Nullity of deed of assignment for illicit cause: rejection of appearance-of-law defense and qualification of nullity action as realization of right

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 19.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., constarea nulităţii absolute a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. x/22.03.2013 de E., precum şi a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. x/21.06.2013 de E. şi Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x/19.02.2014 de E. şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren şi construcţie care face obiectul Convenţiei de dare în plată.

Pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat să se dispună, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile art. 111 C. proc. civ., reclamanta având la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului ori ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin încheierea pronunţată la 6 februarie 2017, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a pus în vedere acesteia să depună o precizare în scris cu privire la pretenţiile formulate prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Reclamanta A., prin cererea precizatoare, a arătat că renunţă la capătul doi de cerere, având în vedere că o dată cu constatarea nulităţii părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. Vânzarea lucrului altuia are cauză ilicită şi este nulă absolut. Nulitatea convenţiei de dare în plată priveşte întreg obiectul actului: teren şi construcţii în suprafaţă de 272,39 mp.

Prin completarea la întâmpinare, pârâţii au invocat inadmisibilitatea (prin raportare la art. 35 C. proc. civ., partea având la îndemână o acţiune în realizarea dreptului de proprietate) şi lipsa de interes a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 2049 din 15 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii, invocate de pârâţi; a admis cererea, precizată, formulată de reclamanta A. şi a constatat nulitatea absolută a înscrisurilor menţionate; a obligat, în solidar, pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 8.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi la plata către stat a sumei de 11.805 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru de care a fost scutită reclamanta.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâţii B. S.R.L., C. şi D., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 1605 A din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins calea de atac exercitată în cauză, ca nefondată, şi a obligat apelanţii-pârâţi să plătească intimatei reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii B. S.R.L., C. şi D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, cu privire la ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin, în esenţă, că decizia recurată este motivată incomplet, deoarece instanţa de apel a omis să analizeze motivele invocate de recurenţi cu privire la buna-credinţă a acestora prin raportare la înscrierile în cartea funciară.

În ce priveşte cazul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se argumentează că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, respingând proba cu expertiza topografică prin raportare la motive ce nu au fost puse în discuţia părţilor. Dacă apelanţii ar fi cunoscut faptul că instanţa urmează să respingă proba cu expertiză topografică, pentru că o considera inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, atunci aceştia ar fi avut posibilitatea de a pregăti apărări complete şi de a formula concluzii cu privire la utilitatea probei cu expertiza topografică, inclusiv pe problema autorităţii de lucru judecat.

Consideră că este incidentă situaţia în care două elemente esenţiale ale litigiului - respingerea cererii de administrare a unei probe şi respingerea unui motiv de apel - au avut loc prin raportare la motive de drept necunoscute până la momentul comunicării deciziei din apel.

Un alt motiv de recurs rezidă în pronunţarea deciziei curţii de apel cu încălcarea regulii de procedură reglementate de dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., întrucât intimata reclamantă nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acţiunii introductive.

Instanţa de apel a considerat că interesul intimatei este unul legitim, constând în înlăturarea aparenţei de legalitate a actelor încheiate de recurenţi, fără a avea relevanţă faptul că aceasta nu va dobândi posesia de fapt asupra imobilului în discuţie (vizată iniţial prin formularea unui capăt de cerere separat având ca obiect revendicare). Cu alte cuvinte, a apreciat că, indiferent de efectele juridice ale admiterii acţiunii intimatei (dacă bunul s-ar întoarce sau nu în patrimoniul său, dacă decizia poate fi pusă sau nu în executare), aceasta justifică un interes, în concordanţă cu dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ.

Consideră că respectivul raţionament echivalează cu recunoaşterea interesului procesual în orice situaţie aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecinţelor admiterii acţiunii/absenţei oricărui folos practic obţinut de petent, teză ce nu poate fi acceptată. Raportat la finalitatea vizată de reclamantă - dobândirea posesiei de fapt a imobilului, eventuala admitere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a convenţiei de dare în plată nu este susceptibilă de a-i procura un folos, întrucât dreptul de proprietate se va întoarce în patrimoniul B., iar posesia de fapt asupra imobilului va rămâne în continuare la cumpărătorii C. şi D., deoarece instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar un argument suplimentar este dat şi de faptul că intimata reclamantă nu a deţinut niciodată posesia de fapt asupra imobilului obiect al convenţiei de dare în plată.

