Damages claim against insurance guarantee fund barred by special statutory procedure; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 17.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, să se constate deschisă succesiunea numitului D., decedat la data de 05.10.2016; să se constate că moştenitorii acestuia sunt B., în calitate de soţie supravieţuitoare şi C., în calitate de fiică; să se constate că masa succesorală este compusă din apartamentul nr. x din Aleea x, se. 1, apartamentul nr. x din str. x, se. 1, sector 2; să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata următoarelor sume: a) 4.783,99 RON cheltuieli cu spitalizarea şi cu medicamentele, conform adeverinţelor medicale şi reţetelor de medicamente, precum şi cheltuieli pe care le-a efectuat cu transportul la spital; b) 27.600 RON echivalentul a 6.000 euro contravaloarea autoturismului proprietate personală marca x, ce a fost distrus complet; c) 1.380.000 RON daune morale; să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1510/21.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins cererea de chemare în garanţie a E. S.A. prin lichidator judiciar F., ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. în privinţa capetelor de cerere privind constatare deschisă succesiunea numitului D., constatare moştenitori şi masă succesorală şi a respins aceste petite ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. continuator al H. şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei părţi fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 701/A/06.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimata B., în cuantum de 4078 RON.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

- În mod greşit au apreciat instanţele inferioare că acţiunea de drept comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor este inadmisibilă. Susţinerea că acţiunea împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor este supusă exclusiv procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 213/2015, iar calea dreptului comun este oprită, este greşită;

- Legea nr. 213/2015, chiar dacă prevede calea de atac împotriva deciziei pronunţate de Comisie, în art. 13 alin. (5), nu interzice acţiunea de drept comun (aşa cum este cazul Legii nr. 112/1995, de exemplu), nu restrânge acţiunea de dezdăunare numai la această procedură specială. În aceste condiţii, rezultă că acţiunea de drept comun este permisă şi că singura cerinţă a Legii nr. 213/2015, ce trebuia a fi îndeplinită, era cea referitoare la formarea raportului de drept dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorul de asigurări, adică cererea de plată;

- Recurentul a depus în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor cereri de dezdăunare, la data de 14.05.2018, fiind înregistrate sub nr. x şi y. Acestea au fost respinse pe considerentul că reclamantul ar fi trebuit să se înscrie în masa credală în cadrul falimentului asigurătorului E. S.A.. În aceste condiţii, raportul de drept civil era format prin depunerea cererii, aşa încât reclamantul poate urma atât procedura specială, cât şi pe aceea de drept comun. Cum posibilitatea reclamantului de a se înscrie în masa credală nu exista (deoarece la 14.08.2016 - data punerii în mişcare a acţiunii penale - termenul de 90 de zile deja expirase, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016 - 90 de zile începând cu data de 28.04.2016, când E. S.A. a intrat în faliment), recurentul solicită să se constate că sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 (varianta în vigoare în 2016), iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor este titularul obligaţiei de dezdăunare.

- În aceste condiţii, Fondul de Garantare a Asiguraţilor avea calitate procesuală, iar instanţele inferioare au pronunţat o soluţie greşită.

5. Procedura filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09.06.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 27.10.2021.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 18.02.2021, intimatele-pârâte B. şi C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel. Totodată, au invocat excepţia netimbrării acţiunii la valoarea pretenţiilor solicitate, apreciind că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind scutirea de la plata taxei de timbru, şi excepţia inadmisibilităţii solicitării privind dezbaterea succesiunii, stabilirea calităţii de moştenitori şi a masei succesorale.

La data de 10.03.2021, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

- Este greşită critica potrivit căreia instanţele de fond au apreciat eronat că acţiunea de despăgubire întemeiată pe normele dreptului comun (C. civ.) dedusă judecăţii împotriva părţii pârâte, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu ar fi admisibilă, deoarece ar fi supusă exclusiv procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor.

Dreptul comun desemnează acele norme juridice aplicabile unui raport de drept ori de câte ori nu există reglementări legale speciale, derogatorii.

