Copyright infringement by unauthorized appropriation of book chapters: limits of judicial review of the subject matter in cassation

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Analizând recursul, făcând şi aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ.:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: recunoaşterea dreptului său de autor decurgând din publicarea în anul 1992 a lucrării "C.", lucrare retipărită în anul 2001 la editura D. şi sub egida Universităţii din Bath, Marea Britanie; constatarea încălcării acestui drept de către pârâtă prin publicarea în anul 2000 a volumului intitulat "E. and F.", respectiv prin reeditarea acestei lucrări în anul 2005; publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii ce urmează a fi pronunţată în cauză şi acordarea de cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bihor:

Prin sentinţa civilă nr. 63/C din 20.03.2017, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâta B. şi a admis acţiunea formulată de reclamantul A..

S-a recunoscut dreptul de autor al reclamantului rezultând din publicarea în anul 1992 a lucrării "C.", lucrare retipărită în a doua ediţie în anul 2001 la editura D. şi s-a constatat încălcarea dreptului de autor de către pârâtă, prin participarea la realizarea lucrării "E. and F." publicată în anul 2000 şi a ediţiei a 2 - a revizuite a aceleiaşi lucrări, publicate în anul 2005.

A fost obligată pârâta să publice pe cheltuiala sa prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B..

Prin decizia nr. 228A din 25 octombrie 2019 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat.

A fost obligată apelanta B. la plata sumei de 22.765 RON către expertul H., reprezentând diferenţă onorariu pentru expertiza efectuată şi suma de 2.380 RON către intimatul A., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta apelantă B..

În debutul cererii de recurs s-a precizat că motivele de nelegalitate pe care se sprijină calea de atac sunt circumscrise dispoziţiilor art. art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului astfel formulat se susţine, în esenţă, că:

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că a fost respectat principiul disponibilităţii, în condiţiile în care instanţa de fond a fost învestită doar cu: recunoaşterea dreptului de autor al reclamantului pentru propriile sale lucrări şi încălcarea dreptului său de autor pentru preluarea neconformă a mai multor capitole/pagini, făcute cu o citare necorespunzătoare.

Consideră recurenta că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi motivele de fapt şi de drept invocate, instanţele ierarhic inferioare erau chemate a se pronunţa strict şi exclusiv asupra chestiunii conformei sau neconformei citări, şi nicidecum asupra procentului de preluare.

Se mai arată că este contrară prevederilor art. 459 şi art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., aprecierea instanţei de apel în sensul că, pentru ipoteza depăşirii limitelor învestirii/nerespectarea principiului disponibilităţii, pârâta ar fi avut la dispoziţie calea extraordinară de atac a revizuirii şi nu pe cea a apelului.

În opinia recurentei, considerentele care reflectă analiza instanţei de apel privind respectarea principiului disponibilităţii -în primă instanţă - ar confirma întru totul susţinerea recurentei în sensul că "reclamantul este nemulţumit doar de citarea necorespunzătoare, numele lui fiind menţionat numai la finalul cărţii, la secţiunea bibliografie, nicidecum de întinderea de text preluată, ceea nici nu putea şi nici nu era îndreptăţit să o facă, câta vreme acesta nu clamează, cu nici un cuvânt, originalitatea lucrării sale, şi nici nu o putea face pentru simplul motiv că volumul său (ca şi cel al subsemnatei) este un manual destinat uzului didactic, prezentând un ansamblu de idei, concepte, fenomene, legi, metode de funcţionare ale unor instrumente, definiţii şi formule, calcule matematice etc., universale şi care nu pot fi reproduse într-o altă formă de exprimare, cu un alt fel de limbaj sau text".

Ca atare, compararea lucrărilor în litigiu sub aspectul întinderii (procentului) de text preluate, se putea face exclusiv în raport cu corectitudinea citării (deci să stabilească unde s-ar fi impus ghilimelele/notele de subsol, adică unde anume s-a petrecut greşeala). Se impunea a se analiza şi dacă preluările se încadrează sau nu în limitele premise de lege, în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat cuantificarea preluărilor de text,

In acelaşi sens, recurenta observă că reclamantul nu a solicitat scoaterea din circuitul bibliotecilor a exemplarului/exemplarelor în litigiu, ceea ce, în plus, denotă recunoaşterea că lucrările sale nu beneficiază de protecţia legală, astfel cum prevede art. 9 din legea nr. 8/1996. Reclamantul nu a solicitat nici obligarea la refacerea/corectarea lucrărilor, sub forma unui corrigendum sau erată (conform uzanţelor publicistice) cu efectuarea unor citări conforme.

