Direct state liability for judicial errors under Constitution vs. subsidiary civil liability in property rights violation cases

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judeată.

Prin cererea înregistrată la 4 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Neamţ, sub nr. x/2019, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să îi plătească echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, suma de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., art. 6 paragraful 1 şi 2 şi art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 572/28.09.2020, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune morale, suma de 50.000 euro, în echivalent RON, la data plăţii, precum şi suma de 23.623 RON, cu titlu de daune materiale. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel.

Prin decizia nr. 109/18.02.2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis calea de atac exercitată în cauză şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A..

În dezvoltarea criticilor, axate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel din două puncte de vedere.

a. Curtea de Apel, analizând calitatea procesuală pasivă din perspectiva altor prevederi decât cele pe care le-a invocat apelantul, respectiv a dispoziţiilor art. 224 C. civ., a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat prin art. 9 alin (2) C. civ., precum şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării drepturilor şi intereselor legitime ale recurentei-reclamante.

În cererea de apel, apelantul a invocat neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 538 - 540 din C. proc. pen. (care reglementează răspunderea statului în caz de eroare judiciară). La termenul când au avut loc dezbaterile pe fond, instanţa a calificat această apărare drept excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive şi a invocat, din oficiu, prevederile art. 224 C. civ., fapt ce contravine principiilor echităţii şi egalităţii procesului civil. Apelul este o cale de atac în care nu se poate schimba cadrul procesual, calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, iar instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi modificate elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere la darea soluţiei. Recurenta a apreciat că, în soluţionarea cauzei în apel, magistraţii au dat dovadă de părtinire, transformându-se în apărătorii pârâtului, motivându-şi hotărârea pe alte argumente decât cele invocate de către părţi.

b. În cauza dedusă judecăţii nu sunt incidente dispoziţiile art. 224 C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi subsidiare a statului, raportat la temeiurile juridice invocate de recurenta-reclamantă în cererea introductivă de instanţă, respectiv prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei (dreptul la un proces echitabil în componenta respectării prezumţiei de nevinovăţie şi dreptul la apărare, dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate şi imagine) ca urmare a activităţii defectuoase a organelor judiciare în instrumentarea dosarului penal.

Susţine că, instanţa de apel trebuia să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept invocate prin cererea introductivă, anume: art. 6 paragraful 1 (dreptul la un proces echitabil), art. 6 paragraful 2 (dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie), art. 8 paragraful 1 (dreptul la viaţă privată), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la protecţia proprietăţii) şi să reţină că răspunderea revine Statului, iar nu altei persoane juridice.

În atare situaţie, Statul român apare ca şi garant al executării obligaţiilor asumate de toate organele, autorităţile şi instituţiile statului, iar obligaţia sa de a repara prejudiul cauzat oricărei persoane fizice prin încălcarea de autorităţile statale a drepturilor recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului şi a Protocoalelor adiţionale la această convenţie este instituită prin lege: art. 20 din Constituţia României; art. 13 din CEDO; art. 52 din Constituţie, raportat la Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a României.

Potrivit acestor dispoziţii legale, Statul este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi juridice, pe care o organizează şi o conduce în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale. Activitatea jurisdicţională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce disfuncţionalităţi prin săvârşirea unor abuzuri, concretizate în prejudicii de natură materială sau morală justiţiabililor ori altor persoane, efecte care cad sub incidenţa legii civile. Prin urmare, statul ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv, ideea fundamentală fiind aceea a garanţiei obiective pentru riscurile pronunţării unei hotărâri sau luării unor măsuri nelegale, abuzive, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile.