În continuare, motivează recurenţii că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., reclamanta neputând formula o acţiune în constatare, atâta timp cât avea la îndemână o acţiune în realizare. În opinia acestora, calificarea corectă a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este aceea de acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, deci, nu una în realizare, cum greşit a reţinut instanţa de apel, teză susţinută de doctrina în materie şi de jurisprudenţă.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel a respins eronat proba cu expertiza topografică, cu consecinţa valorificării raportului de expertiză întocmit în faţa tribunalului fiind, astfel, încălcate prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul din 19.09.2011 privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare efectuate de experţii tehnici judiciari în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie, întrucât acest raport reprezintă o lucrare întocmită în lipsa unor măsurători la faţa locului, deşi tocmai aceasta a fost raţiunea administrării probei.

De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1282 alin. (2) C. proc. civ., în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii absolute a convenţiei de dare în plată pentru cauză ilicită.

Instanţa de apel a reţinut, pentru a menţine soluţia de constatare a nulitatăţii absolute a Convenţiei de dare în plată, faptul că recurenţii au urmărit zădărnicirea eforturilor intimatei de a pune în executare sentinţa nr. 1613/2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti (titlul de proprietate invocat de intimată), având cunoştinţă de situaţia juridică a bunului respectiv, ca urmare a existenţei sentinţei civile şi acţionând cu rea-credinţă. Apreciază eronat acest raţionament, întrucât recurenţii nu puteau cunoaşte, la nivelul anului 2013, situaţia juridică a imobilului în discuţie, motiv pentru care convenţia de dare în plată nu are cauză ilicită. În speţă, cumpărătorii C. şi D. au fost de bună-credinţă la încheierea convenţiei de dare în plată, întemeindu-se pe conţinutul cărţii funciare şi pe dispozitivul sentinţei nr. 1613/2017.

Mai susţin că decizia recurată este dată şi cu nesocotirea teoriei aparenţei în drept, motiv circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel, pentru a respinge aplicarea teoriei aparenţei în drept, a apreciat că această regulă nu este incidenţă în speţă, întrucât administratorul B. ar fi cunoscut obligaţia de a restitui bunul în discuţie, prin urmare, nu poate invoca nicio aparenţă în favoarea sa.

Apreciază greşit raţionamentul instanţei de a reţine reaua-credinţă a părţilor la momentul anului 2013, prin raportare la o situaţie juridică ce a fost clarificată în anul 2018, în baza unui raport de expertiză topografică, inexistent la momentul încheierii convenţiei de dare în plată. Aşadar, fiind de bună-credinţă la momentul încheierii convenţiei de dare în plată, pârâţii Dinu trebuiau să rămână în continuare proprietari asupra imobilului, în baza teoriei aparenţei în drept. În măsura în care operează proprietatea aparentă, terţul dobânditor, deşi a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non-dominus, nu va mai putea fi evins de proprietarul iniţial.

Singura condiţie a cărei îndeplinire trebuia verificată de către instanţa de apel privea buna-credinţă a dobânditorilor din speţă, soţii C. şi D.. Or, prin raportare la conţinutul dispozitivului sentinţei invocate de intimată (titlul de proprietate) şi pe lipsa oricăror menţiuni din cuprinsul Cărţii Funciare nu rezultă că aceasta deţinea dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Or, concluzia ce se desprinde este că, la momentul martie 2013, nu se poate identifica niciun element concret în baza căruia apelanţii pârâţi să nu se considere în măsură să realizeze transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Aleea Măgura Vulturului.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, cu obligarea recurenţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 iunie 2021, s-a admis, în principiu, recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 28 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în sedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Evocând motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţi şi a dreptului la apărare, deoarece a procedat la respingerea probei cu expertiză topografică şi a unui motiv de apel, prin raportare la motive care nu au fost puse în discuţia părţilor. Au pretins că, în ipoteza în care ar fi cunoscut că proba cu expertiză topografică urma să fie respinsă ca inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, ar fi avut posibilitatea de a formula apărări complete pentru a argumenta utilitatea probei, antamând inclusiv autoritatea de lucru judecat.

