Compensation for currency devaluation and civil interest in restitution of price following real estate contract nullity

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, la data de 01.03.2018, sub nr. x/2018 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Baia Mare, prin primar şi a Consiliului Local al Municipiului Baia Mare la plata sumei de 1451,25 RON, diferenţă de preţ nerestituit, la plata sumei de 484.183,16 RON, dobânda fiscală aferentă debitului, 155.615,75 RON, pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, cumulată cu cea aferentă debitului de 1.451,25 RON din 06.07.2017 la 28.02.2018, plata dobânzii fiscale aferente debitului de 1.451,25 RON din data de 01.03.2018 până la achitarea integrală, plata sumei de 109.553,5 RON reprezentând actualizarea debitului cu indicele mediu de consum al populaţiei, a debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017 cumulată cu actualizarea debitului în sumă de 1.451,25 RON din data de 06.07.2017 până la data de 31.12.2017, plata actualizării debitului în sumă de 1.451,25 RON cu indicele mediu de consum al populaţiei din 01.01.2018 până la achitarea integrală a debitului, iar în subsidiar plata sumei de 163.986,03 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, precum şi plata dobânzii legale aferente debitului de 1.451,25 RON pentru perioada 06.05.2017 la zi, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 463 din 02.05.2019 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2018, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Baia Mare prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Baia Mare, ca nefondată.

Fără cheltuieli de judecată.

Suma de 13.941,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, a rămas în sarcina statului.

Suma de 1.650 RON, reprezentând onorariu diferenţă expert, s-a stabilit că va fi achitată din fonduri bugetare, prin Ministerul Justiţiei către expert B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

3 . Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 224A/24.10.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 463 din 02.05.2019 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2018, pe care a menţinut-o.

Reclamantul a formulat cerere de completare a hotărârii, respinsă prin decizia F.N. din 20 februarie 2020 a aceleiaşi instanţe.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei pronunţate în apel, precum şi împotriva celei de completare, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs reclamantul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată este nemotivată sau cuprinde motive străine de natura cauzei, ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul susţine că hotărârea nu este motivată în privinţa soluţiei de respingere a solicitării privind acordarea beneficiului nerealizat, reprezentat de dobânda legală a preţului din contract.

De asemenea, nu sunt prezentate motivele care determină soluţia de respingere a solicitării privind prejudiciul efectiv suferit, reprezentat de acordarea contravalorii indicelui mediu de consum al populaţiei.

Apreciază că instanţa a preluat în motivare considerentele instanţei de fond, inclusiv cele privind perioada pentru care reclamantul putea cere beneficiul nerealizat, fără a observa că această perioadă a fost cuprinsă în acţiune şi în motivele de apel, reclamantul învestind instanţa, în subsidiar, cu acordarea dobânzii legale aferente preţului.

Prin urmare, raportat la aceste aspecte, hotărârea nu respectă cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ., ceea ce determină o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare.

Totodată, s-a reţinut în mod eronat că nu s-a solicitat de către reclamant dobânda legală.

Susţine că a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, instanţa recalificând temeiul juridic al primului petit al acţiunii vizând plata contravalorii raportului de expertiza şi a apreciat că este vorba despre o plata nedatorată. În susţinerea acestui motiv au fost invocate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., reclamantul apreciind că schimbarea temeiului de drept trebuia făcută cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, neputându-se menţiona doar direct în considerentele hotărârii, iar o eventuală schimbare a temeiului de drept făcută de către instanţă nu putea duce la respingerea ca inadmisibilă a petitului pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi la soluţionarea pe fond a respectivului petit, astfel cum a fost el schimbat de către instanţă.

În principal, reclamantul a solicitat casarea deciziei curţii de apel, a sentinţei de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În subsidiar, a cerut casarea în parte a hotărârii atacate, reţinerea pricinii spre rejudecare, cu consecinţa admiterii în parte a apelului şi a acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 284.356,66 RON - actualizare debit în sumă de 155.615,75 RON, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017, şi a sumei de 163.928,44 RON - actualizare debit în sumă de 155.615,75 RON, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017.

