Restitution law damages claim by assignee dismissed; standing recognized but substantive liability for wear and tear rejected
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower courts' decisions that rejected both the plaintiff's claim for reimbursement of repair costs and the defendant-intervener's counterclaim for damages. The dispute arose from the restitution of an immovable property under Law No. 10/2001, where the state land registry office sought compensation for capital repairs performed on the building, while the successors of the former owner, represented by a contractual assignee (cessionary), claimed damages for alleged degradation caused by the holder's failure to maintain the property or by defective construction works. The Court held that the appellate court erred in denying standing to the cessionary by interpreting the "entitled persons" under Article 41 of Law No. 10/2001 as limited exclusively to former owners and legal heirs, ruling instead that such rights are transmissible via inter vivos assignments; however, this correction did not alter the outcome because the substantive claims failed on other grounds. Specifically, the Court confirmed that normal wear and tear does not constitute actionable damage under Article 41, which requires specific destruction or degradation resulting from bad faith acts or omissions, and determined that the extensive consolidation works performed by the holder, even if imperfect, were aimed at preserving the structure rather than causing its ruin, thus falling outside the scope of compensable harm under the special provisions of the law.
Legislator headnote
AI generatedart. 997 C. civ, art. 502 din Legea nr. 10/2001, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 41 din Legea nr. 10/2001, art. 481 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ; Restitution law damages claim by assignee dismissed; standing recognized but substantive liability for wear and tear rejected: Nu numai că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu interzic expres cesiunile drepturilor reglementate în cuprinsul acesteia, dar recunoaşterea şi acceptarea legalităţii lor au fost admise constant în aplicarea acestei legi, pentru diminuarea şi temperarea scopului lor speculativ fiind chiar adoptate reglementări legale dedicate (cum sunt cele din cuprinsul art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013) a căror existenţă confirmă incontestabil realitatea şi posibilitatea intervenirii/încheierii unor astfel de acte juridice în legătură cu drepturi prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 20.05.2015 sub nr. x/2015, reclamantul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A., B., C. şi D. (decedată în cursul procesului, fiind introduse în cauză, în calitate de pârâte, moştenitoarele E. şi F.), în temeiul art. 997 C. civ., obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.483.039,20 RON reprezentând contravaloarea reparaţiilor capitale şi de întreţinerea efectuate de OCAOTA Constanţa (actual OCPI Constanţa) pentru consolidarea structurii şi amenajarea clădirii situată în municipiul Constanţa, str. x, imobil restituit pârâţilor în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată; cerere de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2.800.000 RON reprezentând despăgubiri evaluate provizoriu pentru degradările cauzate imobilului urmare a lipsei de întreţinere şi conservare, imputabile persoanei deţinătoare în perioada dintre data notificării şi data restituirii.
Prin încheierea din data de 26.05.2016, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie a Statului Român, constatându-se că, în cauză, sunt întrunite dispoziţiile legale în ceea ce priveşte calitatea de debitor a statului cu privire la restituirea cheltuielilor derivate, necesare şi utile, prin raportare şi la dispoziţiile art. 502 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa a constatat că excepţiile care vizează Statul Român ca şi chemat în garanţie, invocate de acesta prin întâmpinare, au fost clarificate odată cu admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie.
La acelaşi termen, a fost respinsă ca nefondată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului, invocată prin întâmpinare de către pârâte, pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă.
La 21.09.2018, urmare a depunerii contractelor de cesiune încheiate cu pârâtele şi a solicitării formulate de intervenientul G., instanţa a dispus introducerea în cauză a acestuia în calitate de intervenient principal, alături de pârâtele iniţiale, dar şi în calitate de intervenient accesoriu.
Prin precizările depuse de intervenientul G. la data de 21.05.2019, s-a indicat cuantumul despăgubirilor solicitat prin cererea reconvenţională, respectiv suma de 328.466 euro, reprezentând prejudiciul determinat prin raportul de expertiză administrat în cauză, rezultat din lipsa de întreţinere şi conservare a imobilului restituit de către reclamantul - pârât, lipsă care a generat avarierea şi alterarea gravă a construcţiei şi, implicit, deprecierea valorii acesteia.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa
Prin sentinţa nr. 1828/12.07.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea; a obligat reclamantul la plata, către pârâta A., a sumei de 3 339 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul parţial de avocat; a obligat reclamantul la plata, către intervenient, a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul parţial de avocat; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâte; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâte şi de intervenient.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 116/C/23.07.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenientul G. împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., intervenientul G. formulând următoarele critici:
I. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).
Raţionamentul instanţei de apel reprezintă o restrângere nejustificată a sferei titularilor dreptului la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa încălcării şi aplicării greşite a acestei dispoziţii legale, precum şi o nerecunoaştere expresă a cesiunii, a transmisiunii dreptului litigios şi a efectului său în plan procesual, deci o încălcare a dispoziţiilor art. 36 şi 39 C. proc. civ.
