Fraud claims based on unverified loan acknowledgment rejected; appeal deemed re-litigation of facts, prior rulings left intact.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2016*, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei să constate nulitatea declaraţiei nr. 158/4.08.2014 atestată de avocat C., ca urmare a existenţei viciului de consimţământ - dol, prevăzut de art. 1214 din C. civ. cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 230/6.02.2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, aceasta fiind înregistrată pe rolul secţiei a V-a Civile sub nr. x/2017.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 492/09.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1331A din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 492/09.03.2018 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a luat act că intimatul-pârât nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă A. şi sesizarea din oficiu, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei nr. 1331/24.10.2019, în sensul că paragraful 6 de la pagina 9 va avea următorul conţinut:

"de asemenea, în cuprinsul înscrisului se arată scopul acordării împrumutului - pentru investiţii imobiliare, menţiunea propusă de reclamant prin e-mail fiind de a vinde investiţia de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărţirea profitului în cote egale".

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei 1331A şi a menţionatei încheieri din data de 11 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv: după ce s-a reţinut că dolul este reprezentat de manoperele ce se concretizează în acţiuni făcute cu intenţia de a înşela sau în simple minciuni, ulterior s-a reţinut că împrejurarea că intimatul pârât B. a minţit în legătură cu scopul declaraţiei nu este dol.

Precizează recurenta că a arătat că pârâtul nu a făcut dovada vreunor demersuri ale sale în faţa vreunei bănci din SUA cu privire la obţinerea unui împrumut, această afirmaţie fiind evident o minciună. Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că această minciună nu este dol, deşi a arătat că simpla minciună care determină partea să semneze actul este tocmai dol. În contextul în care recurenta urma sa se căsătorească (aspect dovedit şi recunoscut) iar pentru achiziţia locuinţei comune mai era nevoie de acea diferenţă de bani pe care B. dorea să o obţină de la bancă (conform spuselor sale) cu ajutorul acestei declaraţii, nu putea să refuze semnarea unui asemenea înscris care trebuia să ajute la achiziţia locuinţei familiale. Dacă s-ar fi cunoscut faptul că intimatul-pârât a luat decizia de a nu se mai întoarce în România şi de a rupe logodna, cu siguranţa că nu ar fi semnat o asemenea declaraţie care nu era conformă realităţii.

Mai susţine recurenta că este eronată aprecierea potrivit căreia transmiterea conţinutului declaraţiei prin email nu este o acţiune înşelătoare, când este evident că acesta era scopul emailului în contextul în care pârâtul era hotărât să întrerupă relaţia cu aceasta înainte de transmiterea emailului - aspect recunoscut la interogatoriu - şi avea nevoie de o dovadă a banilor pe care i-a cheltuit în România pentru investiţii imobiliare. Instanţa de apel nu a analizat întregul context expus în cadrul acţiunii. În condiţiile în care solicitarea menţionatei declaraţii s-a făcut într-un moment în care părţile erau logodite iar perspectiva căsătoriei era una certă, nu a existat şi nu a fost vreodată pusă în discuţie existenţa unui împrumut al pârâtului către recurentă, aspect recunoscut de intimatul-pârât în întâmpinarea depusă la fondul cauzei.

În contextul evocat, consideră recurenta că transmiterea unui email în care este menţionat în detaliu conţinutul declaraţiei care trebuia să cuprindă recunoaşterea unui aşa-zis împrumut, care nu a existat niciodată, nu este altceva decât o manoperă vicleană făcută cu intenţia de a o înşela şi de a o prejudicia.

2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1214 din C. civ. în ceea ce priveşte elementul material al dolului, considerând că mijloacele viclene (frauduloase) trebuie să aibă natura unui delict civil. De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că, în cadrul dolului, mijloacele întrebuinţate au un caracter ilicit care probează finalmente intenţia de a înşela care, la rândul ei, întemeiază întotdeauna maşinaţiile specifice dolului.