În ce priveşte pretenţiile vizând acordarea dobânzii legale aferente preţului din contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul consideră că acestea sunt justificate, la fel fiind şi actualizarea preţului contractului până la restituirea lui, hotărârea atacată fiind, în acest caz, pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 1084 C. civ., apreciind că nu poate fi respinsă solicitarea reclamantului privind acordarea beneficiului nerealizat prin opunerea unei eventuale compensări, instanţa nefiind învestită cu o cerere reconvenţională din partea pârâţilor privind indemnizarea lor cu contravaloarea folosinţei clădirii de către reclamant pe perioada cât acesta a avut-o în proprietate.

De asemenea, solicitarea privind prejudiciul efectiv suferit este fondată, deoarece prin primirea de către cumpărător a sumei de bani la valoarea nominala de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fără a ţine seama de devalorizarea acesteia, după 14 ani, restabilirea situaţiei anterioare nu ar mai fi una integrală şi efectivă, care să corespundă exigenţelor principiului bunei­ credinţe şi echităţii.

În ceea ce priveşte recursul la hotărârea de completare, reclamantul arată că în cuprinsul deciziei nr. 224/24.10.2019, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra petitului formulat de apelant, privind acordarea dobânzii legale aferente preţului contractului de vânzare-cumpărare, pentru perioada 03.09.2003- 05.07.2017, acesta fiind motivul pentru care s-a promovat cererea de completare.

Instanţa de apel a reţinut greşit că s-a pronunţat asupra acestui petit, or, din considerentele hotărârii, nu rezultă acest aspect, arătându-se expres că singurele solicitări formulate de reclamant în faţa primei instanţe au fost cele privind acordarea dobânzii fiscale şi actualizarea cu indicele mediu de consum al populaţiei aferente preţului contractului din 2003, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017.

Solicitarea în discuţie este justificată, suma reprezentând beneficiul de care a fost lipsit reclamantul pe perioada menţionată anterior, apreciind că, în cauză, trebuie aplicat principiul restitutio in integrum.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii Municipiul Baia Mare, prin Primar, şi Consiliul Local Baia Mare au formulat întâmpinări la cele două recursuri.

Cu privire la recursul împotriva deciziei Curţii de Apel, au solicitat respingerea acestuia.

Referitor la recursul contra hotărârii de completare, au invocat excepţia nulităţii pe considerentul lipsei criticilor pe soluţia de completare, recurentul dezvoltând critici numai la adresa deciziei nr. 224A din 24.01.2019. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 iunie 2021 s-a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepţia de nulitate a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei F.N. din 20 februarie 2020 şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 28 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 224/A/24.10.2019 a Curţii de Apel Cluj.

Cea dintâi şi cea mai semnificativă consecinţă a anulării sau, după caz, a constatării nulităţii unui act juridic civil este aceea a lipsirii lui de efecte juridice, un act desfiinţat prin aplicarea acestei sancţiuni devenind inapt să producă efecte juridice pentru viitor. În acelaşi spirit, atunci când actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, nulitatea angajează un efect retroactiv, fiind necesar a se restabili situaţia juridică anterioară actului (status quo ante fuit), căci fără aceasta sancţiunea nulităţii nu şi-ar putea atinge finalitatea.

În virtutea acestei reguli de principiu, atunci când, precum în procesul de faţă, între părţi s-a încheiat un contract sinalagmatic, acestea trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate, obligaţia fiecăreia de a restitui ceea ce a primit întemeindu-se, esenţial, pe faptul că ulterior pronunţării nulităţii păstrarea bunului primit ajunge să fie lipsită de o cauză legitimă, constituind o injustă îmbogăţire a respectivei părţi.

În acelaşi timp, dacă un efect al nulităţii este, aşa cum s-a arătat mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului viciat, o asemenea restabilire a situaţiei ce a precedat actul trebuie realizată în condiţii în care să permită caracterizarea ei ca eficace, deci efectivă. Altfel spus, egalitatea părţilor la momentul încheierii convenţiei, înţeleasă ca o condiţie a unui just echilibru contractual, trebuie să se manifeste cu aceeaşi rigoare şi atunci când, consecutiv anulării actului, se solicită repunerea în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate.