Analizând aceste critici prin care recurenţii tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate, întrucât eventualul caracter întemeiat al acestora ar fi de natură a crea acestora o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate.

Într-adevăr, în procesul civil, principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctele de vedere asupra iniţiativei instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Referitor la cererea de probatorii formulată, după dezbaterile contradictorii ale părţilor, instanţa de apel a încuviinţat apelanţilor-pârâţi, la termenul din 11.10.20196, proba cu înscrisuri şi a respins cererea de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie apreciind, la acel moment procesual, asupra inutilităţii probei, dat fiind faptul că, prin motivele de apel, pârâţii au criticat respingerea de către instanţa de fond a obiecţiunilor la raportul de expertiză tehnică, aspect ce urma să fie clarificat cu ocazia soluţionării căii de atac şi a apreciat, totodată, că proba solicitată ar putea fi reanalizată, în ipoteza în care s-ar impune, cu ocazia unei eventuale evocări a fondului, dacă apelul ar fi găsit întemeiat.

În contextul arătat şi în conformitate cu principiul contradictorialităţii dezbaterilor, evaluarea utilităţii probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de apelanţi a avut loc din perspectiva rigorilor prevăzute de art. 255 şi 258 C. proc. civ., fiind expus explicit, în cadrul raţionamentului instanţei de apel ce a fost prezentat în cuprinsul preambulului deciziei recurate, modul în care a fost apreciată utilitatea probei respective. Astfel, analiza juridică cu privire la utilitatea şi pertinenţa acestei probe a fost raportată la necesitatea examinării prioritare a unui motiv de apel care viza pretinse neregularităţi ale raportului de expertiză, aspect ce a fost, de altfel, examinat şi clarificat prin considerentele deciziei instanţei de apel.

Aşadar, respingerea probei cu expertiză topografică nu a fost apreciată inutilă prin raportare la autoritatea de lucru judecat, cum eronat susţin recurenţii, ci prin raportare la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, conform art. 480 C. proc. civ., printre care şi cea a evocării fondului, în situaţia în care apelul ar fi fost găsit întemeiat.

Or, din perspectiva dispoziţiilor procesuale privind încuviinţarea probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, în condiţii de contradictorialitate, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra admisibilităţii cererii de probatorii solicitate de părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii acestora, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 din C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Nu poate fi considerată întemeiată nici susţinerea privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare din perspectiva modului de examinare şi soluţionare a motivului de apel referitor la respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză de către tribunal şi a necesităţii refacerii raportului de expertiză topografică.

În cadrul acestui motiv de apel, pârâţii au pretins respingerea eronată a obiecţiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară şi au apreciat asupra necesităţii refacerii raportului de expertiză, deoarece lucrarea întocmită de expertul F. nu a fost fundamentată pe măsurători efectuate asupra terenului, ci doar pe baza înscrisurilor aflate la dosar.

Examinând motivul de apel referitor la pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză, instanţa de apel a apreciat că susţinerile pârâţilor nu pot conduce la refacerea acestuia, deoarece au fost găsite ca fiind lipsite de relevanţă în contextul în care s-a apreciat că problema care interesează cauza este statuarea identităţii fizice între terenul situat în Bucureşti (cu privire la care reclamantei i-a fost admisă acţiunea în revendicare prin sentinţa civilă nr. 1613/21.12.2007) şi terenul situat în Aleea x A

Relativ la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că această chestiune litigioasă este identică cu cea care a fost soluţionată în cadrul dosarului nr. x/2013, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2011/19.02.2014, definitivă prin decizia civilă nr 1525/30.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, ca urmare a respingerii apelului, având ca obiect contestaţie la executare, prin care s-a constatat identitatea între terenuri, fiind depus şi raportul de expertiză întocmit de expertul G. în dos. de executare nr. 703/2013.