Consideră recurenta că reparaţia sub forma publicării hotărârii în presă este inutilă câtă vreme volumele pretins încălcate vor continua să existe şi să fie studiate, situaţie care demonstrează că prezentul dosar a fost promovat strict în scop de contracarare a acţiunii promovate de recurentă în dosarul înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. x/2015.

Se mai precizează că implicarea în cauză a publicaţiei "I." este confirmată chiar prin conţinutul cererii de chemare în judecată.

Totodată, recurenta aminteşte demersul prin care reclamantul s-a adresat Comisiei de Etică din cadrul Universităţii din Oradea şi răspunsul dat de această din urmă entitate sub nr. x/10.05.2066.

O altă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 (1) şi art. 478 (3) noul C. proc. civ.

In acest sens solicită instanţei de recurs să reţină că:

Reclamantul a învestit instanţa cu petitul pentru recunoaşterea dreptului său de autor în ceea ce priveşte volumele proprii, din anul 1991 şi 2001 şi cu petitul privind încălcarea dreptului său de autor, pentru citarea neconformă, în ceea ce priveşte "E." din anul 2000, de la pagina de titlu până la fila nr. x inclusiv şi exemplarul original al cărţii "E. and F." din 2005. Prin urmare, exclusiv aceste lucrări/pagini au fost deduse judecăţii.

Cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 (3) C. proc. civ., în apel, a fost extins obiectul judecăţii asupra întregului volum" E." (168 de pagini), ignorându-se că Tribunalul a fost investit doar cu încălcarea dreptului de autor pentru citare neconformă, exclusiv în ceea ce priveşte 81 de file din aceasta lucrare (fotocopii).

Se mai susţine că a reprezentat o extindere a obiectul judecăţii în apel, prin analizarea unui al doilea volum " E. and F. " procurat de reclamant de la Biblioteca Naţionala a României, pentru termenul din 29.01.2019, dat fiind că acest volum nu a format obiect al cererii de chemare în judecată, nu a fost analizat şi judecat de tribunal, şi a fost contestat de recurentă atât din perspectiva calităţii de coautor, dar şi pentru "încălcarea tuturor normelor, regulamentelor şi procedurilor de publicare/înregistrare în evidenţele Bibliotecii Naţionale a României". Acest volum, obţinut de la Depozitul Legal, a fost înregistrat în Biblioteca Naţionala ca având doi autori: J. şi B., în contradicţie cu descrierea K..

Se afirmă că volumul invocat de reclamant în anul 2019, în apel, dar şi tipăritura cu titlul "E." din anul 2000, ambele având doi autori "sunt de o provenienţă mai mult decât dubioasă", iar calitatea de coautor nu îi poate fi atribuită recurentei doar pe considerentul că numele său apare adăugat pe pagina de titlu, în condiţiile în care nu există nici un document suport care să demonstreze calitatea sa de coautor asupra conţinutului.

In legătura cu volumul "E. and F. " procurat de reclamant pentru şedinţa din 29.01.2019, recurenta exprimă retoric întrebarea " cum a fost posibil ca acesta să reprezinte obiect de judecată şi să fie avut în vedere de Curtea de Apel la soluţionarea cauzei, câtă vreme nici măcar reclamantul nu a avut cunoştinţă despre existenţa acestuia mai devreme de finele anului 2018 - începutul anului 2019, fiind descoperit ulterior momentului depunerii raportului de expertiza din noiembrie 2018, cu concluzii favorabile subsemnatei?".

Consideră recurenta că instanţa de apel a făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată (art. 194 lit. c) noul C. proc. civ.) şi probele a căror necesitate rezultă din dezbateri (art. 478 alin. (2) noul C. proc. civ.), fiind evident că cele 2 volume ale reclamantului şi exemplarul original al cărţii "E. and F." din 2005 şi fotocopii "E." din anul 2000, de la pagina de titlu până la fila nr. x inclusiv reprezintă obiect de judecată.

Astfel, se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 477 (1), art. 478 (1) - (4) noul C. proc. civ., care nu permit schimbarea cadrului procesual şi nici ca părţile să se folosească în faţa instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele folosite în faţa primei instanţe.