Această aplicare a art. 1214 C. civ. este - în opinia recurentei - una eronată deoarece prin dol se înţelege, în general, orice fel de artificii de care cineva se serveşte în scopul de a înşela, de a amăgi o persoană spre a o determina ca să subscrie unui angajament defavorabil. Aşadar, aceste artificii nu trebuie să fie şi ilicite. De altfel, art. 1214 din C. civ. nu distinge în acest sens, vorbind doar de manopere frauduloase (mijloace viclene, şiretenii) iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Se mai arată că, prin întâmpinare, intimatul a recunoscut implicit că a apelat la manopere dolosive pentru a obţine aceasta declaraţie, însă a invocat lipsa de diligenţă şi de atenţie a reclamantei recurente la semnarea declaraţiei. La acel moment, părţile erau logodite, se achiziţionase un apartament şi avea promisiunea certă a intimatului că urma să se căsătorească în România. Prin urmare, consimţământul recurentei la semnarea acestei declaraţii a fost influenţat de existenţa acestor date, şi de necunoaşterea faptului că intimatul era hotărât să întrerupă relaţia şi urmărea să obţină un document în baza căruia să-i ceară banii pe care i-a investit, prin propria sa voinţă, liberă şi neviciată, în România.

Raportat la acest context, afirmă recurenta că declaraţia semnata în data de 4.08.2014 nu este un act juridic care să reflecte voinţa sa, ci este un act juridic în care voinţa semnatarului a fost viciată prin manopere dolosive.

În ceea ce priveşte elementul obiectiv al dolului, se arată că manoperele dolosive (şireteniile) intimatului B. sunt evidente: a minţit că doreşte obţinerea unui împrumut bancar în SUA pentru care este necesară această declaraţie; nu există nicio dovadă că a iniţiat vreun demers la vreo bancă din SUA pentru a obţine un împrumut; declaraţia a fost dictată de acesta prin email, ceea ce arată că trebuia să aibă conţinutul dorit de intimat; declaraţia se referă la suma de 125.000 dolari, o altă sumă decât cea de 26.500 dolari necesară pentru achitarea integrală a apartamentului din D.; declaraţia vizează suma de 125.000 dolari pe care nu a cheltuit-o în interes personal, ci în folosul ambilor, pentru achiziţia şi dotarea unei locuinţe unde urma să se mute împreună ca urmare a căsătoriei (aspect necontestat şi recunoscut); a minţit că doreşte să se căsătorească cu recurenta; este evident că paratul a dorit obţinerea unui înscris pe baza căruia sa îi ceară recurentei banii pe care acesta îi transmisese anterior, în perspectiva căsătoriei şi a achiziţionării unei locuinţe; nu a existat şi nu a fost pusă în discuţie vreodată existenţa vreunui împrumut al pârâtului către aceasta, anterior semnării acestei declaraţii(aspect necontestat).

În ce priveşte existenţa elementului subiectiv, se arată că, prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriul administrat la fondul cauzei, intimatul a recunoscut că în momentul în care a venit în România, în luna iulie 2014, a plecat intempestiv după câteva zile, invocând că acela a fost momentul în care a realizat că ataşamentul recurentei nu era unul real.

Aşadar, la data transmiterii emailului - 23.07.2014 - intimatul avea certitudinea că nu va mai continua relaţia şi, cu toate acestea în cadrul emailului a afirmat că doreşte să facă rost de bani pentru a achita integral apartamentul unde urma să se mute.

3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susţine că decizia recurată conţine motive străine de natura cauzei şi care încalcă normele de drept material

Astfel, la pag. 9, parag. 5 instanţa de apel afirmă că -."în speţă se constată că prin înscrisul intitulat " declaraţie", reclamanta a recunoscut existenţa unui contract de împrumut anterior încheiat între ea şi pârât, suma împrumutată şi termenul de restituire". De asemenea, la paragraful următor (pag. 9, parag. 6), se afirmă: "în cuprinsul înscrisului se arată scopul acordării împrumutului-pentru investiţii imobiliare, precum şi convenţia părţilor, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărţirea profitului în cote egale".

Cum cauza are ca obiect constatarea nulităţii declaraţiei unilaterale din 4.08.2014 referitoare la acordarea unui împrumut, pentru viciul de consimţământ al dolului iar pârâtul B. nu a formulat cerere reconvenţională şi nu s-au administrat probe referitoare la existenţa sau nu a unui împrumut, a sumei împrumutate, a scopului împrumutului şi a termenului de restituire, consideră recurenta că cele cuprinse în considerente privind existenţa unui împrumut între părţi (chiar a sumei împrumutate, a scopului împrumutului şi a termenului de restituire) sunt greşite deoarece nu acesta a fost obiectul cererii, nu s-au administrat probe în acest sens şi nici măcar partea adversă nu a susţinut asta.

