ar identifica raţionamentele, ci direct concluziile, şi fără indicarea temeiurilor de drept.

Aşa cum susţine chiar recurenta, faptul că motivarea este succintă nu înseamnă că hotărârea nu este motivată. Nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument, admiţându-se posibilitatea motivării implicite.

Legat de temeiul de drept, acesta a fost indicat în cererea de chemare în judecată, şi anume art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la prevederile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 republicată, iar principiile de interpretare a similarităţii între semnele opuse, ale determinării riscului de confuzie se regăsesc, aşa cum susţine chiar recurenta, în jurisprudenţa CJCE/CJUE.

Faptul că recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a aplicat aceste criterii faţă de situaţia de fapt în cauză nu ţine de motivarea insuficientă a hotărârii ci de aplicarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,recurenta formulând susţineri şi raportat la acest motiv de casare.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în drept aserţiunea din încheierea de dezbateri, în sensul că nu poate da curs unei cereri distincte de sesizare a CJUE formulată în faza apelului, câtă vreme are a se pronunţa asupra aceleiaşi chestiuni formulată drept critică în apel.

Deşi nu a motivat în drept această decizie pe care a luat-o, din motivarea în fapt reiese că instanţa de apel a dorit să evite să se plaseze în situaţia prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a nu provoca o eventuală recuzare şi, astfel, tergiversarea procesului.

Cu toate acestea, recurenta nu poate invoca existenţa vreunei vătămări, atâta timp cât în cadrul considerentelor din decizia atacată instanţa de apel a analizat utilitatea întrebărilor preliminare formulate şi a ajuns la concluzia că nu este necesară adresarea în cauză a acestor întrebări către CJUE.

În consecinţă, motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pe art. 6 CEDO sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi reţinut că elementul B. este puternic distinctive, despre care recurenta a arătat că ar putea fi încadrate şi la punctul 6 şi la punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse mai sus, urmează a fi analizate din perspectiva punctului 8.

Referitor la criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele.

În primul rând, recurenta a susţinut că decizia atacată este nelegală sub aspectul soluţionării motivelor de apel ce vizau inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, dar nu a criticat în fapt considerentele reţinute de către instanţa de apel legate de această apărare, şi anume că respingerea refuzului înregistrării (a opoziţiei) nu poate bloca anularea pentru aceste motive a mărcii ulterior înregistrate, dacă în procedura de opoziţie nu au fost analizate şi dezlegate cu putere de lucru judecat chestiunile invocate în procedura anulării şi că o opoziţie respinsă pentru motive formale (de ex., nedepunerea unei taxe) nu poate fi considerată a tranşa problema, astfel încât principiul securităţii juridice să poată fi opus judecăţii în anulare.

Instanţa de apel a mai reţinut că în speţă, prin sentinţa civilă nr. 713/2018, pronunţată de tribunal în contestaţia pârâtei la decizia Comisiei contestaţii mărci din cadrul OSIM, prin care fusese admisă contestaţia reclamantei şi respinsă înregistrarea mărcii pârâtei (marcă ulterioară), a fost desfiinţată soluţia OSIM din motive formale, anume pentru nedepunerea în termen a motivelor de contestaţie în faţa OSIM de către reclamanta A.. Pentru acest motiv nu are putere de lucru judecat în chestiunile deduse judecăţii în prezenta acţiune în anulare, anume similaritatea mărcilor şi produselor şi riscul de confuzie.

În cadrul susţinerilor sale recurenta a reiterat criticile legate de respingerea cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare.

Or, instanţa de apel a analizat, aşa cum s-a reţinut mai sus, utilitatea întrebărilor preliminare formulate şi a ajuns la concluzia că nu este necesară adresarea în cauză a acestor întrebări către CJUE.

Această analiză îi este permisă cu atât mai mult instanţei ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac, conform jurisprudenţei CJCE, Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cauza 283/81, CILFIT, în cadrul căreia s-a statuat că articolul 177 al treilea paragraf din Tratatul CEE (similar art. 267 din TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii.

În recurs nu s-a argumentat în ce ar consta dificultatea interpretării dreptului comunitar, raportat la verificarea condiţiilor intervenirii puterii de lucru judecat, şi nici cum ar afecta această interpretare principiul autonomiei noţiunilor din dreptul comunitar.

Referitor la faptul că instanţa de apel ar fi reţinut că elementul B. este puternic distinctiv, recurenta a arătat, pe de o parte, că această afirmaţie nu ar fi motivată, iar pe de altă parte, că este lipsită de suport legal, întrucât reclamanta nu ar fi invocat şi nici dovedit dobândirea unei distinctivităţi sporite (extrinsecă) prin folosire.

Paragraful din decizia recurată vizat de această critică este următorul:

"Grafia diferită şi elementul figurativ suplimentar din marca combinată a pârâtei nu sunt de natură a elimina asocierea naturală făcută de consumatorul român, pentru care elementul "B." este puternic distinctiv şi regăsit în ambele mărci, ceea ce face a se conchide că un consumator mediu - şi chiar unul cu un grad sporit de atenţie - ar fi indus cu uşurinţă în eroare cu privire la provenienţa produselor oferite sub o marcă sau alta, existând posibilitatea să se considere că produsele provin de la acelaşi titular."