Are în vedere Înalta Curte că atunci când între data încheierii contractului şi aceea a declarării nulităţii au intervenit împrejurări care au afectat valoarea sau semnificaţia economică a vreuneia dintre prestaţii (precum, spre exemplu, devalorizarea monedei în care preţul unui bun a fost plătit), restabilirea situaţiei anterioare trebuie dispusă în condiţii care să reinstituie echilibrul contractual iniţial, fiind necesare mecanisme de ajustare care să aibă vocaţia de a reegaliza valoric prestaţiile, garantând egalitatea părţilor inclusiv în această etapă a raportului juridic dintre ele.

Doar în acest fel părţilor li se asigură un tratament juridic echitabil, întemeiat pe bună-credinţă, onestitate şi pe repudierea oricărei îmbogăţiri sau, după caz, însărăciri lipsite de o cauză justă.

Toate aceste exigenţe şi implicaţii trebuie analizate de instanţa de judecată atunci când reclamantul invocă faptul că repunerea lui în situaţia anterioară nu s-ar putea mărgini la o simplă restituire de către cealaltă parte a prestaţiei pe care aceasta a primit-o la momentul încheierii actului juridic, precum şi că asigurarea unei echivalenţe valorice a prestaţiei implică forme de ajustare cu rol compensatoriu, astfel încât să se poată ajunge la o restituire care, în planul semnificaţiei sale economice, să poată fi considerată efectivă, iar nu doar aparentă.

Învestită fiind cu asemenea cereri, instanţa de judecată are obligaţia de a le soluţiona şi, în considerentele hotărârii, de a le răspunde într-o suficientă şi adecvată măsură, astfel încât atât părţile, cât şi, dacă va fi cazul, instanţa de control judiciar să cunoască şi înţeleagă raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate şi argumentele în fapt şi drept care i-au atribuit conţinut acestui raţionament.

O asemenea înţelegere este în totală consonanţă cu exigenţele ce rezultă din prevederile art. 452 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora un major element de conţinut al hotărârii judecătoreşti este reprezentat de considerente, acestea trebuind să cuprindă inclusiv "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Deşi nu cantitatea argumentelor trebuie să fie principalul criteriu în raport de care se verifică respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu se poate totuşi nega că, prin raportare la circumstanţele particulare ale fiecărui proces, este necesar ca instanţa să îşi prezinte într-o suficientă şi adecvată măsură argumentele, astfel încât să poată fi înţeles în mod cât mai deplin atât raţionamentul său juridic, cât şi eşafodajul lui argumentativ, printr-o îndestulătoare evocare nu doar a elementelor de fapt, ci şi a celor de drept care le corespund. Doar în acest fel hotărârea dobândeşte credibilitate şi forţă persuasivă, contribuind la credibilitatea justiţiei ca esenţială componentă a unei societăţi democratice.

Nemotivarea hotărârii (sau, după caz, insuficienta ei motivare, atunci când, în concret, aceasta ajunge să fie asimilată unei nemotivări) se constituie într-un viciu procedural major, prejudiciabil pentru părţi, astfel că poate atrage anularea hotărârii prin raportare la prevederile art. 174 şi 175 C. proc. civ., fiind de văzut, totodată, şi că inclusiv prin prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se stabileşte că instanţa de recurs poate casa hotărârea atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază".