De asemenea, reţinerea de către instanţă a existenţei unui împrumut înlătura orice apărare pe fondul cererii deoarece tocmai în aceasta a constat fapta de înşelăciune a pârâtului. Or, dacă instanţa reţine că a fost un împrumut (fără vreo cerere şi fără vreo probă administrată în acest sens), în contradicţie cu susţinerile chiar ale părţii adverse, acţiunea vizând constatarea dolului rămâne fără obiect iar dezbaterile în contradictoriu devin inutile.

Se mai arată că afirmaţia existentă la pag. 9, parag. 6, în sensul că declaraţia cuprinde "convenţia părţilor, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărţirea profitului în cote egale" este total eronată, deoarece declaraţia unilaterala din 4.08.2014 nu face nicio menţiune despre aşa ceva.

Consideră recurenta că sunt eronate şi referirile făcute de instanţa de apel, în acelaşi context, la o "datorie preexistentă"(pag. 9, parag. 7) sau la o "obligaţie preexistentă"(pag. 10, parag. 1) pentru că acest aspect nu a făcut obiectul vreunei cereri şi nu s-a administrat vreo probă în acest sens.

Menţionatele considerente ale deciziei recurate sunt, în susţinerea recurentei - contrare şi normelor de drept material privitoare la contractul de împrumut, respectiv încalcă dispoziţiile art. 2158 din C. civ. în condiţiile în care lipseşte intenţia părţilor de a da precum şi de a primi cu împrumut. Instanţa de apel nu putea constata existenţa unui contract de împrumut în condiţiile în care lipseşte voinţa părţilor în acest sens.

Faţă de cele arătate, se solicită admiterea recursului şi înlăturarea din considerentele deciziei atacate menţiunile instanţei de apel cuprinse în pag. 9, parag. 5, pag. 9 parag. 6 precum şi menţiunile făcute de instanţa de apel referitor la o "datorie preexistentă"(pag. 9, parag. 7) sau la o "obligaţie preexistentă"(pag. 10, parag. 1).

Prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 11.06.2020 se formulează următoarele critici:

Instanţa a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, însă nu a înlăturat formularea eronată semnalată prin cererea de îndreptare a erorii materiale, ci a înlocuit-o cu o altă formulare cu înţeles complet distinct.

Consideră recurenta că noua formulare nu este o îndreptare a unei erori materiale, ci o veritabilă completare a hotărârii, procedură pentru care nu a existat vreo sesizare şi care a fost parcursă fără citarea părţilor în vederea exercitării drepturilor procesuale.

Se invocă incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 13 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 iunie 2020 şi a deciziei nr. 1331A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017 şi a fixat termen de judecată la data de 15 iunie 2021, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea acestei căi de atac reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta reclamantă în fundamentarea recursului pendinte cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Cum asemenea critici au fost formulate de recurentă cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit o obligaţiei ce îi icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

1. O primă critică susţinută de recurenta reclamantă, ca motiv de recurs la adresa deciziei prin care s-a soluţionat apelul, este că prin această hotărâre s-a reţinut contradictoriu, pe de o parte, că dolul se poate manifesta prin manopere care se pot concretiza în manifestări exterioare făcute cu intenţia de a înşela sau în simple minciuni şi, pe de altă parte, că nu constituie un fapt ce probează dolul împrejurarea că pârâtul a obţinut declaraţia olografă a reclamantei indicând un anume scop - obţinerea unui împrumut bancar în sumă de 25.400 USD - fără a face dovada demersurilor pentru a-l obţine şi, respectiv, că nici împrejurarea că înscrisul are conţinutul indicat de către pârât în cuprinsul unui email nu poate constitui element al dolului.

Aceste critici sunt susceptibile de analiză în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contradictorialitatea astfel semnalată de recurentă nu este reală pentru că cele trei considerentele la care partea se raportează sunt evocate în mod inadecvat, prin desprinderea din contextul analitic în care ele au fost plasate de instanţa de apel.

Verificând conţinutul deciziei recurate, se constată că primul considerentele indicate de recurentă reprezintă o expunere făcută de instanţă privind interpretarea prevederilor art. 1241 alin. (1) C. civ., evidenţiind astfel în mod abstract şi teoretic trăsături specifice instituţiei juridice a dolului - viciu de consimţământ.