Se mai precizează că este relevant în speţă faptul că volumul original "E. and F." din 2005 - cel depus de recurentă la dosarul Tribunalului Bihor - a fost destinat strict uzului studenţilor, fără a fi comercializat, iar tipăritura "E." din anul 2000 în mod cert nu putea fi comercializată, atâta vreme cât nu apare înregistrată în evidenţele Bibliotecii Naţionale, ale Bibliotecii "Gheorghe Şincai" din Oradea sau ale L., unicul exemplar fiind produs şi depus de reclamant în faza de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 20 iulie 2020 intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtă, solicitând respingerea acestei căi de atac.

La data de 5 august 2020 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi înlăturarea apărărilor reclamantului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 228A din 25 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestei căi de atac în raport de următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a reţinut, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ., că prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii în cauză.

Deşi neîncadrate de parte ca atare, Înalta Curte constată că prin aceste critici se invocă nerespectarea, în apel, a principiului de drept tantum devolutum quantum iudicatum - principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. -, motivul de recurs astfel susţinut fiind susceptibil de analiză în coordonatele motivului reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest punct al analizei este util a fi amintit că obiectul recursului îl constituie, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., decizia pronunţată în apel. De aceea, controlul de nelegalitate specific acestei căi de atac extraordinare nu poarte avea ca obiect hotărârea primei instanţe. Prin urmare, trimiterile făcute de recurentă la judecata în primă instanţă nu pot fi privite drept critici susceptibile de analiză în cadrul prezentului recurs.

În argumentarea menţionatei critici se susţine că - prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la motivele de fapt - trebuia reţinut că prima instanţă a fost învestită sa se pronunţe numai cu privire la recunoaşterea dreptului de autor al reclamantului asupra lucrărilor proprii şi la încălcarea acestui drept de autor "pentru preluarea neconformă" a mai multor capitole/pagini, făcută cu o citare insuficientă, care ar putea genera confuzie; că, astfel, instanţele ierarhic inferioare erau chemate să se pronunţe strict şi exclusiv asupra chestiunii conformei sau neconformei citări, iar nu asupra procentului de preluare ori a încadrării sau nu a acestei preluări în limitele permise de lege.

Înalta Curte constată că este vădit nefondată critica adusă de recurenta pârâtă modului în care instanţa de apel a apreciat cu privire la limitele procesului, formularea şi argumentarea acestei critici fiind consecinţa denaturării prin fragmentare/trunchiere a conţinutului cererii de chemare în judecată.

Petitele clar formulate în cuprinsul acestei cereri sunt: a) recunoaşterea dreptului de autor al reclamantului, decurgând din publicarea în anul 1992 şi reeditarea în anul 2001 a lucrării "C." sub egida Universităţii din Bath, Marea Britanie; b) constatarea încălcării acestui drept de autor, de către pârâtă prin editarea în anul 2000 şi reeditarea în anul 2005 a volumelor intitulate "E. and F." şi publicate sub semnătura pârâtei; c) publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii ce urmează a se pronunţa în speţă.

Motivarea în fapt a acestor pretenţii reprezintă descrierea faptelor pe care reclamantul le-a considerat ca fiind cele ce relevă invocata încălcare a dreptului de autor de către pârâtă, anume: publicarea şi reeditarea sub semnătură proprie a unor lucrări care, deşi conţineau părţi semnificative - de ordinul "capitole întregi" - din lucrările anterior publicate/reeditate de către reclamant, numele acestuia din urmă a fost amintit doar la secţiunea Bibliografie aflată la finalul cărţii, fără a se insera şi note de subsol corespunzătoare care să facă trimitere la acele părţi preluate din lucrarea reclamantului, şi că în lucrarea pârâtei nu erau efectuate citările corespunzătoare.

Raportat la petitele ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată, este neîndoielnic faptul că a reprezentat o pretenţie concret formulată de reclamant aceea de a se constata încălcarea dreptului de autor prin utilizarea, în lucrările ulterioare ale pârâtei, a unor părţi din lucrările indicate ca fiind publicate/reeditate cu întâietate de către reclamant. Din lecturarea în mod coerent şi logic a motivării a în fapt a cererii de chemare în judecată, se constată că aceasta relevă cu evidenţă argumentarea petitului relativ la constatarea încălcării dreptului de autor, în sensul că dreptul pretins încălcat ar fi fost nesocotit prin faptul că, publicând şi reeditând lucrarea proprie, pârâta şi-a asumat calitatea de autor inclusiv în privinţa părţilor care au fost "preluate ca atare" din lucrările reclamantului iar întinderea acestor părţi era una semnificativă - descrisă de reclamant prin sintagma "capitole întregi" -, fără a se indica acest demers de preluare cel puţin în modalitatea specifică a citării. Totodată, a argumentat reclamantul că "…din moment ce numele meu este amintit doar la finalul cărţii, la secţiunea Bibliografie, (…) cititorul poate ajunge lesne la concluzia că lucrarea reprezintă creaţia proprie a pârâtei, care, procedând în acest fel, îmi neagă implicit dreptul de autor asupra capitolelor respective".

