Trademark infringement ruling upheld; counterfeit chewing gum seller loses appeal on liability and costs.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 18.11.2016, reclamantele A., B. S.R.L., C. S.R.L. au chemat în judecată pârâtele S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L., solicitând:

- să se constate că pârâtele au încălcat dreptul de folosire exclusivă asupra mărcilor Wrigley aşa cum sunt identificate, definite şi descrise în prezenta cerere, şi săvârşesc acte de concurenţă neloială, şi să le interziceţi desfăşurarea a atare acţiuni în viitor;

- să se dispună obligarea societăţilor pârâte la încetarea, de îndată, a actelor de folosire în activitatea lor comercială a semnelor identice cu L., pentru produse identice pentru care sunt înregistrate L., incluzând dar fără limitare la aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea, ori stocarea, depozitarea, deţinerea, distribuirea şi livrarea lor în acest scop, punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, a produselor sub aceste semen, utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate;

- să se dispună obligarea pârâtelor să retragă de pe piaţă toate produsele care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate prin L., precum şi orice materialele publicitare şi documente sau înscrisuri care conţin semnele în cauză, şi să le distrugă, pe cheltuiala lor;

- să se dispună obligarea fiecăreia dintre societăţile pârâte indicate mai sus la pct. 1- 8 să furnizeze şi să pună la dispoziţia reclamantelor informaţii privind originea, respectiv, sursa, şi reţelele de distribuţie a produselor obiect al prezentei cereri, care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate prin L., indicând numele şi adresa producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor, şi ale celorlalţi deţinători anteriori ai produselor contrafăcute, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor de marfa cu amănuntul;

- să se dispună obligarea pârâtelor să furnizeze reclamantelor şi informaţii privind cantităţile de produse, fabricate, livrate, primite sau comandate precum şi preţul obţinut pentru produsele contrafăcute, precum şi informaţii privind numele şi adresele terţelor părţi de care au cunoştinţă că procură, comandă şi/sau distribuie produsele contrafăcute obiect al prezentei cereri;

- să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, către reclamante, de despăgubiri materiale şi morale, împreună în cuantum estimat provizoriu la suma de 440,000 EUR (patru sute patruzeci de mii de Euro), pentru prejudiciul cauzat prin actele de încălcare a drepturilor reclamantelor;

- să se dispună obligarea pârâtelor la publicarea în presă, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în două publicaţii de circulaţie naţională;

- să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, în conformitate cu art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1325 din 5 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantele A., B. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. D. S.R.L., s-a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta S.C. D. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. M. şi N. S.R.L..

Prin decizia nr. 2052A din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante A., B. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1325/05.10.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea.

A obligat pârâta să înceteze actele de folosire în activitatea sa comercială a semnelor identice cu L. pentru produse identice pentru care sunt înregistrate L., să retragă de pe piaţă toate produsele care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate de L. şi să le distrugă pe cheltuiala sa, să furnizeze şi să pună la dispoziţia reclamantelor informaţii privind originea, respectiv sursa şi reţelele de distribuţie a produselor care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate prin L., precum şi informaţii privind cantităţile de produse fabricate, primite sau comandate şi preţul obţinut pentru produsele contrafăcute.

A obligat pârâta la plata daunelor morale în sumă de 5.000 euro în echivalent în RON la data plăţii.

A respins în rest acţiunea.

A menţinut dispoziţiile din sentinţă cu privire la chematele în garanţie.

A obligat pe intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi apel reprezentând taxă de timbru, în sumă de 1.355 RON, şi onorariu avocaţial în sumă de 10.000 euro în echivalent în RON la data plăţii.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta O. S.R.L..

În motivarea recursului s-au arătat, în esenţă, următoarele.

Hotărârea recurată a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost schimbată, cu participarea unui alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului. La termenul din 06.11.2019 a fost schimbată compunerea completului de judecată din apel, cererea de menţinere a continuităţii completului formulată de aceasta fiind respinsă. Astfel, instanţa a încălcat principiului continuităţii completului de judecată şi a încălcat dreptul părţii la un proces echitabil.

Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel a pornit de la premisa că nu este corect argumentul potrivit căruia lipsa intenţiei nu poate determina atragerea răspunderii civile delictuale, ca mai apoi să considere că textele de lege aplicabile speţei se referă la aceeaşi lipsă a intenţiei ca formă de vinovăţie.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 36 din Legea nr. 84/1996. Instanţa de apel ar fi trebuit să constate că aceasta s-a conformat întru totul cererii în contrafacere, retrăgând de la vânzare toate produsele P., le-a inventariat şi depozitat, efectuând întreaga suită de acţiuni care se subscriau cererii în contrafacere formulată de reclamanţi.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept privitoare la cheltuielile de judecată, în sensul că a admis cheltuieli care nu se regăsesc în categoriile reglementate de C. proc. civ. şi nu a aplicat corect prevederile care impuneau limite rezonabile şi proporţionale cu complexitatea cauzei. Astfel, au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005 şi cele ale art. 451 C. proc. civ.. Onorariul de 10.000 euro acordat reclamanţilor este extrem de mare pentru o cerere de apel de 11 pagini, iar în cuantumul acestuia au fost incluse servicii de consultanţă acordate cu mult anterior începerii procesului şi tarife percepute de detectivii particulari pe care reclamantele i-au angajat în scopul obţinerii de probe.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 23 decembrie 2020, intimata N. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La aceeaşi dată, a formulat întâmpinare şi intimata S.C. M., prin care a solicitat respingerea recursului.

La 28 decembrie 2020, au formulat întâmpinare şi intimatele-reclamante A., B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 15 iunie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta O. S.R.L. şi a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de reclamante prin întâmpinare, s-a apreciat că nu este întemeiată, având în vedere că motivele de recurs formulate referitoare la nelegala compunere a completului de judecată, existenţa de motive contradictorii şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1996, art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005 şi art. 451 C. proc. civ., pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin care se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost schimbată, cu participarea unui alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-a arătat că s-a încălcat principiul continuităţii completului de judecată, prevăzut art. 214 C. proc. civ., întrucât nu se impunea schimbarea compunerii completului de judecată din apel, pe motiv că domnul judecător Q. a fost în concediu de odihnă, ci doar amânarea cauzei, pentru a se acorda posibilitatea domnului judecător, care a participat la toate termenele de judecată cu excepţia ultimului, de a fi prezent la dezbaterile pe fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 C. proc. civ.:

"Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.

În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.

Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol."

După cum se observă din încheierea din 06.11.2019 curtea de apel a menţionat motivele ce au dus la schimbarea compunerii completului de judecată, astfel:

"au fost aplicate regulile prevăzute de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor de judecată, având în vedere că la termenul de judecată din 04.09.2019, domnul judecător R. s-a aflat în concediu de odihnă şi a fost înlocuit conform planificării de permanenţă de către doamna judecător S.." Urmare admiterii cererii de abţinere formulată de acest ultim judecător completul pentru termenul din 6.11.2019 a fost constituit cu judecătorul de permanenţă desemnat potrivit art. 110 alin. (5) ROIIJ. Or, recurenta nu a invocat aplicarea greşită a acestor norme.

Acestea constituie motivele temeinice prevăzute de art. 214 alin. (2) C. proc. civ. pentru înlocuirea judecătorului, fără afectarea principiului continuităţii şi nici a dreptului la un proces echitabil. Cuvântul în fond s-a dat la 06.11.2019, dată la care completul a fost alcătuit cu judecătorul din planificarea de permanenţă, iar hotărârea a fost pronunţată de acest complet. Astfel, nu se poate susţine că judecătorul care a pronunţat hotărârea nu a participat la dezbaterea pe fond a procesului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, dacă cel care a pronunţat hotărârea a participat ia dezbaterea în fond, dar nu şi la cercetarea judecătorească sau la administrarea probelor, această împrejurare nu constituie motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căruia se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, sunt de reţinut următoarele.

Recurenta susţine că rezultă motivarea contradictorie din următoarele paragrafe ale deciziei atacate:

- "este fondată şi critica ce vizează reţinerea tribunalului potrivit căreia faptele pârâtei nu au fost săvârşite cu intenţie pentru a atrage răspunderea sa civilă delictuală", din care ar reieşi că forma de vinovăţie a intenţiei este un element de natură să atragă răspunderea civilă delictuală şi că instanţa de apel a considerat greşită hotărârea instanţei de fond, care nu a reţinut intenţia;

- "Curtea reţine că forma de vinovăţie care trebuie reţinută pentru ca acţiunea în contrafacere să fie admisibilă se regăseşte în Legea nr. 84/1996 privind mărcile şi indicaţiile geografice, respectiv în art. 36 alin. (2), care nu face vorbire de folosirea cu intenţie a mărcii atunci când stabileşte că titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să o folosească, în activitatea lor comerciala, fără consimţământul său. Aşadar, un drept care conferă exclusivitate titularului sau poate fi ocrotit independent de atitudinea subiectivă avută de uzurpator, faţă de actul de contrafacere şi urmările acesteia (intenţie sau culpa).