Cel de-al doilea şi al treilea dintre considerentele indicate de parte - ca fiind contradictorii faţă de primul - constituie concluzia instanţei cu privire la conduita concretă a paratului intimat în perioada anterioară întocmirii declaraţiei a cărei nulitate s-a solicitat în speţă (cauza nulităţii fiind pretinse manopere dolosive întreprinse de acesta), concluzie dedusă din situaţia de fapt pe care instanţa a stabilit-o prin raportare nu numai la afirmaţiile din cererea de chemare în judecată ori din cererea de apel, ci şi prin prisma apărărilor opuse de pârât, a analizei coroborate a probelor ce au fost administrate în timpul procesului şi - nu în ultimul rând - a faptului că instanţa de apel era chemată - conform prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - să judece o cale de atac ale cărei limite erau determinate de criticile formulate prin cererea de apel.

Având în vedere acest context în care au fost expuse cele trei considerente menţionate, se constată că între ele există o succesiune logică şi firească, ultimele două reflectând, pe de o parte, situaţia de fapt reţinută în urma aprecierii probelor, în conformitate cu atributul conferit instanţei prin de art. 264 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, modalitatea în care instanţa a apreciat relativ la incidenţa prevederilor art. 1241 alin. (1) C. civ. faţă de situaţia de fapt pe care a reţinut-o pe baza probelor analizate.

În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit că, prin art. 22 din C. proc. civ. este reglementat - cu valoare de principiu fundamental al procesului civil - rolul judecătorului în proces, rol care include (conform prevederilor înscrise în alin. (2) şi (4) din această normă procedurală) îndatorirea de a stărui pentru aflarea adevărului "pe baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii" precum şi competenţa de a da sau a restabili "calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".

Prin urmare, nu puteau constitui reperul faptic la care să se raporteze instanţa în demersul de aplicare a legii faptele pârâtului în interpretarea pe care reclamanta le-a atribuit-o, ci era necesar ca instanţa să stabilească justeţea susţinerilor părţii reclamante prin respectarea rigorilor ce sunt proprii procesului civil şi să facă aplicarea legii la situaţia de fapt care a fost probată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Susţinerile recurentei în sensul că paratul intimat a minţit-o în legătură cu scopul declaraţiei, că lipsesc dovezi care să ateste că ar fi pârâtul ar fi făcut demersuri pentru obţinerea unui împrumut bancar în Statele Unite ale Americii, că legătura de logodnă dintre părţi constituia pentru reclamanta-recurentă o cauză de neputinţă de a refuza semnarea declaraţiei, că dacă ar fi cunoscut că intimatul a decis rupă logodna şi să nu revină în România "cu siguranţă" nu ar fi semnat "o asemenea declaraţie neconformă realităţii" şi că transmiterea conţinutului declaraţiei pe email constituie o acţiune înşelătoare din partea pârâtului intimat relevă o situaţie de fapt diferită de cea reţinută la judecata cauzei în fond şi apel. Or, asemenea chestiuni de fapt nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului pendinte pentru că nu reprezintă aspecte de nelegalitate apte a fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare limitativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, nu pot forma obiect de evaluare în recurs argumentele relative la apărări formulate prin întâmpinarea depusă de pârât la judecata în primă instanţă a cauzei pentru că şi aceste apărări sunt invocate de recurentă tot în circumstanţierea situaţiei de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs - parţial susceptibil de analiză în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1214 C. civ. în ce priveşte elementul material al dolului. În acest context se arată, sub un prim aspect, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că mijloacele viclene întrebuinţate în cazul dolului trebuie să aibă natura unui delict civil. Se mai reproşează instanţei de apel că "afirmă în mod greşit că, în cadrul dolului, mijloacele întrebuinţate au caracter ilicit care probează finalmente intenţia de a înşela care, la rândul ei, întemeiază întotdeauna maşinaţiunile specifice dolului".

Opinează recurenta că prin dol se înţelege orice artificiu de care cineva se serveşte în scopul de a înşela de a amăgi o persoană spre a o determina să subscrie unui angajament defavorabil şi că "aceste artificii nu trebuie să fie şi ilicite".

Este vădit nefondată critica astfel argumentată, ea fiind consecinţa ignorării de către recurentă a sintagmei "eroare provocată prin manopere frauduloase" ce se regăseşte chiar în textul art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ. Utilizarea acestei sintagme înlătură orice echivoc relativ la caracterul/natura ilicită a faptelor de inducere în eroare ce pot primi calificarea juridică de dol, sensul noţiunii de fraudulos fiind cel fapt juridic (lato sensu) bazat pe fraudă ori pe rea credinţă.

Prin art. 15 din C. civ. este definit abuzul de drept astfel:"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe".

Pe de altă parte, art. 14 din C. civ. stabileşte că "Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.

Buna credinţă se prezumă până la proba contrară."