Argumentele astfel subsumate petitului prin care se solicita constatarea încălcării dreptului de autor nu lasă niciun echivoc referitor la faptul că situaţia litigioasă dedusă judecăţii privea utilizarea de către pârâtă, în lucrările publicate sub semnătura acesteia, a unor părţi de mare întindere din cuprinsul celor două volume de referinţă ce fuseseră anterior publicate sub semnătura reclamantului, iar propunerea recurentei de a se reţine o limitare a învestirii "strict şi exclusiv asupra conformei sau neconformei citări" este rezultatul unei nejustificate lecturări trunchiate a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, se constată că în mod just a reţinut instanţa de apel că în motivarea actului de învestire a instanţei (cererea de chemare în judecată) s-a invocat faptul că lucrarea publicată, respectiv reeditată de reclamantă cuprinde capitole întregi copiate din lucrarea reclamantului iar numele acestuia din urmă este menţionat numai la sfârşitul cărţii în secţiunea Bibliografie, context în care formează obiect al litigiului pendinte solicitarea de a se constata încălcarea dreptului de autor sub forma însuşirii calităţii de autor asupra acelor părţi (semnificative din punct de vedere cantitativ) care au fost preluate de pârâtă, prin copiere, din lucrările anterior publicate de reclamant.

Este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi confirmat întru totul susţinerea sa potrivit cu care reclamantul şi-ar fi exprimat nemulţumirea doar cu privire la "citarea necorespunzătoare", iar nu întinderea de text preluată; această susţinere este rezultatul denaturării prin reinterpretare şi scoatere din contextul analitic în care se regăseşte a concluziei pe care o indică drept reper al acestei referinţe. Lecturând ansamblul considerentelor ce relevă analiza instanţei de prim control judiciar relativă la criticile prin care apelanta releva limite ale învestirii mai restrânse decât cele în care cauza a fost soluţionată de prima instanţă, se poate observa fără nicio dificultate că a fost reţinut faptul că susţinerile critice ale părţii apelante erau contrare conţinutului actului prin care s-a declanşat procesul, anume cererii de chemare în judecată.

Argumentul critic potrivit căruia reclamantul nu ar fi putut să invoce încălcarea dreptului de autor prin raportare la întinderea textului preluat, prin prisma împrejurării că lucrarea sa reprezenta - ca şi lucrările pârâtei - "un manual pentru uzul didactic" nu este de natură a releva depăşirea limitelor învestirii. Corecta aplicare a principiul disponibilităţii presupune recunoaşterea îndreptăţirii reclamantului dintr-un proces civil de a descrie/invoca potrivit propriilor aprecieri limitele dreptului a cărui protecţie ori valorificare o solicită în cadrul demersului judiciar, revenind instanţei de judecată atribuţia de a statua cu privire la temeinicia ori netemeinicia dreptului astfel descris.

Prin urmare, argumentul potrivit căruia au fost eronat stabilite limitele învestirii instanţei pentru că, faţă de prevederile art. 9 din Legea 8/1996, reclamantul nu ar fi putut pretinde/invoca protecţia dreptului de autor asupra conţinutului unei lucrări destinate uzului didactic este vădit nefondat, un atare argument fiind de natură a releva o limitare contrară exigenţelor art. 5 alin. (1) din C. proc. civ. - care prevede: Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. - precum şi celor specifice dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt stabilite prin art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ce priveşte considerentul deciziei recurate prin care s-a relevat că revizuirea ar fi singura procedură/cale de atac ce permite controlul judiciar în privinţa unei situaţii de plus petita sau de minus petita, Înalta Curte constată că este corectă critica privind caracterul eronat - din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 459 alin. (1) coroborat cu art. 509 din C. proc. civ. - al unei asemenea limitări reţinute de instanţa de prim control judiciar.