În prezentul proces, urmare a constatării nulităţi absolute a procesului-verbal de licitaţie nr. x/25.08.2003 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.09.2003 încheiat între Consiliul local al municipiului Baia Mare, ca vânzător, şi actualul reclamant, în calitate de cumpărător (acestea fiind dispuse prin sentinţa civilă nr. 3503/2015 a Tribunalului Maramureş, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 1978/24.10.2016 a Curţii de Apel Cluj), reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la a-i plăti următoarele sume de bani:

- 1451,25 RON, diferenţă de preţ nerestituit, la plata sumei de 484.183,16 RON, dobânda fiscală aferentă debitului;

- 155.615,75 RON, pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, cumulată cu cea aferentă debitului de 1.451,25 RON din 06.07.2017 la 28.02.2018;

- plata dobânzii fiscale aferente debitului de 1.451,25 RON din data de 01.03.2018 până la achitarea integrală;

- plata sumei de 109.553,5 RON reprezentând actualizarea debitului cu indicele mediu de consum al populaţiei, a debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017 cumulată cu actualizarea debitului în sumă de 1.451,25 RON din data de 06.07.2017 până la data de 31.12.2017;

- plata actualizării debitului în sumă de 1.451,25 RON cu indicele mediu de consum al populaţiei din 01.01.2018 până la achitarea integrală a debitului;

- în subsidiar, plata sumei de 163.986,03 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017;

- plata dobânzii legale aferente debitului de 1.451,25 RON pentru perioada 06.05.2017 la zi, cu cheltuieli de judecată.

Aceste pretenţii ale reclamantului sunt formulate şi prin raportare la faptul că, aşa cum necontestat au reţinut prima instanţă şi cea de apel, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare sus evocat, la data de 07.06.2017 reclamantul a predat Municipiului Baia Mare imobilul care făcuse obiectul sesizării, iar la data de 05.07.2017 Municipiul Baia Mare i-a plătit reclamantului suma de 154164,50 RON cu titlu de restituire a preţului vânzării. Reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că prin acordarea dobânzii se urmăreşte acoperirea beneficiului realizat, în timp ce actualizarea debitului are ca scop repararea prejudiciului "cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data plăţii efectuate (…) până la data restituirii sumei de către debitorul obligaţiei de restituire".

Pentru a hotărî că reclamantului nu i se cuvine dobândă legală pentru perioada invocată, prima instanţă a avut în vedere că în perioada septembrie 2003-05 iulie 2017 reclamantul a avut posesia imobilului, astfel că "dobânda solicitată nu reprezintă acoperirea vreunui beneficiu nerealizat în condiţiile în care folosinţa imobilului era a reclamantului. Fluctuaţiile monetare ori faptul că pârâtul a folosit aceşti bani de la data încheierii contractului anulat nu justifică acordarea de dobânzi atâta vreme cât, pe de o parte, nu s-a cunoscut la data semnării că acest contract va fi anulat, iar pe de altă parte echivalentul dobânzilor acelei sume de bani, a preţului ar putea fi folosinţa imobilului până la restituirea acestuia".

Se poate observa că deşi reclamantul a precizat în cererea de chemare în judecată că acordarea dobânzii fiscale (sau, în subsidiar, legale) se constituie într-un echivalent al beneficiului nerealizat, în vreme ce actualizarea preţului are ca scop repararea pierderii cauzate reclamantului ca o consecinţă a fluctuaţilor monetare (subînţelegând, prin aceasta, deprecierea monedei naţionale), prima instanţă nu a analizat separat aceste două categorii de sume solicitate, în considerarea semnificaţiei lor juridice distincte, preferând a aprecia, printr-un argument comun, că pe fondul imposibilităţi părţilor de a prevedea anularea în viitor a contractului, folosinţa asupra imobilului pe care reclamantul a exercitat-o până la 07.06.2017 s-ar putea constitui într-un echivalent al dobânzilor.

Constată Înalta Curte că privitor la aceste aspecte ale cauzei, prima instanţă a uzat de un raţionament juridic simplificator şi de o argumentaţie vagă, imprecisă şi echivocă, lipsită de acurateţea pe care o impunea clarificarea reală a situaţiei juridice din proces.

Echivalenţa afirmată de prima instanţă (dobânda aferentă preţului "ar putea fi folosinţa imobilului până la restituirea acestuia"), dincolo de faptul că este lipsită de orice certitudine ("ar putea fi"), nici nu are corespondent în vreun material probator administrat, astfel încât, în linia de raţionament a tribunalului, să se poată reţine cu temei că ar putea opera o formă de compensare care să stingă creanţa afirmată de reclamant, după cum nu a fost nici solicitată de pârâţi prin invocarea, în condiţiile legii, a compensaţiei ca mod de stingere a obligaţiilor către reclamant.