Dincolo de terminologia folosită în redactarea art. 1214 alin. (1) C. civ., în lumina art. 14 şi 15 enunţate, ar constitui un nonsens juridic acceptarea alegaţiei expuse de recurentă cu sensul că maşinaţiunile specifice dolului - care sunt prin ipoteză unele ce au scopul de a înşela sau amăgi o persoană spre a o determina să subscrie unui angajament defavorabil sieşi - ar putea fi fapte conforme legii şi/sau bunelor moravuri, adică unele ce ar putea fi caracterizate ca ilustrând exercitarea cu bună credinţă a unui drept subiectiv civil.

Afirmaţia recurentei potrivit căreia, în speţă, sunt întrunite atât elementul obiectiv cât şi elementul subiectiv ale dolului este fundamentată pe expunerea unor aspecte de fapt ce diferă de situaţia fapt reţinută în speţă.

Atâta vreme cât, aşa cum s-a reţinut anterior, analiza unor asemenea argumente factuale este incompatibilă cu judecata în recurs, ele nu vor forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Situaţia de fapt reţinută în speţă este aceea că reclamanta recurentă a primit prin poşta electronică solicitarea pârâtului de a elabora înscrisul atacat, iar ulterior s-a adresat unui avocat pentru eliberarea acestuia în condiţiile prescrise de Legea 51/1995. În acest context s-a apreciat că, prin diligenţe rezonabile, aceasta putea determina toate consecinţele juridice ale întocmirii actului în condiţiile în care reclamanta este o persoană adultă, cu o experienţă de viaţă ce îi permitea cunoaşterea consecinţelor declaraţiei date, dincolo de ascendentul sentimental invocat.

Situaţia astfel reţinută relevă că recurenta reclamantă a avut posibilitatea reală şi concretă de a cunoaşte efectele declaraţiei pe care a elaborat-o, prin prisma atât a însuşirilor personale cât şi a demersului de a contacta un profesionist-avocat pentru redactarea actului. Circumstanţe particulare reţinute astfel relevă posibilitatea concretă şi efectivă a declarantei de a face verificări adecvate spre a identifica efectele/consecinţele pe care le-ar produce actul solicitat de pârâtul intimat, asemenea verificări reprezentând diligenţe ce corespund standardului juridic abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias), şi implicit inexistenţa unor manopere viclene ale intimatului pârât care să fi avut aptitudinea reală de a provoca o stare de eroare în sensul celei la care se referă art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ.

3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susţine că decizia recurată conţine motive străine de natura pricinii - motiv de recurs susceptibil de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. -, context în care se afirmă că instanţa de apel a calificat drept contract de împrumut actul juridic a cărui nulitate s-a solicitat, deşi niciuna dintre părţi nu i-a atribuit o atare natură juridică şi nici nu a existat o cerere reconvenţională prin care să se solicite o statuare în acest sens.

Înalta Curte constată că şi această critică este formulată cu neobservarea contextului în care sunt expuse considerentele pretins străine de natura pricinii.

Din lecturarea considerentelor care relevă analiza instanţei de prim control judiciar reiese că noţiunea de "contract de împrumut", precum şi cele de "datorie preexistentă" respectiv "obligaţie preexistentă" au fost utilizate spre a circumstanţia textul actului juridic a cărui valabilitate a fost analizată şi sensul aparent al acestui text, şi nicidecum cu valoarea unei statuări prin care să se fi tranşat relativ la opiniile diferite ale părţilor în privinţa naturii juridice a transferului de bani la care acel act se referă.

Asemenea referiri nu puteau fi evitate în condiţiile în care problema litigioasă era aceea de a se stabili dacă este sau nu incidentă sancţiunea nulităţii pentru dol a unui act care consemna "declar pe proprie răspundere, cunoscând dispoziţiile art. 326 C. pen., că am primit cu titlu de împrumut, de la B. (…)", iar teza susţinută prin cererea de chemare în judecată a fost aceea că menţionata declaraţie "nu consemnează adevărul respectiv existenţa unui împrumut iar conţinutul a fost dictat, în mare parte, de către reclamant, prin mailul din 23.07.2014".

Raportat la cadrul procesual astfel stabilit prin cererea de chemare în judecată - care a s-a păstrat şi în apel, în raport de exigenţele art. 478 din C. proc. civ. - referirile la conţinutul declaraţiei ilustrează un demers analitic necesar, iar nu o depăşire a limitelor învestirii.