Însă, această constatare nu este suficientă, prin ea însăşi, spre a conduce la reformarea deciziei recurate pentru că instanţa de apel a procedat şi la analiza efectivă a criticii (din apel) prin care se susţinea că prima instanţă soluţionase cauza depăşind limitele învestirii sale. Raportat la acest context analitic, se reţine că menţionatul considerent are natura unei motivări supraabundente, astfel încât caracterul eronat constatat în privinţa sa nu poate afecta legalitatea soluţiei adoptate prin decizia recurată atâta vreme cât hotărârea relevă - aşa cum recurenta însăşi precizează - efectiva evaluare în apel a criticii relative la modul în care prima instanţă se conformase rigorilor principiului disponibilităţii.

Ţinând seama că, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de prim control judiciar a stabilit corect limitele învestirii prin raportare la conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă prin raportare la conţinutul diferit pe care partea înţelege să îl atribuie aceleaşi cereri - anume că reclamantul ar fi solicitat constatarea încălcării dreptului de autor doar sub forma unei citări neconforme în cuprinsul lucrărilor pârâtei - nu pot forma obiect de analiză în evaluarea hotărârii supuse controlului judiciar pentru că ele au ca premisă o situaţie ipotetică, lipsită de corespondenţă cu cea care a stat la baza pronunţării deciziei recurate. De aceea, se reţine caracterul nefondat al criticii potrivit căreia analiza comparativă a lucrărilor în litigiu - sub aspectul întinderii (procentului) de text preluate - ar fi trebuit realizată doar pentru a se stabili "unde s-ar fi impus ghilimelele/notele de subsol, adică unde s-a petrecut greşeala".

Împrejurare evocată de recurentă, în sensul că reclamantul nu a solicitat scoaterea din circuitul bibliotecilor a exemplarelor în litigiu ori obligarea la refacerea/corectarea lucrărilor în litigiu, nu poate constitui suportul constatării nelegalităţii hotărârii recurate, în raport de vreunul dintre motivele limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în contextul în care partea nu a relevat vreun reper normativ care să fi impus instanţei de apel să reţinerea unei condiţionări între, pe de o parte, constatarea privind încălcarea drepturilor de autor în coordonatele ce fac obiectul litigiului pendinte şi, pe de altă parte, formularea unor petite/solicitări de în sensul celor relevate de partea recurentă.

Alegaţia conform căreia reparaţia dispusă în cauză - corespunzător solicitării reclamantului -, anume aceea de publicare a hotărârii, ar avea semnificaţia că "volumele pretins încălcate vor continua sa existe şi să fie studiate" este una prin care se omite a se avea în vedere soluţia integrală pronunţată în cauza pendinte.

În condiţiile în care soluţia relevă (prealabil reparaţiei de referinţă) atât recunoaşterea dreptului de autor al reclamantului cât şi constatarea încălcării acestui drept prin publicarea şi reeditarea volumelor ce o indică pe pârâta-recurentă drept autor, aducerea la cunoştinţă publică a acestor constatări constituie o formă de reparaţie pentru atingeri ce au fost aduse dreptului de autor prin faptele (din trecut) ce au format obiectul judecăţii.

Eventuala utilizare în viitor a volumelor relativ la care s-a statuat că au fost publicate cu încălcarea dreptului de autor al reclamantului constituie aspecte care nu relevă nelegalitatea deciziei recurate pentru că se referă la fapte ce pot avea loc subsecvent tranşării asupra prezentului litigiu, şi care ar putea determina - în condiţiile legii - ca reclamantul să solicite forme de protecţie mai energice, în condiţiile legii, după finalizarea prezentului litigiu.

De asemenea, Înalta Curte constată că evocata implicare, în declanşarea şi/sau susţinerea prezentului litigiu, a publicaţiei "I." sau a jurnaliştilor care publică în respectiva publicaţie nu relevă vreun aspect apt a fi analizat în coordonatele motivelor de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ. pentru că soluţia adoptată prin această hotărâre nu relevă fundamentarea sa pe elemente de fapt sau de drept decurgând din conexiuni existente între reclamant şi terţii menţionaţi.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) şi ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Argumentele dezvoltate în susţinerea acestei critici au ca premisă opinia recurentei în sensul cu obiectul acţiunii reclamantului a constat în "petitul privind recunoaşterea dreptului de autor în ceea ce priveşte volumele proprii, din anul 1991 şi 2001 şi cu petitul privind încălcarea dreptului său de autor, pentru citarea neconformă, în ceea ce priveşte "E. " din anul 2000, de la pagina de titlu până la pagina 81 inclusiv", aşa încât numai aceste pagini ar fi fost fost deduse judecăţii.

