Tax liability civil claim; statute of limitations interruption via criminal prosecution notification and civil liability independent of criminal prescription

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 17.o7.2018, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat obligarea pârâtului A. la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului în cuantum de 2.528.380 RON (1.372.549 RON TVA şi 1.155.831 RON impozit pe profit), la care se adaugă accesorii bugetare datorate până la data plăţii inclusiv.

Reclamantul a mai solicitat şi menţinea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind reparaţiile civile, dispusă prin sentinţa penală nr. 170/20.04.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2015 şi menţinută prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018 a Curţii de Apel Constanţa.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1798/05.07.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea în răspundere civilă delictuală. A respins cererea de menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar, ca urmare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita menţinerea măsurii asigurătorii.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 169/C/20.12.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1798/05.07.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

A anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a admis în parte acţiunea.

A obligat pe pârât la plata sumei de 1.366.130 RON cu titlu de TVA şi 28.000 RON cu titlu de impozit pe profit, cu accesorii bugetare până la data plăţii inclusiv.

A respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi pârâtul A. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 169/C/20.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Prin încheierea din data de 20.05.2021, Înalta Curte a anulat recursul formulat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Recursul formulat de pârâtul A. cuprinde următoarele critici:

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului aferent sumei de 2.528.380 RON (1.372.549 RON TVA şi 1.155.831 RON impozit pe profit), la care se adaugă accesorii bugetare, şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind operaţiile civile, dispusă prin sentinţa penală nr. 170/20.04.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2015 şi menţinută prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018 a Curţii de Apel Constanţa.

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/2015, recurentul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare a banilor, reţinându-se că în perioada iunie- decembrie 2005, în calitate de reprezentant legal, respectiv administrator al S.C. B. S.R.L. C., s-ar fi sustras de la plata taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului pe profit datorat bugetului de stat.

Prin sentinţa penală nr. 170/20.04.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina recurentului din infracţiunea de evaziune fiscală în infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, s-a dispus condamnarea şi executarea pedepsei celei mai grele de 6 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen.

Acţiunea civilă a fost admisă în parte, recurentul fiind obligat să achite în favoarea părţii civile, Statul Român, suma de 1.878.798 RON reprezentând despăgubiri civile, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere raportate la această sumă, calculate conform Codului de procedură fiscală, începând cu 01 01.2006 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018, Curtea de apel Constanţa a respins, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă şi, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleaşi hotărâri; a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând în fond, în temeiul art. 386 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. 1968, raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. (Legea nr. 286/2009). În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. 1968, art. 124 C. pen. 1968, instanţa a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, întrucât s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, iar în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen., instanţa a dispus menţinerea sechestrului asigurător instituit prin sentinţa apelată.

1.a. Întrucât acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată de instanţa penală, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se impune aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. Însă, recurentul nu a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală deoarece a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, astfel încât în speţă nu sunt incidente dispoziţiile alin. (3) şi alin. (4) ale art. 91 din Codul de procedură fiscală, ci alin. (1) şi alin. (2) ale aceluiaşi articol, în raport cu care termenul de prescripţie este de 5 ani şi începe să curgă cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Prin urmare, dreptul la acţiune pentru recuperarea creanţelor fiscale aferente perioadei iunie- decembrie 2005 s-a prescris în termen de 5 ani de la această dată.

Or, abia prin adresa nr. x/07.09.2015, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa s-a constituit parte civilă în procesul penal pentru suma de 2.528.380 RON, ulterior împlinirii termenului de prescripţie, respectiv ulterior datei de 31.12.2010.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune este nelegală, deoarece instanţa de apel confundă mijlocului de sesizare a organelor de urmărire penală cu cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal.

Sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa reprezintă încunoştinţarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Organul de urmărire penală este sesizat prin actele încheiate de organele nejudiciare, prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. pen. ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Diferenţa dintre actul de sesizare şi cererea de constituire ca parte civilă rezultă şi din dispoziţiile art. 20 C. proc. pen., care prevăd:

"constituirea de parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază".

Or, unica constituire legală de parte civilă în procesul penal s-a efectuat prin adresa nr. x/07.09.2015, prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, s-a constituit parte civilă pentru suma de 2.528.380 RON.