Deşi instanţa de apel recunoaşte calitatea procesuală a lui G. prin introducerea sa în cauză, în calitate de parte, în mod nejustificat şi contradictoriu nu recunoaşte calitatea de titular al drepturilor cedate a acestuia.
Prin excluderea recurentului din sfera persoanelor îndreptăţite la despăgubire, i se creează acestuia o situaţie mai rea în propria cale de atac, fiind încălcate dispoziţiile art. 481 C. proc. civ.. Prin încălcarea aceluiaşi text legal, instanţa de apel, în loc să supună analizei temporalitatea distrugerilor cauzate prin lipsa de conservare, a eliminat cu totul din ipoteza de reglementare a art. 41 din Legea nr. 10/2001 pagubele cauzate prin inacţiuni, înrăutăţind astfel situaţia lui G. în propria cale de atac.
Subsumată aceluiaşi motiv de recurs este împrejurarea că instanţa de apel a răstălmăcit concluziile expertizei efectuate în cauză în favoarea intimaţilor, încălcând dispoziţiile procedurale privind analiza şi aprecierea probatoriului, precum şi principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac;
II. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii sau nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Instanţa de apel pe de o parte, reţine că lucrările nu au fost realizate conform proiectului nr. 47/1994, iar pe de altă parte, neagă producerea, de către OCPI, cu intenţie şi rea-credinţă a unui eventual prejudiciu moştenitorilor fostului proprietar. De asemenea, deşi reţine că s-au realizat lucrări şi ulterior datei de 14.02.2001, respectiv până la recepţia finală din decembrie 2002, lucrări pe care le enumeră în cuprinsul deciziei, apreciază că acestea nu pot fi considerate preponderente în raport cu celelalte lucrări şi nu motivează de ce nu le ia în considerare.
Acest motiv de recurs vizează şi calitatea de titular la despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 a recurentului, astfel cum în mod nelegal a fost restrânsă de către instanţa de apel.
III. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Sub acest aspect, recurentul arată că art. 41 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul excluderii succesorilor convenţionali cu titlu particular de la acordarea despăgubirilor, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică înstrăinarea drepturilor reglementate de Legea nr. 10/2001. Înţelesul sintagmei de "persoane îndreptăţite" astfel cum este stabilit de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 nu interzice acestor persoane să transmită prin acte inter vivos drepturile lor. Cesiunea drepturilor ce izvorăsc din Legea nr. 10/2001 este permisă, iar cesionarul dobândeşte chiar dreptul la despăgubire al cedentului, fost proprietar sau moştenitor al acestuia.
O altă critică subsumată acestui motiv de recurs este reprezentată de modalitatea în care instanţa de apel se raportează la distrugerile şi degradările cauzate imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, încălcând normele de drept substanţial ce reglementează dreptul la despăgubire al persoanelor îndreptăţite (art. 41 din Legea nr. 10/2001). Potrivit considerentelor hotărârii, sfera de aplicare a art. 41 este restrânsă şi limitată exclusiv la repararea, de către deţinătorul imobilului, a distrugerilor şi degradărilor pe care le-a cauza cu rea-credinţă printr-o acţiune. Or, dacă în cazul distrugerii este evident că aceasta poate fi cauzată doar prin acţiuni, în cazul degradării este vorba şi de un proces de schimbare în rău, de stricare, deteriorare, ruinare, care presupune o inacţiune, o pasivitate manifestată de deţinătorul imobilului.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09.06.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 27.10.2021, apreciind asupra regularităţii introducerii acestuia.
6. Apărările formulate în cauză
La data de 22.03.2021 (data poştei), în termen legal, intimatul-reclamant Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de tardivitate a recursului, despre care a arătat că a fost introdus la data de 17.02.2021, în afara termenului legal de 30 de zile de la comunicarea deciziei. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că intervenientul G. nu îndeplineşte calitatea de persoană îndreptăţită, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 41 din Legea nr. 10/2001. Soluţia instanţei de apel s-a fundamentat pe argumente detaliate şi legale, în cauză nefiind vorba de o restrângere nejustificată a sferei titularilor dreptului la acţiune, cum în mod eronat susţine recurentul. Nu se poate vorbi nici de o înrăutăţire a situaţiei recurentului în calea de atac, câtă vreme atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au respins acţiunea, ca nefondată. Dispoziţiile legale în materie au fost respectate, analiza instanţei de apel a fost una obiectivă şi argumentată, bazată pe probele administrate şi aspectele deduse judecăţii. Solicită respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât intimatul-reclamant nu a produs recurentului nicio pagubă care să justifice atare solicitare. Solicită judecata în lipsă.