Or, aşa cum s-a constatat în cadrul analizei relative la primul motiv de recurs, premisa astfel evocată de recurentă este una incorectă, lecturarea logică şi coerentă a cererii de chemare în judecată nefiind de natură a conduce la concluzia unei limitări a pretenţiilor în sensul propus de partea pârâtă.

Trebuie subliniat că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. - normă ce are denumirea marginală Dreptul de dispoziţie al părţilor - "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", aşa încât determinarea limitelor învestirii instanţei trebuie realizată prin prisma conţinutului cererilor şi argumentelor formulate de reclamant, iar nu prisma considerentelor ce se regăsesc în cadrul analizei pe fond realizate de prima instanţă.

Astfel, faptul că prima instanţă a reţinut că au fost depuse spre analiză, pe de o parte, volumele tipărite în anii 1991 şi 2001 sub semnătura reclamantului, iar pe de altă parte exemplarul original al cărţii publicate în anul 2005 şi fotocopii ale cărţii din anul 2000 de la pagina de titlu până la fila x inclusiv (ultimele două publicate sub semnătura pârâtei recurente) nu poate constitui un reper legal pentru stabilirea obiectului litigiului, ci relevă modalitatea în care reclamantul a înţeles să îşi susţină în plan probatoriu pretenţiile formulate, la judecata în primă instanţă.

Se cere a fi amintit, în acest punct al analizei, că hotărârea primei instanţe nu constituie obiect al recursului - în raport de prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. De aceea nu poate forma obiect de analiză, în cadrul căii de atac pendinte, susţinerea critică potrivit căreia prima instanţă ar fi făcut eronat "afirmaţii" relative depunerea de către pârâtă a copiei volumului purtând denumirea "E." din anul 2000.

Administrarea în apel (şi subsecvent evaluarea) a întregului volum publicat în anul 2000 sub semnătura pârâtei nu a constituit o extindere a obiectului judecăţii, contrară exigenţelor stabilite prin art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., pentru că judecata în apel s-a purtat privire la aceleaşi pretenţii care au fost formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată; administrarea şi analiza înscrisurilor care constituiau suporturi ce înglobau integral lucrarea publicată în anul 2000 a constituit un demers de completare a probelor, destinat finalităţii stabilirii adevărului, demers permis prin dispoziţiile 22 alin. (2) coroborat cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. conform acestei din urmă norme "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

Este nefondată şi susţinerea potrivit căreia ar fi avut loc o extindere a obiectului judecăţii în apel "cu un al doilea volum E. and F. procurat de reclamant de la biblioteca Naţională a României, pentru termenul din 29.10.2019". Ca şi în cazul criticii analizate în precedent, această susţinere porneşte de la o premisă eronată, anume aceea că limitele învestirii - obiectul litigiului - ar putea fi determinate prin prisma analizei pe fond realizate de prima instanţă, iar nu în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată (aşa cum impun prevederile art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.) în care au fost punctual indicate volumele cu titlul E. and F. ce au fost publicate/reeditate, sub semnătura pârâtei recurente, în anii 2000 şi 2005.

Recurenta mai precizează "continui să afirm că volumul din 2019 invocat de reclamant doar în calea de atac a apelului, dar şi tipăritura cu titlul E. din anul 2000, ambele având doi autori, sunt de o provenienţă mai mult decât dubioasa iar calitatea de coautor nu-mi poate fi atribuită doar pe considerentul că numele meu apare adăugat pe pagina de titlu, în condiţiile în care nu există niciun document suport care să demonstreze calitatea mea de coautor asupra conţinutului".

Înalta Curte constată că, aşa cum recurenta însăşi le prezintă, aceste afirmaţii reprezintă reluarea unor apărări formulate în faţa instanţelor ierarhic inferioare.

Or, în condiţiile în care respectivele apărări au fost analizate şi s-au expus considerentele pentru care instanţa de apel le-a găsit neîntemeiate, iar recurenta nu concretizează vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate din această perspectiva, lipseşte suportul realizării în recurs a unui control judiciar subsumat cerinţelor art. 488 din C. proc. civ.