Cerinţa intenţiei că forma de vinovăţie nu este susţinută nici de prevederile art. 9 din Regulamentul Consiliului CEC) nr. 207/2009. ce prevede ca titularul unei mărci înregistrate are dreptul de a cere instanţelor competente să interzică terţilor folosirea unui "semn pentru care datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă".

Din aceste ultime considerente ale instanţei de apel, recurenta susţine că ar rezulta motivarea contradictorie prin aceea că potrivit textelor de lege invocate nu ar fi necesară forma de vinovăţie a intenţiei pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Este nefondat acest motiv de recurs având în vedere că paragrafele citate sunt concordante.

Astfel, din primul paragraf reiese că în mod greşit a reţinut tribunalul că pentru a atrage răspunderea civilă delictuală ar fi necesară forma de vinovăţie a intenţiei (fiind suficientă existenţa cupei) pentru a se constata săvârşirea faptei de contrafacere, iar în al doilea paragraf citat este motivată această idee prin raportare la prevederile legale aplicabile.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1996, privind acţiunea în contrafacere, întrucât nu a constatat faptul că societatea pârâtă s-a conformat întrutotul cererii în contrafacere, în sensul că de la momentul la care a aflat de existenţa acestor acuzaţii din partea reclamanţilor, a retras de la vânzare toate produsele P., le-a inventariat şi le-a depozitat, efectuând întreaga suită de acţiuni care se subscriau cererii în contrafacere formulată de către apelanţii-reclamanţi.

Este de reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat, în principal, să se constate că pârâta a încălcat dreptul de folosire exclusivă asupra mărcilor Wrigley aşa cum au fost identificate în cerere şi că a săvârşit acte de concurenţă neloială, şi interzicerea desfăşurării unor atare acţiuni în viitor, iar în continuare a solicitat interzicerea în concret a unor acţiuni şi plata unor despăgubiri materiale şi morale.

Observând considerentele deciziei atacate este de remarcat că instanţa de apel a valorificat conduita pârâtei ulterioară înştiinţării cu privire la caracterul contrafăcut al produselor când a evaluat despăgubirile morale pe care le-a acordat reclamantei.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care produsele vândute de pârâtă sub marca reclamantelor aveau conţinutul modificat, cu potenţial risc asupra sănătăţii consumatorilor, se poate vorbi despre pierderea încrederii consumatorilor în marcă şi compromiterea imaginii şi prestigiului mărcii (renumele mărcii fiind reţinut de tribunal în considerente), în consecinţă, de producerea unui prejudiciu moral titularului acesteia.

De asemenea, instanţa de apel, apreciind în echitate cu privire la despăgubirile morale, pe baza împrejurărilor concrete şi a urmărilor faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, de atenuare a efectelor afectării prestigiului mărcii şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză, a acordat reclamantelor suma de 5000 Euro cu acest titlu.

Instanţa de apel a mai reţinut că acordarea acestei sume este justificată de împrejurarea că pârâta nu a acţionat cu intenţie şi că, ulterior înştiinţării cu privire la caracterul contrafăcut al produselor, a luat măsuri de încetare a comerţului.

Or, în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea săvârşirii faptei ilicite de a introduce în circuitul comercial de mărfuri contrafăcute, sunt nerelevante acţiunile ulterioare ale recurentei pârâte în sensul diminuării prejudiciului.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel ar fi admis şi capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei să înceteze actele de folosire în activitatea sa comercială a semnelor identice cu L. pentru produse identice pentru care sunt înregistrate L., să retragă de pe piaţă toate produsele care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate de L. şi să le distrugă pe cheltuiala sa, să furnizeze şi să pună la dispoziţia reclamantelor informaţii privind originea, respectiv sursa şi reţelele de distribuţie a produselor care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate prin L., precum şi informaţii privind cantităţile de produse fabricate, primite sau comandate şi preţul obţinut pentru produsele contrafăcute, nu se poate reţine un motiv de nelegalitate din perspectiva argumentelor invocate de către recurenta pârâtă.

Astfel, după cum susţin corect prin întâmpinare intimatele reclamante, pârâta a contestat constant pe parcursul litigiului faptul că ar fi săvârşit fapta de contrafacere referitoare la mărcile reclamantelor, ca atare nu se poate reţine vreo recunoaştere a pretenţiilor cel puţin parţială, astfel încât să se pună problema verificării legalei aplicări art. 436 C. proc. civ. de către instanţele de fond.

Mai mult, nu rezultă din considerentele instanţei de apel ca instanţa să fi fost învestită cu vreo apărare a pârâtei în sensul că ar fi retras de pe piaţă toate produsele care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate de L.. De altfel, prin motivele de recurs nici nu s-a invocat faptul că nu ar fi fost analizată vreo apărare a pârâtei în acest sens, ce ar fi presupus evaluarea probatoriului administrat în cauză.