Când însă legiuitorul edictează pentru anumite raporturi juridice, în considerarea specificului lor, norme juridice speciale (derogatorii), acestea se aplică cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală fiind înlăturată de la aplicare.

În ceea ce priveşte raportul juridic dintre creditorul de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor având ca obiect plata de despăgubiri în caz de producere a riscului acoperit printr-o poliţă de asigurare valabilă încheiată cu un asigurător pentru care Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a constatat insolvenţa, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul a edictat norme de drept speciale prin Legea nr. 213/2015, derogatorii de la dreptul comun.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din lege prevede că Orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvenţă poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condiţiile prevăzute la art. 121şi alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancţiunea decăderii din drept.

Statuând asupra condiţiilor de plată şi a plafonului de garantare, prin normele legii speciale, legiuitorul a reglementat, deopotrivă, şi condiţiile în care se valorifică dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Anume, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma consolidată la 27.07.2005, prevăd că împotriva deciziei de respingere emisă de partea pârâtă se poate formula contestaţie în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Norma de drept la care se face trimitere stabileşte instanţa competentă să judece contestaţia, anume secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi faptul că hotărârea acestei instanţe poate fi atacată cu recurs.

În atare condiţii, în considerarea existenţei unor norme de drept speciale, care sunt de strictă interpretate, în mod corect instanţa de apel a statuat că pentru a obţine plata creanţei de partea pârâtă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, rezultată din contractul de asigurare încheiat cu un asiguratorul E. S.A., în insolvenţă, partea reclamantă avea a urma exclusiv procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Considerentele arătate fac inutilă analizarea susţinerilor prin care partea reclamantă pretinde o greşită interpretare a dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât competenţa instanţei de contencios administrativ nu a fost indicată în prezenta cauză în temeiul normelor de drept prevăzute de această lege specială.

- este greşită şi critica potrivit căreia atâta timp cât Legea nr. 213/2015 nu interzice prin normele sale acţiunea de drept comun (cum este cazul Legii nr. 112/1995, de exemplu), acţiunea în despăgubire întemeiată pe normele dreptului comun ar fi admisibilă.

Împrejurarea că actul normativ special nu conţine o normă prin care să prevadă inaplicabilitatea normelor de drept comun asupra raportului juridic civil de despăgubire născut între creditorul de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor nu prezintă relevanţă, întrucât nu era necesar să fi fost edictată.

Aşa cum s-a arătat, aplicarea prioritară a normelor de drept speciale se realizează nu în temeiul unor interdicţii stipulate expres prin legea specială, ci în baza principiului specialia generalibus derogant, care semnifică pentru instanţă obligativitatea aplicării normei speciale şi că norma generală nu poate înlătura de la aplicare norma specială.

De altminteri, nici în cazul care legea recunoaşte un drept de opţiune între mai multe proceduri judiciare pentru valorificarea aceluiaşi drept, contrar susţinerilor din recurs, părţile nu pot folosi, simultan ori succesiv, toate procedurile, întrucât, în aplicarea principiului electa una via non datur recursus al alteram, dreptul de opţiune se stinge la momentul alegerii primei procedurii judiciare.

Or, rezultă că partea reclamantă a optat pentru valorificarea dreptului de creanţă de asigurări în cadrul procedurii Legea nr. 213/2015, sens în care a înregistrat la data de 14 mai 2018, sub nr. x şi nr. y, două cereri de plată a despăgubirilor.

Împotriva deciziilor nr. 15180/12.06.2018 şi nr. 15864/16.07.2018, prin care cererile de plată au fost respinse, partea reclamantă a formulat contestaţiile înregistrate dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin deciziile nr. 5191/10.12.2018 şi nr. 5507/20.12.2018 pronunţate în dosarele menţionate (conform informaţiilor I.), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, contestaţiile, statuând, cu putere de lucru judecat, că partea reclamantă nu şi-a exercitat dreptul de creanţă decurgând din poliţa de asigurare încheiată cu asiguratorul E. S.A. în termenul legal, de 90 de zile, prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, termen imperativ a cărui nerespectare, potrivit dispoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cerere de plată a acestei creanţe împotriva părţii pârâte.

