Guesthouse operator ordered to pay triple statutory performers' remuneration; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 30.05.2019, reclamanta Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei că, prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la triplul remuneraţiei în sumă de 13.500 RON plus TVA, reprezentând remuneraţie cuvenită artiştilor interpreţi pentru perioada 1.06.2016-31.05.2019, obligarea pârâtei la triplul penalităţilor datorate pentru neplata remuneraţiilor mai sus menţionate, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2880 din 17 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea formulată reclamantul Centrul Roman Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.500 RON reprezentând triplul remuneraţiei legal datorate de pârâta în perioada 1.06.2016-31.05.2019; s-a respins cererea de acordare a TVA, precum şi capătul de cerere vizând triplul penalităţilor de întârziere.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 695 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia civilă nr. 189A din 10 februarie 2021 s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 650 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta B. .

În motivarea recursului se susţine, în esenţă, că:

Instanţa de fond precum şi instanţa de apel au admis acţiunea formulată de reclamantă fără a ţine cont de probele administrate în dosarul cauzei.

Consideră recurentul că suma de 40.500 RON a fost acordată în mod greşit de către instanţa de apel, neexistând niciun temei legal pentru determinarea acestei sume.

Totodată, recurentul arată că instanţa de apel, aflându-se în eroare, a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reală, neţinând cont de faptul că, în incinta pensiunii locuieşte şi reclamantul împreună cu familia şi că anumite camere sunt închiriate turiştilor doar ocazional şi foarte rar, astfel că reclamanta ar putea solicita sume de bani doar pentru lunile în care camerele au fost închiriate şi nicidecum pe întregul an calendaristic.

Pe mai departe, recurentul solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că nu a avut niciodată cunoştinţă de obligaţia de achita anual vreo sumă de bani către A., nu a primit niciodată nicio notificare în acest sens din partea reclamantei.

Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate şi, în principal, exonerarea în totalitate de la plata sumei de 40.500 RON, iar, în subsidiar, în cazul în care se va considera că datorează o sumă de bani reclamantei, această sumă să fie acordată în acord cu prevederile legale, respectiv suma de 13.500 RON aşa cum a fost solicitată prin acţiunea formulată de reclamantă.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 27 aprilie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului C9.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare expres prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte - analizând-o cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. - constată că aceasta este neîntemeiată. Deşi recursul nu este motivat în drept, motivarea expusă conţine şi critici care formal se încadrează în dispoziţiile pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., respectiv cele care privesc lipsa unui temei legal pentru obligarea recurentului la plata remuneraţiilor solicitate de reclamant.

Recursul este însă nefondat, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ. anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, faţă de exigenţele devoluţiunii din apel anume ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi formulate critici care vizează aspecte ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa de recurs, iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăţi.

Prin primul motiv de recurs, recurentul critică hotărârea susţinând că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, practic ce nu s-a cerut, atunci când a dispus obligarea sa la plata sumei de 40.500 RON, în mod greşit, fără a avea temei legal.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 2880 din 17 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata sumei de 40.500 RON - ca sumă ce ar reprezenta triplul remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică de opere purtătoare de drepturi conexe gestionate de reclamantul-intimat. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel recurentul, însă criticile din apel nu se refereau la o nelegală stabilire a obligaţiei de plată a remuneraţiilor solicitate de către reclamant.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (2) C. proc. civ.:

"În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil."

Iar, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în soluţionarea căii de atac, instanţa de recurs poate analiza legalitatea soluţiei instanţei de apel raportat la cadrul procesual şi la situaţia de fapt deja stabilită de către instanţele de fond şi apel, în limitele învestirii, fără a putea să analizeze şi să se pronunţe asupra altor aspecte ce nu au făcut obiect al analizei până în această fază procesuală.

Având în vedere rigorile ce se degajă din principiului legalităţii căilor de atac şi formularea acestei critici direct în recurs (omisso medio), Înalta Curte constată că recurenta nu este îndreptăţită să beneficieze de analiza în recurs criticii relative la inexistenţa vreunui temei legal care să permită obligarea sa la plata remuneraţiilor ce formează obiectul pricinii.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, prin care se susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că familia ce deţine entitatea recurentă locuieşte în incinta pensiunii, iar camerele sunt închiriate turiştilor doar ocazional şi extrem de rar, se reţine că acest motiv de recurs vizează situaţia de fapt, tinzând să determine o constatare contrară celei ce se regăseşte în decizia recurată (fiind stabilită de instanţa de apel împrejurarea că probatoriul ce a fost administrat relevă comunicarea publică a programelor tv în spaţiile comerciale ale pensiunii).

Referirea făcută în recurs la deţinerea de către recurentă a unor documente ce ar dovedi - în opinia recurentei - o situaţie de fapt diferită relevă cel mult o culpă a părţii în formularea şi susţinerea unor apărări adecvate, în faţa instanţelor ce au competenţa de a judeca în fond, iar nu un viciu de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel care să fie susceptibil de analiză în coordonatele vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Trebuie precizat, în acest punct al analizei, că reţinerea - prin decizia recurată - a destinaţiei comerciale/turistice a pensiunii în care sunt amplasate aparate tv (prin intermediul cărora se pot difuza operele purtătoare de drepturi conexe) şi a caracterului funcţional al acesteia constituia un temei factual suficient pentru antrenarea prezumţiei de efectivă comunicare publică a respectivelor opere.

Relevantă în acest sens este dezlegarea ce se regăseşte în hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C162 - 10 Phonographic Performance (Ireland) Limited, anume că operatorul hotelier care pune la dispoziţia clienţilor săi televizoare sau aparate radio la care se pot difuza fonograme are calitate de "utilizator" care realizează o comunicare publică, având prin aceasta obligaţia de plăti remuneraţia echitabilă cuvenită titularilor de drepturi de autor încorporate în operele difuzate.

În ceea ce priveşte restul susţinerilor invocate de către recurent, prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acestea sunt reiterări ale motivelor de apel, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel.

Înalta Curte constată că aceste susţineri critice ale recurentului-pârât nu sunt de natură a evidenţia o situaţie de greşită interpretare sau aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel - instanţe cărora legea le oferă competenţa de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecăţii - ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situaţie de fapt, prin prisma probelor administrate.

Astfel, se constată că, în realitate, se reproşează instanţei de apel că nu a apreciat situaţia de fapt în modul pe care recurenta îl consideră corect.

Or, o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu influenţe asupra situaţiei faptice reţinute de cele două instanţe, cea de fond şi cea de apel, este o analiză ce excede unor verificări de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului, în limitele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, recurenta-pârâtă nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reiterează susţineri formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, Înalta Curte constată că nu există suportul necesar evaluării vreunui aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar pendinte.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 189A din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.