Nu se poate reţine că obligaţia de sesizare a organelor nejudiciare reprezintă în fapt o cerere de constituire de parte civilă, având în vedere că art. 61 C. proc. pen. prevede obligaţia întocmirii unui act de sesizare, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Prin urmare, instanţa de apel a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a normelor de drept material.

b. Referirea curţii de apel la Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curţii Constituţionale în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu este în concordanţă cu motivul invocat de recurentul-pârât în susţinerea acestei excepţii. Excepţia invocată de recurentul-pârât s-a întemeiat pe împrejurarea că intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal după împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură fiscală şi a avut în vedere dispoziţiile art. 2500 C. civ.

c. În plus, Garda Financiară nu avea legitimarea pentru a se constitui parte civilă în numele Statului Român, astfel încât, nici din acest punct de vedere, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa nu poate constitui debutul acţiunii civile în procesul penal.

2. Recurentul susţine că decizia instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii în răspundere civilă delictuală deoarece încalcă dispoziţiile prevăzute de art. 4 C. proc. pen., care prevăd că:

"orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă".

Or, instanţa penală, prin decizia prin care a dispus încetarea procesului penal, nu a stabilit vinovăţia recurentului-pârât şi nu a analizat probele din acest punct de vedere. În mod eronat instanţa de apel a considerat că pârâtul a recunoscut prejudiciul doar pentru faptul că apărarea pe care a ales-o în procesul penal a vizat stabilirea unei eventual prejudiciu, astfel încât instanţa penală să poată încadra fapta în funcţie acesta. În cazul în care recurentul-pârât recunoştea prejudiciul produs era firesc să se folosească în cadrul procesului penal de dispoziţiile legale care vizau o scădere a limitelor de pedeapsă. Însă cererea de schimbare a încadrării judiciare, întemeiată pe raportul de expertiză efectuat în cauză, nu reprezintă o recunoaştere a prejudiciului reţinut în cauză.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 11.06.2020 recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului declarat de pârât şi admiterea propriului recurs, casarea în parte a hotărârii recurate şi admiterea acţiunii formulate de reclamant.

La data de 06.07.2020 recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la recursul părţii adverse, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. În esenţă, a susţinut că nu sunt întemeiate criticile privind cuantumul prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului şi a făcut trimitere la valoarea prejudiciului reţinută prin decizia penală nr. 511/P/09.05.2018 a Curţii de Apel Constanţa.

La data de 22 iunie 2020, după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat revenirea asupra considerentelor care privesc anularea recursului declarat. A solicitat aplicarea prevederilor art. 502 C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

La data de 22 iulie 2020 recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, solicitând admiterea recursului formulat de reclamant, casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor la 18.03.2021.

Prin încheierea din 20.05.2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 169/C/20.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fixat termen la 28.10.2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului, şi a anulat recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei civile nr. 169/C/20.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

1. Este necontestat că în cauză sunt incidente prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală din 2003, în raport cu care dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală. Este, de asemenea, necontestat că activitatea economică care a generat obligaţiile fiscale analizate în prezenta cauză este cea desfăşurată de S.C. B. S.R.L. în perioada iunie- decembrie 2005 şi că, prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, organul fiscal era îndreptăţit să procedeze la stabilirea obligaţiilor fiscale pentru această activitate economică într-un interval de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2006.

Recurentul contestă dezlegarea dată de curtea de apel în sensul că acest interval a fost respectat, pentru mai multe argumente, şi anume:

1. Constituirea de parte civilă în procesul penal (momentul în raport cu care se verifică respectarea termenului de 5 ani care a început să curgă de la data de 01.01.2006) a avut loc prin adresa nr. x/07.09.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, iar nu prin sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa, aşa cum a considerat instanţa de apel.

În opinia recurentului, această sesizare are doar valoarea unui act efectuat în temeiul art. 61 C. proc. pen., iar instanţa de apel confundă mijlocul de sesizare a organelor de urmărire penală cu cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal, care nu se poate efectua decât în condiţiile art. 20 C. proc. pen.

Susţinerile recurentului nu sunt întemeiate.

Potrivit C. proc. pen. din 1968, "acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale din cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă" (art. 14 C. proc. pen.), constituirea ca parte civilă putând fi efectuată "în cursul urmării penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare" (art. 15 C. proc. pen.).

Or, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa prin care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa pentru începerea urmăririi penale în vederea constatării existenţei sau inexistenţei infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 11 lit. a) şi b) din Legea nr. 87/1994 şi în care se arată expres că:

"în baza art. 17 C. proc. pen., estimăm că prejudiciul produs bugetului de stat prin săvârşirea faptei este de 1.439.048 RON (impozit pe profit şi TVA)" are valoarea juridică a unui act de constituire de parte civilă în sensul art. 14 - 17 C. proc. pen. din 1968.