Prin hotărârile judecătoreşti menţionate, s-a statuat, totodată, şi cu privire la modul de calcul al termenului de 90 de zile, înlăturându-se apărarea părţii reclamante potrivit căreia dreptul de a cere plata creanţei s-ar fi născut la momentul stabilirii persoanei vinovate de producerea accidentului, întrucât propune stabilirea unui alt termen subiectiv în raport de care să se analizeze curgerea termenului de depunere a cererii de plată, ceea ce nu este permis.

- Nefondată se dovedeşte a fi şi critica potrivit căreia acţiunea civilă întemeiată pe normele dreptului comun se impunea a fi declarată admisibilă în considerarea faptului că la data de 14.08.2016, data punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se împlinise la 28.07.2016 şi, deci, nu mai era în termen să se înscrie, astfel cum au indicat instanţele de judecată, la masa credală a asigurătorului E. S.A..

Critica, formulată confuz, evidenţiază posibilitatea recunoscută creditorului de asigurări prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015 de a-şi recupera creanţa şi în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea insolvenţei nr. 85/2014.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 care prevăd următoarele: Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Considerentele hotărârii recurate în care sunt arătate procedurile judiciare în cadrul cărora partea reclamantă, în calitate de creditor de asigurări, îşi putea valorifica creanţa sunt considerente explicative ale soluţiei de inadmisibilitate.

Indicarea în cuprinsul unor astfel de considerente, explicative, a unor acte normative speciale, nu permit părţii formularea, prin recurs, a unor critici de nelegalitate întemeiate pe normele de drept prevăzute de aceste acte, întrucât interpretarea şi aplicarea normelor de drept speciale, astfel cum s-a arătat, nu este în competenţa instanţei civile de drept comun.

Aşa fiind, în procesul pendinte, nu pot fi analizate chestiuni privitoare la modalitatea de calcul a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (chestiune lămurită, de altminteri, în considerentele hotărârilor instanţelor de contencios administrativ indicate) ori a termenului pentru înscrierea la masa credală prevăzut de Legea nr. 85/2014.

Pe de altă parte, analiza nici nu este relevantă, întrucât nerespectarea de către partea reclamantă a termenelor legale imperative prevăzute de legile speciale nu deschide acesteia calea dreptului comun, cum eronat pretinde, ci impune sancţiunea decăderii, în temeiul art. 2545 alin. (2) C. civ., astfel cum s-a statuat prin hotărârile instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.

- La fel, nici invocarea modificării aduse normei de drept prevăzute de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021, modificare prin care s-a stabilit în favoarea instanţei civile competenţa de a judeca contestaţia împotriva deciziei de respingere a cererii de plată emise de Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nu conduce la soluţia admisibilităţii cererii de despăgubire din procesul pendinte.

Norma de drept modificată nu este aplicabilă, pe de o parte, deoarece în prezenta cauză a fost dedusă judecăţii o acţiune întemeiată dispoziţiile de drept comun, art. 1560, art. 954 şi urm., art. 963 şi urm., art. 870 şi urm., art. 1391-1392 şi art. 252 şi urm. C. civ. şi nu o contestaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 27 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de fond rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că nu sunt relevante eventuale modificări aduse normelor de procedură pe parcursul desfăşurării judecăţii.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat J., cu sediul în Bucureşti împotriva deciziei nr. 701/A din 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., ambele cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat K., în Bucureşti, str. x, Fondul de Garantare al Asiguraţilor, cu sediul în Bucureşti, str. x, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, continuator al H., cu sediul în Bucureşti, str. x bis, sector 2 şi cu intimata chemată în garanţie E. şi E. S.A., prin lichidator judiciar F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2021.