Din acest paragraf reiese că instanţa de apel nu a reţinut o distinctivitate suplimentară extrinsecă, dobândită prin utilizare, pentru marca B., ci o distinctivitate intrinsecă peste medie ("ridicată") din perspectiva consumatorului român pentru care elementul verbal B. reprezintă un semn arbitrar - raportat la produsele din clasa 33, Clasificarea de la Nisa, vinuri, respectiv băuturi alcoolice (cu excepţia berii), pentru care sunt înregistrate cele două mărci opuse în cauză - adică un semn care nu sugerează trăsături ale produselor sau serviciilor, având numai un sens distinctiv, anume indicând exclusiv originea comercială a produselor pentru care este folosită marca.

După cum este cunoscut, cu atât este mai redusă puterea distinctivă a mărcii cu cât este mai apropiată de sensul descriptiv sau sensul generic, raportat la produsele sau serviciile pentru care este folosită. Invers, cu cât o marcă este sau apare a fi mai fantezistă, arbitrară, pentru consumatorul mediu al acelor produse cu atât este mai distinctivă în mod intrinsec.

Ca atare, nu se poate reţine că această concluzie nu este motivată, chiar succint, şi nici că ar fi eronată, prin raportare la limitele judecăţii şi la principiile dreptului Uniunii Europene în materie.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat principiile de interpretare care se regăsesc în jurisprudenţa CJUE privind criteriile analizei globale a riscului de confuzie, incluzând determinarea similarităţii.

În prealabil, recurenta a arătat că în cuprinsul considerentelor instanţei de apel nu se regăseşte analiza criteriilor jurisprudenţiale ale CJUE în materie care ar presupune stabilirea impresiei de ansamblu a semnelor; evidenţierea faptului că publicul percepe o marcă sub forma unui tot; observarea naturii mărcilor în conflict, acordând atenţia cuvenita nivelului de comparaţie corespunzător (vizual, fonetic sau conceptual) - de exemplu, în cazul mărcilor figurative, comparaţia vizuală poate cântări mai mult; stabilirea publicului relevant şi, mai departe, a nivelului de atenţie; examinarea comparativă a semnelor ţinând cont de toate componentele mărcii, chiar dacă nu ar fi dominante, sub condiţia să nu fie neglijabile; concluzia privind identitatea/similaritatea semnelor să tina cont de definiţia "identităţii" şi a "similarităţii"; evidenţierea criteriilor relevante pentru situaţia concretă şi motivarea aplicabilităţii lor.

Legat de acest aspect este de reţinut că, chiar dacă aceste etape nu au fost menţionate distinct de către instanţa de apel, nu înseamnă că nu au fost avute în vedere şi că concluzia la care a ajuns nu ar fi corectă.

În primul rând, este de remarcat că părţile componente ale celor două mărci au fost evidenţiate în cadrul considerentelor primei instanţe, nefiind contestat faptul că marca reclamantei este compusă din elementul verbal B. redat într-o grafie care conţine câteva elemente decorative la început şi la sfârşit reprezentate de un debut de spirală, fără o grafie deosebită care să reţină atenţia, în detrimentul elementului verbal, în timp ce marca pârâtei este compusă din elementul verbal "B." plasat în centru în partea de sus a mărcii, sub acesta se află elementul figurativ reprezentat de o balerină care face o piruetă, iar sub aceasta se află elementul verbal B. redat într-o grafie reprezentată ca o semnătură scrisă de mână.

Din aceste descrieri este evident că singurul element al mărcii reclamantei, marca anterioară, este B., şi, de asemenea, că acesta este elementul comun al celor două mărci, care oferă similaritate auditivă, vizuală şi conceptuală celor două mărci, atâta timp cât în cadrul mărcii a cărei anulare se cere nu se află într-o poziţie neglijabilă din perspectiva consumatorul mediu al produselor pentru care au fost înregistrate cele două mărci.

Faptul că elementul verbal B. se află la începutul mărcii "B.", reprezintă un factor relevant din punct de vedere al similarităţii auditive, în aprecierea riscului de confuzie, iar faptul că este plasat central în partea de sus a etichetei reprezintă un factor relevant din punct de vedere al similarităţii vizuale, ştiut fiind că consumatorul citeşte etichetele produselor de sus în jos, acesta fiind primul element văzut de consumator şi care contribuie în mod decisiv la distinctivitatea mărcii, adică atribuirea originii comerciale.

Or, în cazul produselor care se cumpără direct de pe raft cum este cazul vinurilor, în general, similaritatea vizuală este foarte importantă în aprecierea riscului de confuzie.

În ceea ce priveşte faptul dacă elementul verbal B. este sau nu elementul dominant în cadrul mărcii a cărei anulare se cere sau acesta este reprezentat de elementul figurativ balerina, care ocupă centrul imaginii reprezentată de marcă în ansamblul său şi are o dimensiune mult mai mare decât elementele verbale, sunt de reţinut următoarele.