Mai mult însă - şi prioritar - era necesar să se facă o analiză a dispoziţiilor legale invocate de reclamant pentru a se stabili în ce măsură acestea puteau constitui un fundament al pretenţiilor în discuţie, precum şi, după caz, o analiză a regulilor şi principiilor dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă (pe fondul unei insuficiente reglementări legale a efectelor nulităţii actului juridic sub C. civ. de la 1864) cu privire la acest tip de situaţie juridică.

Era necesar a se ţine seama şi de faptul că prestaţiile părţilor erau distincte juridic, astfel că în urma anulării contractului fiecare dintre ele era în drept a hotărî dacă şi ce pretenţii înţelege să formuleze ca formă a restabiliri situaţiei anterioare.

Având în vedere că dobânzile pe care le-ar putea produce o sumă de bani au semnificaţia unor fructe civile, era necesar a se verifica în cauză, prin raportare la prevederile art. 485 C. civ. 1864, buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante şi implicaţiile acesteia asupra dreptului la restituirea fructelor, în condiţiile în care doar posesorul de bună-credinţă are dreptul de a pretinde fructele. O asemenea analiză nu a fost, însă, făcută, în argumentaţia primei instanţe ea neregăsindu-se, după cum nu s-a făcut nicio referire nici la faptul - şi, desigur, nici la implicaţiile juridice ale acestuia - că în considerentele deciziei civile nr. 1978/24.10.2016 a Curţii de Apel Cluj (paragraful 10 alin. (2) s-a reţinut că ambele părţi contractante au fraudat legea prin faptul că au tranzacţionat asupra unui bun cu privire la care legea nu îngăduie aceasta.

Tot astfel, era necesar ca instanţa să observe că "reactualizarea debitului" pe care reclamantul a solicitat-o prin raportare la fluctuaţia monetară obliga la o analiză distinctă şi de pe alte temeiuri decât acordarea dobânzii, câtă vreme aceasta din urmă corespundea, potrivit reclamantului, unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans), în vreme ce actualizarea avea ca scop înlăturarea pierderii suferite prin devalorizarea monedei naţionale (damnum emergens).

La rândul ei, instanţa de apel a păstrat aceleaşi particularităţi de raţionament juridic, neapreciind că este oportun să reconsidere şi să completeze în mod real argumentele în drept pe care prima instanţă le reţinuse cu privire la acordarea de dobânzi şi la actualizarea debitului pentru perioada septembrie 2003 - 7 iunie 2017, mărginindu-se să constate că reclamantul "…nu poate invoca vreun prejudiciu ca urmare a lipsirii sale de suma reprezentând preţul imobilului, deoarece, în calitate de cumpărător, a beneficiat până la data predării imobilului de folosinţa bunului pentru care a achitat preţul".

Prin urmare, insuficienţele de raţionament juridic şi de argumentaţie imputate, prin cele de mai sus, primei instanţe pot fi în egală măsură reproşate şi instanţei de apel.

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte conchide că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., impunându-se admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei conform prevederilor art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ. şi, faţă de împrejurarea că sub aspectele sus-arătate fondul cauzei nu a fost cu adevărat cercetat, iar motivarea hotărârilor a rămas insuficientă, se va trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Maramureş.

În rejudecare, se vor reanaliza capetele de cerere privind acordarea dobânzii şi actualizarea preţului aferent perioadei 03.09.2003 (data încheierii contractului) - 07.06.2017 (data restituirii imobilului de către reclamant), observându-se limitele de învestire a primei instanţe de către reclamant astfel cum rezultă acestea din cererea de chemare în judecată şi din "precizarea" depusă pentru termenul de judecată din 10.01.2019 .