În plus, retragerea de pe piaţă a tuturor produselor care aduc atingere drepturilor de proprietate industrială protejate de L. reprezintă doar una dintre interdicţiile dispuse de către instanţă în vederea înlăturării efectelor prejudiciabile ale săvârşirii actelor de contrafacere şi prevenirii săvârşirea aceloraşi fapte în viitor.

În consecinţă, este nefondat acest motiv de recurs.

Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept privitoare la cheltuielile de judecată, întrucât ar fi acordat cheltuieli care nu se regăsesc în categoriile de cheltuieli de judecată reglementate de C. proc. civ., cheltuieli care ar fi anterioare începerii procesului, şi nu ar aplicat corect prevederile legale care impuneau limite rezonabile şi proporţionale cu complexitatea cauzei.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanţa de apel a socotit că apelanta reclamantă este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru datorată pentru suma de 5000 Euro acordată prin decizie şi onorariul avocaţial proporţional cu pretenţiile admise, cuantificat la suma de 10.000 Euro din totalul de 21.157 Euro solicitat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale referitoare la faptul că cheltuielile de judecată acordate trebuie să fie rezonabile şi proporţionale cu cauza respectivă, este de reţinut că prin decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a decis că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la criticile prin care se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 451 C. proc. civ., întrucât ar fi acordat cheltuieli de judecată care nu au fost ocazionate de desfăşurarea procesului, atâta timp cât printre cheltuielile solicitate şi admise de instanţa de apel, s-ar regăsi costuri pentru servicii de consultanţă acordate cu mult anterior începerii procesului, în cursul lunii august 2016, în timp ce procesul a început în luna noiembrie 2016, sunt de reţinut următoarele.

Trecând peste faptul că recurenta nu a arătat concret la care dintre facturi se referă, interpretarea prevederilor art. 451 C. proc. civ. nu este în sensul că pot fi acordate doar cheltuielile de judecată efectuate după înregistrarea cererii de chemare în judecată, ci cheltuielile necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Or, atâta timp cât nu se susţine că aceste cheltuieli nu se încadrează în categoria cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 451 C. proc. civ. sub aspectul invocat.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 451 C. proc. civ., întrucât le-a acordat apelantelor-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 de Euro, dintr-un total de aproximativ 32.000 de Euro, sumă în cadrul căruia s-ar fi regăsit şi suma de 17.000 de Euro, care ar fi fost solicitată şi admisă cu titlu de cheltuieli de judecată, şi care ar reprezenta tarifele percepute de detectivii particulari pe care apelantele i-au angajat în cauză, în scopul obţinerii de probe.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, din considerentele deciziei atacate reiese că instanţa de apel a reţinut că apelanta reclamantă este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru datorată pentru suma de 5000 Euro acordată prin decizie şi onorariul avocaţial proporţional cu pretenţiile admise, cuantificat la suma de 10.000 Euro din totalul de 21.157 Euro solicitat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) noul C. proc. civ.

Ca atare, potrivit motivării deciziei atacate, instanţa de apel nu a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată tarifele percepute de detectivii particulari pe care apelantele i-au angajat în cauză, în scopul obţinerii de probe, ci doar onorariul avocaţial, fiind astfel nefondate şi aceste susţineri, neputându-se reţine vreun motiv de nelegalitate sub acest aspect.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurenta-pârâtă O. S.R.L. la plata sumei de 2261 Euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., onorariu avocaţial pentru redactarea întâmpinării în recurs, conform facturii de la fila x.

În temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin2 C. proc. civ. va obliga pe recurenta-pârâtă O. S.R.L. la plata sumei de 3000 RON, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie M., din totalul de 9740 RON solicitat. Cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial au fost reduse, având în vedere că prin decizia atacată curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe asupra cererii de chemare în garanţie, reţinând că intimata pârâtă nu a formulat apel provocat în contradictoriu cu chematele în garanţie. Prin sentinţa civilă nr. 1325 din 5 octombrie 2017 s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. D. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. M.. Astfel, atâta timp cât prin recurs nu a fost atacat acest considerent al instanţei de apel, apărările formulate prin întâmpinare în recurs erau restrânse la dezbaterea limitelor apelului şi recursului raportat la această problemă de drept, în funcţie de care suma de 3000 de RON aferentă cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, ţinând cont şi de prezenţa avocatului la ultimul termen de judecată, a fost apreciată ca fiind proporţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2052A din 18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă O. S.R.L. la plata sumei de 2261 Euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Obligă pe recurenta-pârâtă O. S.R.L. la plata sumei de 3000 RON, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie M..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.