Instanţa de fond a reţinut, în sentinţa civilă nr. 572/2020, caracterul abuziv, nelegal şi nedrept al procedurii penale la care a fost supusă reclamanta, începând cu modul de desfăşurare al anchetei, prin folosirea excesivă a unor metode discutabile de anchetare, prin încălcarea drepturilor la apărare şi la viaţa privată şi nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie şi trimiterea acesteia în judecată sub aspectul săvârşirii unor fapte dezonorante, din motive josnice şi pentru care s-a dispus, în final, achitarea acesteia. Întrucât toată această procedură (activitate defectuoasă, în care au fost implicate mai multe instituţii ale statului - parchet, structuri ale poliţiei) i-a produs un prejudiciu moral, prin afectarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei în societate, afectarea vieţii private, recurenta a apreciat că este îndreptăţită la plata de despăgubiri de către Statul român.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze calitatea procesuală pasivă a Statului român prin raportare la temeiurile de drept invocate în cererea introductivă şi cele reţinute de instanţa de fond. Or, din conţinutul cererii introductive, reiese clar şi neechivoc că se reclamă repararea prejudiciului produs reclamantei prin încălcarea drepturilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi dreptul la respectarea proprietăţii). Pe parcursul procesului au fost dovedite aspectele referitoare la săvârşirea unor abuzuri de către organele de cercetare penală şi, în consecinţă, instanţa de fond a constatat că a avut loc o încălcare a dreptului la apărare (în timpul urmăririi penale reclamanta nu a avut posibilitatea să propună obiective pentru expertiza contabilă şi grafoscopică, nu a putut să formuleze obiecţiuni la concluziile experţilor), nu i-a fost respectat dreptul la prezumţia de nevinovăţie (prin Comunicatul de presă al DNA din data de 13.05.2014) şi i-a fost afectată viaţa privată (pe durata procesului penal nu a putut să promoveze în plan profesional, a fost nevoită să îşi neglijeze tratamentul pentru afecţiunile medicale de care suferea şi să îşi amâne efectuarea unor intervenţii chirurgicale, i-a fost afectată imaginea publică şi a fost supusă unor supravegheri nejustificate). Odată constatate aceste încălcări, răspunderea pentru înlăturarea consecinţelor negative produse reclamantei revine Statului Român.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive, în cererea introductivă au fost învocate prevederile art. 20 şi art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României.

Apreciază eronată argumentarea instanţei de apel potrivit căreia "în apel nu se poate schimba (...) cauza cererii de chemare în judecată, adică temeiul juridic de drept substanţial invocat de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale deduse judecăţii’’. Temeiul juridic (art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţie) a fost reiterat şi în apel, alături de prevederile CEDO referitoare la drepturile încălcate, iar trimiterile la dispoziţiile art. 1349, 1385 şi 1386 din C. civ. au vizat doar modalitatea şi formele de reparaţie ale prejudiciului reclamat. Oricum, instanţa de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., trebuia să judece în limitele stabilite prin motivele de apel şi prin raportare la cele reţinute în sentinţa civilă atacată.

Pe de altă parte, în cazul magistraţilor (spre deosebire de alte categorii profesionale care pot fi chemaţi direct în judecată) Constituţia (şi nu legea) a consacrat principiul răspunderii directe a Statului. Potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceştia nu răspund direct şi personal pentru erorile judiciare produse în activitatea desfăşurată, instituindu-se doar cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora (dacă se dovedeşte că au acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă). Din perspectiva acestor considerente, apreciază greşit raţionamentul instanţei de apel, cu referire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi reţinerea incidenţei prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, conform dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Partea a combătut pe larg susţinerile exprimate de recurentă în memoriul de recurs, sens în care a arătat că, în virtutea principiului fundamental al procesului civil privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanţa de apel în mod corect a calificat motivele de apel ca fiind aspecte referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiată nu pe dispoziţiile din legea specială, ci pe dispoziţiile C. civ.. Astfel, prima critică, vizând încălcarea principiului disponibilităţii nu se verifică, ţinând seama şi de alin. (4) al art. 22 C. proc. civ. potrivit căruia "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridcă exactă.’’

Totodată, în mod corect, s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de procedură de ordine publică, care poate fi invocată şi de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii.

În ce priveşte dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., a susţinut că, în mod corect, s-a constatat incidenţa acestora şi a făcut o comparaţie cu prevederile art. 219 din acelaşi act normativ:

"Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate; (2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi’’. Din cuprinsul acestor dispoziţii, rezultă că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, iar nu principală.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 aprilie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit un raport de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 04.12.2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate, prin Legea nr. 310/2018, dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, având în vedere considerentele care succed:

Prin intermediul primului motiv de recurs, reclamanta-recurentă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. civ., precum şi prevederile art. 22 alin (6) C. proc. civ., deoarece a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului român din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat apelantul, ceea ce a avut drept consecinţă încălcarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului şi încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examninate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi.

Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speţa de faţă, Curtea de Apel, prin raţionamentul aplicat, a calificat corect apărările dezvoltate în cuprinsul cererii de apel de către pârâtul Statul român ca fiind aspecte care vizau excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Cum excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie absolută, de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii şi, întrucât excepţia nu a fost invocată la instanţa de fond, curtea de apel pus în discuţia contradictorie a părţilor, în raport de susţinerile formulate, incidenţa dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., dispoziţii care au un carecter imperativ şi care instituie, expres şi limitativ, condiţiile în care Statul poate răspunde civil în procesele civile.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate şi analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanţa de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii, fundamentată pe răspunderea civilă de drept comun, prevăzută de C. civ., nu poate fi soluţionată în contradictoriu cu Statul român, raportat de incidenţa dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., care instituie regula unei răspunderi subsidiare a statului şi a concluzionat că subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii nu poate fi Statul român.

Determinând, astfel, textul normativ aplicabil, Curtea de Apel a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de intimat prin cererea de apel, ceea ce denotă, contrar susţinerilor recurentei, că procedeul uzitat de instanţa de apel nu are semnificaţia unei încălcări a limitele efectului devolutiv al apelului ori a principiului disponibilităţii, întrucât instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, indiferent de opinia părţii asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cu referire la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, recurenta a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi subsidiare a Statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanţă.

Critica recurentei se vădeşte a fi întemeiată.

Examinarea acestui motivului de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., astfel cum a fost precizat, priveşte obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale produse prin: declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prin comunicatul de presă din 13.05.2014 al B. al DNA; încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin durata excesivă a procedurii penale; încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, prin lipsirea de drepturile salariale şi instituirea măsurii sechestrului asigurător; încălcrea dreptului la viaţă privată, prin ingerinţa autorităţilor realizată prin supravegherea operată şi întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, în lipsa unei autorizaţii legale de interceptare. Totodată, s-a solicitat şi obligarea pârâtului şi la plata sumei de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în faţa organelor de urmărire penală, în faţa instanţei de judecată pe parcursul fazelor procesuale (fond, apel, recurs).

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragraful 1 şi 2 şi art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, art. 20 şi 52 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenţia patrimonială de faţă, aceasta deşi a învocat, în susţinerea demersului său judiciar, dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., a indicat, în acelaşi timp, prevederile de ordin constituţional înscrise în art. art. 20 şi 52 alin. (3), precum şi cele de drept european prevăzute de art. 6 paragraf. 1 şi 2 şi art. 8 paragraf. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

De asemenea, din motivarea acţiunii rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin activitatea defectuoasă, derulată în cadrul dosarului penal, în care au fost implicate mai multe instituţii ale statului - parchet, structuri ale poliţiei, aceasta pretinzând că toate aceste activităţi întreprinse în cadrul cercetării penale, la finalul căreia a fost inculpată, au avut drept consecinţă încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 6 şi 8 din Convenţia europeană şi reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii sale private, ceea ce o îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material, constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.

Totodată, din motivarea acţiunii introductive reiese că reclamanta a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă", text constituţional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită şi prejudiciabilă, vinovăţie - pentru ca, în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform instanţei de apel, din perspectiva art. 224 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamanta a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăţie, a Statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină aşadar activă după angajarea răspunderii "organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ.

Concluzionând în sens contrar, instanţa de apel a nesocotit izvorul pretenţiilor reclamantei care, atunci când a făcut referire la art. 6 şi 8 CEDO şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligaţia acestuia, în calitate de semnatar al Convenţiei europene, de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale persoanei şi, respectiv, de a acţiona în scopul prevenirii şi, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părţilor, inclusiv prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare.

Prin urmare, astfel cum deja s-a evocat, în speţă nu se punea problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituţii sau autorităţi, pentru ca, în funcţie de această dezlegare, să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv.

Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, şi dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., în cuprinsul acţiunii introductive, ori art. 1349, art. 1385 şi 1386 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, întinderea reparaţiei şi formele de reparaţiei în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului, în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

Esenţial, însă, sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene, care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

Prin urmare, nu era vorba de existenţa sau verificarea vreunei subsidiarităţi a răspunderii Statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuţii în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calităţii sale procesuale în absenţa acţionării în instanţă, în principal şi prioritar, a altor entităţi.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., cu consecinţe asupra aprecierii eronate a caracterului subsidiar al răspunderii statului şi, în continuare, asupra lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Drept urmare, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, pe aspectul calităţii procesuale pasive, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 109 din 18 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 octombrie 2021.