Stabilirea elementului dominant din punct de vedere vizual al unei mărci are importanţă în determinarea riscului de confuzie doar dacă este şi distinctiv, adică dacă consumatorul determină originea comercială a produselor sau serviciilor în funcţie de acesta.

Or, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, consumatorul nu este obişnuit să atribuie originea comercială a produselor şi serviciilor în funcţie de elementele figurative, cărora le atribuie doar un rol decorativ, în special atunci când acestora le sunt alăturate şi elemente verbale.

Astfel, chiar în cazul în care elementele figurative domină din punct de vedere vizual ansamblul, prin poziţie, dimensiuni, etc., consumatorul le va remarca dar nu le va atribui un rol distinctiv, atenţia acestuia urmând să se îndrepte către elementul verbal corespunzător.

Este adevărat că distinctivitatea unor elemente figurative poate fi dobândită, chiar în concurs cu cele verbale, prin folosire îndelungată, dar în speţă nu s-a pretins acest lucru prin raportare la elementul figurativ balerina.

În concluzie, faptul dacă este element dominant al mărcii a cărei anulare se cere elementul verbal B. sau elementul figurativ "balerina" este nerelevant pentru evaluarea riscului de confuzie, atâta timp cât elementul figurativ balerina nu reprezintă un element distinctiv al mărcii în cauză.

Recurenta a mai invocat faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de susţinerea sa din apel în sensul că marca sa "B.", înregistrată în 2007, ar fi larg cunoscută în România, ceea ce ar împiedica existenţa riscului de confuzie în situaţia mărcilor în cauză.

Faptul că instanţa de apel nu a analizat acest argument al pârâtei nu poate duce la concluzia existenţei unui viciu determinant pentru aprecierea riscului de confuzie, chiar dacă prin absurd s-ar considera că elementul verbal B. ar fi cunoscut consumatorului din România, având în vedere modul în care a fost alcătuită marca a cărei anulare se cere în cauză - şi care a fost menţionat anterior - în cadrul căreia elementul verbal B., ce reprezintă singurul element al mărcii reclamantei, se află într-o poziţie distinctivă şi autonomă, atrăgând în primul rând atenţia consumatorului, ca indicator al originii comerciale, şi astfel existând riscul să creadă că produsele provin de le titularul mărcii anterioare sau cel puţin că există o legătură comercială între acestea.

Mai este de remarcat că elementul verbal B., aşa cum s-a reţinut anterior, pe lângă faptul că este situat în partea de jos a etichetei, sub elementul figurativ balerina, mai este prezentat având grafia unei semnături de mână, în cadrul căreia nu se disting foarte clar toate literele, ca atare, vizual este de natură a nu atrage atenţia consumatorului mediu, care se va concentra, astfel, ca indicator al originii comerciale asupra elementului verbal B., scris cu litere mici de tipar, şi astfel, mai uşor de citit pentru consumatorul mediu.

În sensul menţionat anterior este de remarcat Cauza C-120/04 - Medion AG v D., invocată de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, unde s-a reţinut că, în situaţia în care este preluată în semnul complex al unui terţ o marcă anterioară, chiar şi fără a fi plasată într-o poziţie dominantă, riscul de confuzie poate să existe în cazul în care aceasta îşi păstrează o poziţie distinctivă autonomă.

Ca atare, faptul că într-o anumită cauză [Cauza Torre Albeniz (T-287/06), parag. 54] s-a decis că principiul potrivit căruia poziţia unui anumit element al mărcii combinate la început nu face neglijabile celelalte elemente ale mărcii complexe ţine de circumstanţele speciale ale acelui litigiu, în cadrul căruia s-a apreciat că cei doi termeni componenţi ai mărcii ulterioare formau împreună o unitate logică şi conceptuală distinctivă, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, aşa cum s-a reţinut anterior.

Referitor la gradul de atenţie al consumatorului mediu al produselor în cauză, din considerentele instanţei de apel reiese că aceasta nu a exclus această ipoteză, afirmată de către recurentă, a unui nivel de atenţie ridicat, din analiza de ansamblu a riscului de confuzie.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa invocată de către recurentă [Cauza Antonio Rubini (T-707/16); Cauza Don Luciano versus Luciano Sandrone (T-268/18)] din care ar reieşi că consumatorul mediu ar recunoaşte un anumit vin prin referire la elemente ce identifică producătorul şi locul de provenienţă şi că în situaţia producătorilor de vinuri numele acestora cântăreşte semnificativ în componenţa unei mărci, fiind elementul care desemnează provenienţa, aceste argumente sunt valabile mai degrabă în favoarea reclamantei, atâta timp cât reclamanta foloseşte elementul verbal B. în componenţa mărcilor ce desemnează vinurile produse de aceasta, element verbal preluat în poziţie distinctivă şi autonomă în cadrul mărcii a cărei anulare se cere în cauză, şi astfel de natură a contribui la existenţa riscului pentru consumatorul mediu de a crede că produsele provin de le titularul mărcii anterioare sau cel puţin că există o legătură comercială între acestea.

Astfel, sunt nefondate şi motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 428A din 17 martie 2021 şi a încheierii de şedinţă din 17 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.