În ce priveşte alte dezlegări făcute în cauză de prima instanţă şi păstrate de instanţa de apel, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Contrar celor afirmate de reclamantul-recurent, instanţele au apreciat în mod corect că reclamantul nu era îndreptăţit la a pretinde să-i fie acordată dobânda fiscală, câtă vreme aceasta este un accesoriu specific raporturilor juridice de drept fiscal, în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală.

Or, în cauză actele juridice nule erau de natură civilă, astfel că şi eventuala dobândă pe care reclamantul ar putea-o pretinde (îndreptăţirea reclamantului la obţinerea acesteia urmând a fi analizată şi stabilită în rejudecare) nu ar putea fi decât cea de drept comun, adică dobânda civilă.

În mod corect au stabilit prima instanţă şi cea de apel şi că pretenţia reclamantului de a-i fi restituită suma de 1451,25 RON nu putea fi considerată întemeiată, câtă vreme aceasta nu reprezintă parte din preţul de achiziţie a imobilului, ci un element financiar de altă natură, respectiv plată pentru efectuarea unui raport de evaluare. Or, repunerii părţilor în situaţia anterioară, înţeleasă ca efect al nulităţii, îi corespunde restituirea acelor prestaţii care ţin de esenţa contractului (restituirea preţului/restituirea bunului), fără a putea absorbi şi eventualele cheltuieli colaterale care nu au o asemenea natură.

Recurentul-reclamant greşeşte atunci când reproşează instanţelor că nu au pus în discuţie schimbarea temeiului de drept în raport de care reclamantul putea solicita respectiva sumă (anume plată nedatorată), precum şi că ar fi recalificat acest capăt de cerere cu încălcarea principiului contradictorialităţi şi al dreptului la apărare. În realitate, instanţele nu au dispus o schimbare a temeiului juridic pe care reclamantul îl invocase prin cererea de chemare în judecată, ci au reţinut doar că în raport de caracteristicile sumei în litigiu, obligarea pârâţilor la plata acesteia nu se putea dispune ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară contractului, ci prin întemeierea pe o altă instituţie juridică, respectiv plata lucrului nedatorat, fiind vorba despre o altă cauză juridică a acestei pretenţii

Nu s-ar putea, deci, reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., recursul fiind, aşadar, neîntemeiat sub acest aspect.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile F.N. din 20 februarie 2020 a Curţii de Apel Cluj.

Potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., completarea unei hotărâri judecătoreşti se poate solicita atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Rezultă cu claritate că legea îngăduie completarea hotărârii exclusiv atunci când instanţa, deşi avea obligaţia să se pronunţe asupra unei cereri cu care se afla învestită, a omis să o soluţioneze.

S-ar putea afla într-o asemenea situaţie prima instanţă, dar chiar şi instanţa de apel ori cea de recurs atunci când acestea, urmare a admiterii căii de atac, anulării sau, după caz, casării hotărâri atacate, sunt chemate să (re)judece fondul cauzei.

Prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprind însă în ipoteza lor şi situaţia în care instanţa de apel a omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra unora dintre motivele cuprinse în cererea de apel, pentru o asemenea situaţie legea instituind alte mecanisme procesuale cu rol corectiv decât completarea hotărârii.

Or, prin cererea de completare a deciziei din apel, reclamantul a criticat această decizie sub motivul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra uneia dintre solicitările sale făcute în cuprinsul cererii de apel. Astfel fiind, afirmata nepronunţare asupra acelor motive de apel, chiar dacă ele se aflau în relaţie cu pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant, nu putea fi corectată pe calea completării hotărârii, excedând domeniului de aplicare al acesteia.

Doar în măsura în care apelul ar fi fost admis cu consecinţa anulării sentinţei şi evocării fondului de către instanţa de apel, aceasta ar fi fost ţinută să se pronunţe asupra capetelor de cerere deduse judecăţii, rămânând ca eventuala omisiune de a se pronunţa asupra unor pretenţii să poată fi invocată în cadrul unei cereri de completare întemeiate pe dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, se va respinge recursul ca nefondat, conform art. 496 alin. (1), neexistând vreun motiv de casare a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 463 din 2 mai 2019 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile F.N. din 20 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2021.