Procedând la valorificarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2013 în cauza de faţă, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărarea al recurenţilor, de vreme ce această hotărâre a fost pronunţată în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., în calitate de pârât. Aşadar, faţă de acesta, care a fost parte în acest proces, reprezentat fiind de pârâtul C., dezlegările din hotărârea judecătorească definitivă au un caracter obligatoriu şi nu pot fi înlăturate. Pe de altă parte, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat în privinţa pârâţilor C. şi D., instanţa de apel a avut în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă a identităţii dintre terenuri, ce se impune în cauza de faţă, dat fiind faptul că, în apel, instanţa de apel a semnalat că pârâţii nu au mai reiterat apărarea pretinsei lipsei de identitate a terenurilor, ci doar aspecte referitoare la pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză

Prin urmare, recurenţii sunt ţinuţi să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv în privinţa chestiunii litigioase definitiv stabilite, ce nu mai poate fi contrazisă, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic, context în care se constată că funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a fost corect reţinută prin trimiterea la probele şi normele de drept apreciate ca fiind aplicabile, astfel încât susţinerile recurenţilor nu au valenţa încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului lor la apărare.

În considerarea argumentelor sus expuse se vădeşte a fi nefondată şi critica fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Regulamentul din 19.09.2011, ca efect al respingerii probei cu efectuarea noi expertize topografice, bazate pe măsurători concrete ale terenului, atât timp cât în considerentele deciziei recurate nu este inserat vreun raţionament care să se întemeieze pe o atare premisă, aprecierea inutilităţii probei fiind justificată de instanţa de apel pe baza acelor considerente care deja au fost analizate cu ocazia verificării motivului de recurs precedent.

Printr-un alt motiv de casare, înscris în art. 488 ali. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acţiunii introductive. Au apreciat eronat argumentul instanţei de apel potrivit căruia interesul reclamantei este legitim, constând în înlăturarea aparenţei de legalitate a actelor încheiate de pârâţi, întrucât raţionamentul expus echivalează cu recunoaşterea interesului procesual în orice situaţie, aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecinţelor admiterii acţiunii şi a lipsei unui folos practic obţinut.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe relativ la excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de constatare a nulitatăţii absolute a actelor juridice menţionate în cuprinsul acţiunii introductive, fiind judicios reţinut faptul că reclamanta justifică un interes legitim, personal, actual şi efectiv pe care l-ar obţine în cazul în care acţiunea ar fi admisă.

Se observă că recurenţii contestă existenţa interesului reclamantei în formularea acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice menţionate din perspectiva cerinţelor pe care trebuie să le întrunească, respectiv lipsa unui folos practic pe care să îl urmărească reclamanta prin punerea în mişcare a acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 33 din C. proc. civ. interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câştigării procesului.

Aşadar, interesul reprezintă folosul practic şi imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. De fiecare dată justificarea interesului în formularea acţiunii trebuie cercetat în persoana reclamantului, iar lipsa acestuia constituie motiv de respingere a acţiunii.

Interesul, ca cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune, cere o justificare care nu constă în forma sa materială ce constituie substanţa dreptului subiectiv în cauză, ci constă în scopul urmărit de a invoca acest drept, adică de a-l urmări prin punerea în funcţiune a organelor jurisdicţionale. De asemenea, pentru ca interesul (folosul practic) să fie legitim, deci pentru îndeplinirea acestei condiţii, interesul trebuie să fie în legătură cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.

Aşa fiind, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Prin urmare, interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor şi obligaţiilor legale ale reclamantului) ce trebuie constatat de instanţă, în mod nemijlocit, ţinând seama de circumstanţele proprii, specifice obiectului dedus judecăţii.

În cauza de faţă, reclamanta A. a învestit prima instanţă cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. x/22.03.2013, precum şi a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. x/21.06.2013 şi de Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x/19.02.2014, solicitând, totodată, şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren şi construcţie care face obiectul Convenţiei de dare în plată (la soluţionarea acestui din urmă capăt de cerere reclamanta formulând cerere de renunţare).

Astfel, prin intermediul acţiunii în constatarea nulităţii absolute, reclamanta a solicitat sancţionarea actelor juridice în privinţa cărora pretinde că au avut la bază o cauză ilicită urmărind ca, prin desfiinţarea acestora, dreptul de proprietate asupra imobilului (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, str. x (fostă str. x) să revină în patrimoniul debitoarei sale, S.C. B. S.R.L., ce a fost evinsă, prin sentinţa civilă nr. 1613/2013 ce îi recunoaşte reclamantei dreptul de proprietate şi asupra imobilului care a făcut obiectul convenţiei de dare în plată. Aşadar, interesul creditorei reclamante este raportat la intenţia de a obţine, ulterior, prestaţia pe care debitorul-pârât B. S.R.L. i-o datorează.