Opinia exprimată de parte, în sensul că provenienţa celor două volume este dubioasă pentru că nu există vreun document suport care să demonstreze calitatea acesteia de coautor asupra conţinutului, sugerează dezacordul faţă de situaţia de fapt reţinută şi de modalitatea de apreciere a probelor. Cum judecata în recurs este incompatibilă cu analiza probelor şi cu reevaluarea situaţiei de fapt, nu se poate realiza în această etapă procesuală un demers analitic în sensul propus astfel de recurentă.

În acest context este util a fi precizat că legea instituie prezumţia de autor al unei opere în privinţa persoanei sub al cărei nume aceasta a fost publicată, în acest sens fiind prevederile art. 4 alin. (1) din Legea 8/1996 - forma în vigoare în anii 2000 şi 2005 - conform căruia "Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică".

Prin urmare, acele menţiuni din conţinutul lucrărilor publicate în anii 2000 şi 2005 ce au fost analizate de instanţa de apel, care o indică (şi) pe recurentă ca fiind autor al acestoraconstituiau, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) al Legii 8/1996, un temei suficient spre a se stabili că recurenta şi-a însuşit calitatea de autor al respectivelor lucrări prin aducerea lor la cunoştinţă publică.

Cum judecata în recurs este una care se poate realiza exclusiv cu privire la anumite aspecte - limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. - de nelegalitate a deciziei adoptate în apel, se constată că expunerea de către recurentă a unei întrebări retorice (referitoare la modalitatea în care a fost posibil să "reprezinte obiect de judecată" volumul depus în şedinţa de judecată din data de 29.01.2019) nu poate constitui suport al unei dezlegări în cadrul acestei căi de atac.

Prin prisma considerentelor expuse, se constată nefondate argumentele critice prin care recurenta susţine că, în speţă, s-ar fi făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată (în sensul reglementării din art. 194 C. proc. civ.) şi probele a căror necesitate rezultă din dezbateri (în sensul prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.) ceea ce ar fi determinat aplicarea eronată a prevederilor art. 477 alin. (1) şi ale art. 478 alin. (1)-(4) din C. proc. civ.

În finalul motivelor de recurs se arată că "nu este de neglijat" că volumul E. and G. din 2005 depus de recurentă la Tribunalul Bihor a fost destinat strict uzului studenţilor, fără a fi comercializat, iar tipăritura E. din anul 2000 nu putea fi nici ea comercializată pentru că nu apare înregistrată în evidenţele Bibliotecii Naţionale, ale Bibliotecii Gheorghe Şincai din Oradea ori ale L..

Înalta Curte constată că şi aceste argumente ale pârâtei au fost expuse în apel, şi au fost analizate de instanţa de prim control judiciar care le-a găsit nefondate (reţinând că lipsa înregistrării unei lucrări la Biblioteca Naţională nu echivalează cu lipsa publicării şi nici nu înseamnă că aceasta nu există, precum şi că faptul că lucrarea a fost folosită în activitatea didactică a apelantei demonstrează o reproducere care depăşeşte limitele permise prin art. 34 din Legea 8/1996).

În condiţiile în recurenta se mărgineşte la a reformula apărări susţinute în faţa instanţei de apel, fără a evidenţia vreun aspect de nelegalitate a modului în care ele au fost dezlegate prin decizia care formează obiect al controlului judiciar pendinte, se constată că nici acestea nu sunt apte a fi analizate în coordonatele impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, deşi a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ca temei al prezentului recurs, partea recurentă nu a formulat vreo critică prin care să releve aplicarea ori interpretarea eronată a unor norme apartenente dreptului material. Prin urmare, se constată că nu există suportul critic necesar spre a se evalua vicii ale deciziei recurate posibil a fi analizate prin prisma acestui motiv de casare.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, se constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost acesta susţinut prin criticile analizate anterior.

În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului.

Ţinând seama că, faţă de soluţia de respingere a recursului, recurenta -pârâtă se află în situaţia de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se constată întemeiată solicitarea intimatului reclamant de acordarea cheltuielilor de judecată aferente judecării cauzei în recurs. Prin urmare, va fi obligată recurenta-pârâtă să plătească intimatului -reclamant cheltuieli de judecată în sumă de 5822,67 RON reprezentând onorariul de avocat şi cheltuielile de deplasare achitate de acesta avocatului care l-a reprezentat în recurs (conform înscrisurilor aflate la filele x).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 228/A din 25 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe pârâta B. la plata sumei de 5822,67 RON ‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.