Este evident că ceea ce s-a urmărit prin sesizarea menţionată sub aspectul laturii civile a fost tragerea la răspundere civilă, în cadrul procesului penal, a inculpatului şi repararea prejudiciului produs (şi indicat în cuprinsul sesizării) prin săvârşirea infracţiunii. Or, un astfel de obiect şi de scop pe planul răspunderii civile pot fi formulate în cadrul procesului penal numai prin exercitarea unei acţiuni civile alăturate celei penale, iar modalitatea de a o exercita este constituirea ca parte civilă a părţii vătămate.

Dispoziţiile art. 61 C. proc. pen. şi art. 20 C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010) indicate de recurent nu au fost greşit aplicate de instanţa de apel. Curtea de apel a considerat, iar recurentul nu a contestat în niciun fel în calea de atac exercitată, că sub aspectele analizate sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen. din 1968. Însă, chiar admiţând că recurentul pretinde încălcarea unor principii ce ţin de desfăşurarea procesului penal, în niciuna din formele de reglementare prin care aceste principii s-au exprimat, nu există vreo raţiune pentru a concluziona că, prin actul de sesizare (chiar efectuat în condiţiile art. 61 C. proc. pen. - Legea nr. 135/2010) nu se poate realiza şi o constituire de parte civilă, câtă vreme sunt respectate condiţiile de formă şi de conţinut sub aspectul acţiunii civile reglementate de art. 20 C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010).

De aceea, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că, în cauză, a existat o constituire de parte civilă efectuată prin sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa, că aceasta a fost efectuată în termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, iar adresa nr. x/07.09.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa nu are decât valoarea unei cereri de precizare a sumei ce se dorea a fi recuperată.

b. Recurentul susţine că raportarea instanţei de apel la Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curţii Constituţionale este străină de argumentele pe care le-a formulat în susţinerea prescripţiei dreptului material la acţiune.

Nici această critică nu este fondată.

Este adevărat că în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel menţionează Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curţii Constituţionale, însă nu îşi argumentează soluţia exclusiv pe dezlegarea dată de instanţa de control constituţional prin acea decizie.

Instanţa de apel răspunde argumentat susţinerilor formulate de pârât cu privire la excepţia invocată şi, suplimentar, face referire la decizia menţionată, ceea ce nu poate constitui un motiv de casare a hotărârii recurate.

c. Recurentul afirmă că "Garda Financiară nu avea legitimarea pentru a se constitui parte civilă în numele Statului Român, astfel încât, nici din acest punct de vedere, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanţa nu poate constitui debutul acţiunii civile în procesul penal", însă nu argumentează în nici un fel această susţinere.

Prin exercitarea recursului, în respectarea exigenţelor impuse de art. 487-488 C. proc. civ., recurentul avea obligaţia de a arăta de ce dispoziţiile art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 91/2003, în temeiul cărora instanţa de apel a considerat că ar exista o astfel de legitimare în favoarea Gărzii Financiare, au fost greşit aplicate sau interpretate de curtea de apel. Or, câtă vreme această obligaţie nu a fost îndeplinită de recurent, Înalta Curte apreciază ca nu poate dispune casarea deciziei recurate în temeiul unei astfel de susţineri.

2. Nu sunt fondate nici criticile care vizează dezlegarea dată de instanţa de apel în privinţa acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Este adevărat că în litigiul penal s-a dispus încetarea procesului penal pentru că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale a inculpatului.

Însă, potrivit art. 28 din C. proc. pen.:

"(…) Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Prin urmare, instanţa de apel putea verifica existenţa prejudiciului şi vinovăţia autorului faptei ilicite, ca de altfel şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, în condiţiile legii civile aplicabile. Prevederile indicate de recurent, şi anume art. 4 C. proc. pen., sunt străine soluţionării prezentei cauze, fiind aplicabile exclusiv unui litigiu penal. Astfel, în cauză nu se verifică săvârşirea unei fapte penale, ci a uneia delictuale civile, iar autoritatea de lucru judecat operează în condiţiile menţionate de art. 28 C. proc. pen.

Dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 au fost corect aplicate de instanţa de apel. A existat, incontestabil, o recunoaştere din partea recurentului a prejudiciului produs prin fapta penală imputată. Ea nu poate fi lipsită de efecte juridice pe planul răspunderii civile cu argumentul că a fost făcută din considerente legate de încadrarea ce urma a fi făcută faptei în procesul penal.

Faţă de dispoziţiile art. 348-350 C. proc. civ., recunoaşterea producerii prejudiciului pretins de reclamant prin săvârşirea faptei pentru care a fost derulat procesul penal produce efecte pe planul răspunderii civile delictuale. Aceste efecte constau în dovedirea condiţiilor impuse de art. 998-999 C. civ. de la 1864 pentru angajarea răspunderii autorului prejudiciului produs şi recunoscut, aşa cum în mod corect a concluzionat instanţa de apel.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 169/C din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2021.