Ca atare, interesul în formularea acţiunii în constatarea nulităţii nu trebuie limitat la verificarea împrejurării dacă hotărârea pronunţată în cauza de faţă ar fi susceptibilă de executarea, ca efect al admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice contestate, aşa cum se invocă în recurs, ci trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual - acela de a înlătura un impediment în punerea în executare a titlului executoriu în temeiul căruia pârâtul B. S.R.L. a fost evins şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditorei-reclamante.

În acest context, cât timp actele juridice pretins fraudulose şi vătămătoare continuă să existe şi să producă efecte juridice, între părţile acestuia, este eronată susţinerea din recurs în sensul că interesul reclamantei nu urmăreşte un folos practic, atât timp cât bunul s-ar întoarce în patrimoniul B., de vreme constatarea lipsei cerinţei necesare ca interesul să fie legitim, practic şi actual implică necesitatea a se constata că titularul cererii este lipsit de orice beneficiu din promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, ipoteză care nu se identifică în cauză.

În consecinţă, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute actelor juridice, analiza cerinţei interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanţa de judecată, anume desfiinţarea cu efect retroactiv a actelor contestate. Astfel, interesul în formularea demersului judiciar de faţă nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor pentru înlăturarea unui impediment la punerea în executare a titlului executoriu şi continuarea executării silite împotriva pârâtului-debitor B. S.R.L., care a transmis proprietatea asupra imobilului litigios către asociatul unic şi administratorul C., în baza Convenţiei de dare în plată autentificate sub nr. x/22.03.2013 a cărei nulitate se solicită. Or, o atare împrejurare de fapt - referitoare la executarea silită a titlului executoriu - nu numai că nu poate susţine lipsa unui folos practic prin formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului respectiv, ci justifică verificarea condiţiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.

Subsumat motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., atât timp cât intimata-reclamantă nu putea formula o acţiune în constatare, deoarece avea la îndemână o acţiune în realizare. S-a pretins că încălcarea dispoziţiilor procedurale are la bază greşita calificare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute ca fiind o acţiune în realizare.

Critica formulată pune în discuţie soluţia dată excepţiei privind inadmisibilitatea cererii reclamantei faţă de caracterul subsidiar al acţiunii în constatare raportat la acţiunea în realizare, din perspectiva greşitei calificări a acţiunii în nulitate formulate de reclamantă.

Critica formulată, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, nu este întemeiată.

Faptul că în formularea petitului cererii se regăseşte sintagma "să se constate" nulitatea absolută, acest lucru nu semnifică că acţiunea civilă ar putea fi calificată juridic ca fiind o acţiune în constatare, cum eronat se susţine prin cererea de recurs, atât timp cât instanţa de apel, în raport de configuraţia juridică a elementelor cererii de chemare în judecată, a realizat, în conformitate cu prerogativele conferite de dispoziţiile imperative înscrise în art. 22 alin. (4) C. proc. civ., o corectă calificare juridică a naturii juridice a acţiunii în raport cu actele şi faptele deduse judecăţii.

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este o acţiune în realizarea dreptului şi nu o acţiune în constatare, deoarece efectul urmărit de reclamant este acela de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înlăturarea din circuitul civil a efectelor actului juridic, desfiinţat prin sancţiunea nulităţii.

Or, acţiunea în constatarea nulităţii absolute unui act juridic nu poate fi privită ca o acţiune în constatare în înţelesul art. 35 C. proc. civ., ci ca o acţiune în realizare, efectul acesteia fiind desfiinţarea actului juridic, deci schimbarea unei situaţii juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare. Astfel, nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terţilor.

Norma legală înscrisă în art. 35 C. proc. civ. este clară, din a cărei conţinut rezultă că o atare acţiune are ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel încât ceea ce este esenţial în cazul acţiunilor în constatare este faptul că hotă­rârea judecătorească prin care se admite o astfel de acţiune nu modifică situaţia juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conţine, cu excepţia, după caz, a menţiunilor referitoare la cheltuielile de judecată, dispoziţii susceptibile de executare.