În alte cuvinte, analiza realizată de instanţa de apel relevă verificarea valabilităţii actului juridic din perspectiva dolului, ca viciu de consimţământ, iar nu tranşarea problemei de drept a naturii juridice a transferului de bani ce a avut loc între părţi anterior datei la care a fost redactat respectivul înscris.

Este relevant a fi precizat, în acest punct al analizei, că în hotărârea primei instanţe s-a şi menţionat că susţinerile divergente ale părţilor relative la scopul transmiterii sumelor menţionate în "declaraţie" sunt sugestive pentru ilustrarea unei simulaţii şi că excedează obiectului litigiului tranşarea unei asemenea chestiuni.

În ce priveşte critica prin care se susţine caracterul eronat al considerentului care se regăseşte la fila x alin. (6) din decizia recurată, anume că s-a reţinut eronat "convenţia părţilor, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărţirea profitului în cote egale", se constată că a rămas fără obiect pentru că acest text a fost înlăturat prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunţată la data de 11.06.2020.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului exercitat împotriva deciziei civile nr. 1331A/24.10.2019, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale - pronunţată a data de 11.06.2020 în dosarul cu acelaşi număr - se susţine în esenţă că instanţa a dispus în mod eronat modificarea considerentului iniţial expus la fila x paragraful 6 şi cu privire la alte aspecte decât cele ce erau vizate de sesizarea formulată de partea recurentă. Se mai susţine că adăugarea unei idei noi la respectivul considerent constituie o completare a hotărârii, fără a se fi dispus citarea părţilor astfel cum cere această din urmă procedură.

Verificând încheierea recurată, se constată că prin ea s-a dispus reformularea considerentului ce se regăsea la fila x paragraful 6 din decizia asupra apelului, iar această reformulare a constat, pe de o parte, în eliminarea constatării că înscrisul -declaraţie conţine "convenţia părţilor de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului" şi, pe de altă parte, în adăugarea unui alt argument.

Prima dintre aceste modificări a fost consecinţa admiterii sesizării/cererii formulate de recurenta apelantă, iar cea de-a doua a fost consecinţa unei sesizări din oficiu.

Înalta Curte constată că este discutabilă compatibilitatea oricăror modificări (adică şi de înlăturare, şi de completare) aduse considerentelor unei hotărâri parcurgându-se procedura reglementă de art. 442 din C. proc. civ. (îndreptarea erorilor materiale), dar câtă vreme judecata pendinte se realizează în recursul părţii căreia i s-a încuviinţat cererea de îndreptare a erorii este inutil a se realiza o analiză ce ar putea conduce la reţinerea unui viciu procedural din această perspectivă, eventuala constatare a neconformităţii soluţiei cu norma procedurală fiind de natură a intra în conflict cu principiul non reformatio in pejus.

Pe de altă parte, se constată că modificarea făcută în urma sesizării din oficiu a instanţei de apel are aceleaşi coordonate ca şi cea care s-a realizat la solicitarea părţii, anume reprezintă o reconfigurare a evaluării expuse în privinţa probelor, evaluare care se regăsea în considerentul respectiv.

Această reconfigurare a costat în adăugarea constatării "menţiunea propusă de reclamant, prin email, fiind de a vinde investiţia de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărţirea profitului în cote egale", iar recurenta nu a relevat vreo vătămare - de natura celor la care se referă prevederile art. 488 din C. proc. civ. - care să îi fi fost cauzată prin conţinutul astfel reconfigurat al considerentului.

Susţinerea recurentei că îndreptarea care s-a dispus corespunzător sesizării din oficiu ar reprezenta o completare a hotărârii şi ar fi impus citarea părţilor - corespunzător procedurii specifice reglementate prin art. 444 din C. proc. civ.- este nefondată dat fiind faptul că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie din categoriile la care se referă art. 444, anume una care să remedieze omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În plus,în procedura de soluţionare a sesizării relative la îndreptarea erorii materiale s-a şi dispus citarea părţilor, astfel cum reiese din dispoziţia luată de instanţa de apel în şedinţa din camera de consiliu din data de 14.05.2020.

Având în vedere considerentele reţinute, se constată că nu se verifică existenţa pretinsei vătămării a drepturilor procesuale ale recurentei, astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. relativ la soluţia adoptată prin încheierea din data de 11 iunie 2020.

Faţă de considerentele reţinute şi de prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor astfel cum au fost susţinute prin motivele anterior analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1331A din 24 octombrie 2019, precum şi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 11 iunie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2021.