Aşadar, elementul care diferenţiază categoric acţiunea în nulitate de cea în constatare este acela că hotărârea judecătorească nu se rezumă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, consolidând o situaţie juridică anterioară, ci modifică sau stinge o situaţie juridică preexistentă. fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, nu pot fi primite susţinerile fundamentate pe acest motiv de recurs.

Printr-o altă critică recurenţii invocă nelegalitatea deciziei atacate, pentru motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) C. civ., deoarece nu poate fi reţinută cauza ilicită a convenţiei de dare în plată. S-a pretins că părţile contractante şi-au întemeiat buna credinţă pe înscrisurile şi cuprinsul cărţii funciare din momentul încheierii contractului. S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut eronat cauza ilicită a actului contestat, întrucât dispozitivul sentinţei civile nr. 1613/2007 (titlul intimatei) nu cuprinde dispoziţii privitoare la imobilul situat în Aleea Măgura Vulturului, iar intimata nu s-a aflat niciodată în posesia imobilului şi nici nu a figurat înscrisă în cartea funciară ca proprietar al imobilului din Aleea Măgura Vulturului.

Critica recurenţilor nu este întemeiată şi nu poate atrage casarea deciziei atacate pentru motivul de recurs evocat.

Actul juridic materializat în convenţia de dare în plată autentificată sub nr. x/22.03.2013 este fondat pe o cauză nelicită, fiind întocmit în scopul fraudării intereselor reclamantei, proprietară a imobilului, conform sentinţei civile nr. 1613/21.12.2007 pronunţată în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti.

Din perspectiva examinării caracterul licit sau ilicit al scopului perfectării contractului de dare în plată, respectiv a cauzei determinante care a condus la încheierea convenţiei, se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului evidenţiază împrejurarea că în dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect revendicare, deşi pârâta S.C. B. S.R.L. a opus titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu S.C. Decorativa S.A., sub nr. x/25.09.2001, pârâtul a fost obligat (alături de S.C. Decorativa S.A., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii şi Cultelor) să lase reclamantei A. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 2.533,14 m.p. şi construcţiile aferente P+1 şi P+2, cu o suprafaţă desfăşurată la sol de 1.650 mp, astfel cum este identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză înregistrat la biroul local de expertize sub nr. x la data de 14.05.2007.

Ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind revendicarea imobilului de la adresa sus menţionată, în anul 2010, reclamanta A. a demarat procedura executării silite a acestui titlu executoriu, fiind înregistrată cererea acesteia de executare sub nr. x/2010 al B.E.J. H..

Susţinerea recurenţilor referitoare la buna lor credinţă şi lipsa unei conivenţe frauduloase în vânzarea bunului, motivat de faptul că, la momentul perfectării actului juridic de dare în plată, respectiv anul 2013, nu ar fi avut nicio posibilitate de a identifica vreun element concret care să-i determine să nu realizeze transferul dreptului de proprietate, nu poate fi primită.

Chiar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.09.2001, ce constituie titlul de proprietate al pârâtei B. S.R.L., opus în cadrul acţiunii în revendicare, ce a format obiectul dosarului nr. x/2006, terenul în suprafaţă de 509,73 m.p. era identificat în Bucureşti, str. x, ori reclamantei A. i-a fost admisă acţiunea în revendicare cu privire la un teren având o suprafaţă mai mare, de 2.533,14 m.p., situat, în integralitatea sa, în str. x, care îngloba şi terenul care a făcut obiectul convenţiei de dare în plată.

De asemenea, şi în cuprinsul convenţiei de dare în plată, se menţionează în privinţa bunului care a făcut obiectul acestui act juridic, că terenul de 510 m.p. se află pe fosta str. x (actuala Aleea x) şi, ulterior alipirii cu terenul din fosta str. x (actuala Aleea x), terenul figurează la adresa din Aleea x.

Or, din succesiunea înscrisurilor care vizează provenienţa terenului ce a făcut obiectul convenţiei de dare în plată reiese cu claritate că terenul de 509,73 m.p. din str. x este acelaşi cu terenul din Aleea x (fostă str. x) şi, după alipire, Aleea x, aspect evidenţiat şi în cuprinsul cărţii funciare, ce a stat la baza perfectării înscrisurilor autentice a căror nulitate se solicită.

Aşa fiind, schimbarea denumirii străzii pe care se află imobilul care a făcut obiectul convenţiei de dare în plată din str. x în Aleea x (străzi alăturate) a intervenit doar ca urmare a cererii pârâtei B. S.R.L. de a se proceda la dezmembrarea terenului în suprafaţă de 509,73 mp din terenul amplasat la adresa din str. x, care avea nr. cadastral x, fiindu-i atribuită acestui teren în suprafaţă de 509,73 mp adresa din Aleea x, Bucureşti şi alocat nr. cadastral x.

Prin urmare situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 509,73 m.p. a figurat constant în înscrisurile şi evidenţele de carte funciară de care recurenţii aveau cunoştinţă la momentul perfectării actelor juridice în litigiu. În acest context, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, se vădeşte a fi corectă concluzia instanţei de apel cu privire la existenţa unei conivenţe frauduloasă a pârâţilor la încheierea Convenţiei de dare în plată, perfectată între între B. S.R.L., reprezentată de asociatul unic şi administratorul C., în calitate de debitoare, şi acelaşi asociat unic şi administrator C., în calitate de creditor, acesta din urmă fiind şi cel care a reprezentat interesele societăţii-pârâte în dosarul nr. x/2006 în cadrul căruia B. S.R.L. a fost evinsă. Aşa fiind, corect s-a reţinut că scopul mediat (concret) şi determinat urmărit de pârâţi a fost acela de a cauza un prejudiciu reclamantei, prin împiedicarea acesteia de a finaliza executarea silită a titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1613/21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2006.

Cum regimul juridic al cauzei ilicite sau imorale este stabilit de art. 1236 alin. (3), art. 1238 alin. (2) şi art. 1239 alin. (2) C. civ., prin care se stabileşte că o cauză este imorală când este contrară bunelor moravuri, că o cauză imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască şi, respectiv că existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrarie, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a efectuat o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, astfel încât critica recurenţilor, fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se vădeşte a fi neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată şi din perspectiva nesocotirii principiului teoriei aparenţei în drept, ce implică, în toate cazurile, buna credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent, ce constituie o condiţie referitoare la terţul dobânditor.

Relativ la această critică care se referă la efectele produse de "aparenţa în drept", transpusă în adagiul "error communis facit jus", argumentele recurenţilor se vădesc a fi nefondate şi urmează a fi respinse, nefiind întrunite condiţiile cumulative ale principiului evocat.

Aserţiunile recurenţilor cu privire la calitatea lor de dobânditori de bună-credinţă, ca atitudine subiectivă manifestată de aceştia la momentul perfectării actelor juridice supuse examinării în demersul judiciar de faţă, au fost evocate ca o excepţie de la principiul desfiinţării actelor subsecvente şi au urmărit a avea, ca efect, salvarea de la nulitate a acestora.

De principiu, este cunoscut faptul că teoria validităţii aparenţei în drept are menirea să protejeze pe terţii care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice persoană, aflată în situaţia lor, să se fi încrezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului. Aceste verificări presupun ca pretinsa buna-credinţă a recurenţilor trebuie determinată în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceştia au fost încredinţaţi că perfectează actele cu adevăratul proprietar al imobilului care a făcut obiectul transmiterii proprietăţii prin convenţia de dare în plată şi a actelor subsecvente. Or, fiind dovedit scopul urmărit de recurenţi prin încheierea actelor juridice, contestate în cauză, rezultă că buna credinţă, la momentul perfectării actelor respective, este exclusă în persoana recurenţilor.

După cum s-a reţinut deja, la data încheierii actelor juridice asociatul unic şi administratorul B. S.R.L., respectiv pârâtul C. cunoştea că B. S.R.L. a fost obligată la restituirea bunului şi că, ulterior, în intenţia de a evita executarea silită, a încheiat cu societatea pe care o deţinea şi cu soţia sa, D., Convenţia de dare în plată, Actul de alipire şi Contractul de constituire a dreptului de superficie. Aşadar, buna credinţă a pârâţilor C. şi D. este înlăturată, de vreme ce aceştia nu au avut doar simpla calitate a unor terţi care ar fi putut pretinde că nu ar fi cunoscut istoricul litigios al imobilului. În mod evident, recurenţii nu se află într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, deoarece la momentul perfectării actelor juridice, respectiv anul 2013, recurenţii nu aveau niciun dubiu cu privire la calitatea de proprietar al imobilului în persoana reclamantei. Totodată, aceştia cunoşteau situaţia juridică a imobilului, identitatea dintre imobilul în privinţa căruia a fost admisă acţiunea în revendicare şi cel care a făcut obiectul convenţiei de dare în plată, alipire şi servitute, în contextul în care pârâţii au urmărit efectuarea acelor operaţiuni de parcelare şi alipire care să conducă tocmai la imposibilitatea finalizării procedurii de executare silită, prin obţinerea unor noi numere cadastrale şi a unei noi adrese poştale pentru terenul supus executării, care a făcut obiectul atât a convenţiei de dare în plată, cât şi a actelor juridice subsecvente.

Cum principiul validităţii aparenţei în drept este inoperant raportat la circumstanţele particulare cauzei, fiind înlăturată posibilitatea reţinerii condiţiei referitoare la buna credinţă a dobânditorilor din speţă, soţii C. şi D. şi, totodată, având în vedere şi argumentele expuse în precedent care susţin legalitatea soluţiei privind nulitatea absolută a actelor juridice pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative înscrise în art. 1238 alin. (2) C. civ., Înalta Curte va reţine lipsa de temeinicie a susţinerilor recurenţilor referitoare la nesocotirea teoriei apartenenţei în drept, ce va atrage inaplicabilitatea cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. care susţine nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva omisiunii instanţei de apel de a analiza apărările formulate în legătură cu buna lor credinţă prin raportare la înscrierile din cartea funciară.

Procedând la verificarea îndeplinirii obligaţiei înscrisă în art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept. Astfel, prin considerentele deciziei pronunţate, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită, instanţa de apel a răspuns criticilor de nelegalitate şi netemeinicie, prezentând argumentele, într-un mod complet şi edificator, care au justificat soluţia dată cauzei, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Aprecierea recurenţilor în sensul că în motivarea instanţei de apel nu este examinat argumentul axat pe buna lor credinţă din perspectiva înscrierilor din cartea funciară nu se justifică raportat la considerentele inserate în cuprinsul deciziei recurate, fiind analizate de către instanţa de apel toate aspectele esenţiale invocate de apelanţi cu ocazia verificării incidenţei sancţiunii reglementate de art. 1238 alin. (2) C. civ.

În expunerea raţinonamentului prezentat, instanţa de apel a examinat buna credinţă a apelanţilor la momentul încheierii actelor juridice reţinând, astfel, existenţa unei conivenţe frauduloase a acestora în perfectarea actelor, dat fiind contextul factual reţinut pe baza probelor administrate. În considerentele deciziei pronunţate, au fost evidenţiate elementele care demonstrau împrejurarea că pârâţii au cunoscut demersurile reclamantei pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti şi, deşi cunoşteau situaţia juridică a bunului, au acţionat cu rea credinţă, în dauna intereselor reclamantei, pentru zădărnicirea executării silite demarate. De asemenea, relativ la buna credinţă a pârâţilor la data perfectării actelor juridice, instanţa de apel a arătat că aceştia aveau posibilitatea de a cunoaşte existenţa identităţii fizice dintre terenul din Bucureşti, str. x, în privinţa căruia s-a statuat în cadrul acţiunii în revendicare, şi terenul din Aleea x, aspect care putea fi cu uşurinţă sesizat din simpla succesiune a înscrisurilor aflate în concordanţă cu menţiunile din cartea funciară, care au stat la baza încheierii actelor litigioase.

Aşadar, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor esenţiale de fapt şi de drept care s-au evocat în cauză, inclusiv a celui care vizau apărările referitoare la buna credinţă din perspectiva înscrisurilor şi a menţiunilor din cartea funciară, drept pentru care critica se vădeşte a fi nefondată şi urmează a fi înlăturată.

Pentru toate considerentele expuse, care nu relevă incidenţa motivelor de recurs invocate de recurenţi, în baza art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recursul declarat de pârâţii D., C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2021.