La data de 12.04.2021 (data email) în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de tardivitate, respingerea apărărilor formulate de către pârât, despre care arată că nu se raportează la motivele de recurs, ci reiterează considerentele hotărârii atacate, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează.
- Este îndreptăţită critica recurentului-intervenient care, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de apel a normei art. 41 din Legea nr. 10/2001 atunci când a statuat că, dat fiind caracterul său special, beneficiul acesteia nu poate fi recunoscut decât direct persoanei îndreptăţite, în accepţiunea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 a acestei noţiuni, respectiv fostul proprietar sau moştenitorii săi legali ori testamentari, ca persoane asupra cărora s-au răsfrânt măsurile de preluare abuzivă. Pe temeiul acestui considerent, sesizând că intervenientul este doar cesionarul drepturilor litigioase din cererea reconvenţională (dobândite în cursul procesului de la persoanele îndreptăţite la restituirea imobilului din Constanţa, str. x, succesoare ale fostului proprietar) şi că a fost singurul care a atacat cu apel soluţia tribunalului adoptată în privinţa acesteia, curtea de apel a conchis ca nefiind îndeplinită în apel condiţia de fond impusă prin norma art. 41 din Legea nr. 10/2001, relativă la titularul acţiunii (care nu poate fi decât persoană îndreptăţită, în opinia acesteia) .
Statuând astfel, instanţa de apel a exclus în mod excesiv şi nejustificat transmisiunile prin acte inter vivos din sfera drepturilor şi relaţiilor juridice reglementate prin Legea nr. 10/2001.
Nu numai că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu interzic expres cesiunile drepturilor reglementate în cuprinsul acesteia, dar recunoaşterea şi acceptarea legalităţii lor au fost admise constant în aplicarea acestei legi, pentru diminuarea şi temperarea scopului lor speculativ fiind chiar adoptate reglementări legale dedicate (cum sunt cele din cuprinsul art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013) a căror existenţă confirmă incontestabil realitatea şi posibilitatea intervenirii/încheierii unor astfel de acte juridice în legătură cu drepturi prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nu există, prin urmare, argumente pertinente de a stabili că relaţiile juridice reglementate prin dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 sunt incompatibile cu transmisiunile prin acte juridice inter vivos, a căror incidenţa ar fi exclusă în considerarea caracterului special al acestei norme, în particular, şi al Legii nr. 10/2001, în ansamblu.
Sub acest aspect, fără a nega caracterul special al normei analizate, Înalta Curte reţine că acesta se manifestă la nivelul conţinutului în sine al reglementării, sub aspectul obiectului, sferei de reglementare şi a raţiunii normei.
Este, prin urmare, excesivă şi în afara cadrului legal de analiză concluzia instanţei de apel potrivit căreia cesionarul dreptului la despăgubire, reglementat prin norma art. 41 din Legea nr. 10/2001, nu justifică legal calitatea de titular al acţiunii pentru recunoaşterea unui atare drept întrucât nu deţine calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi art. 4 din acelaşi act normativ.
Deşi prezenta instanţă de recurs nu validează pentru argumentele arătate, această primă concluzie a instanţei de apel dedusă în legătură cu interpretarea şi aplicarea la cazul dedus judecăţii a normei art. 41 din Legea nr. 10/2001, consecinţa nu va fi aceea a admiterii recursului declarat de intervenient, ci doar a substituirii parţiale a considerentelor deciziei recurate, în limitele arătate prin cele de mai sus, observându-se că nici curtea de apel nu şi-a limitat judecata la acest element al cauzei, ci a cercetat pricina sub toate aspectele legate de aplicarea art. 41 din lege.
Înalta Curte mai reţine că sunt fără relevanţă juridică acele critici ale recursului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care intervenientul deduce din interpretarea restrictivă realizată de instanţa de apel asupra art. 41 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul titularului dreptului, şi o încălcare a normelor de procedură date de art. 36 şi 39 C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, instanţa de apel reţine în mod explicit ca nefiind întrunită condiţia titularului dreptului prevăzut de art. 41 din Legea nr. 10/2001 (în interpretarea pe care ea o dă acestei norme) doar în etapa apelului, care a fost exercitat exclusiv de intervenient, iar nu şi în faţa primei instanţe, unde acesta a stat în proces alături de persoanele îndreptăţite la restituire, care i-au cesionat dreptul; pe de altă parte, întrucât, deşi stabileşte că faţă de conţinutul art. 41 din Legea nr. 10/2001, apelantul nu are calitatea de titular al dreptului, totuşi instanţa de apel nu a dedus nicio consecinţă la nivel procedural în privinţa acestuia.
Nu există nicio contradicţie între calitatea de parte în procedură, ce i-a fost recunoscută recurentului prin efectul cesiunii dreptului litigios dedus judecăţii în cererea reconvenţională şi a cererii sale de intervenţie accesorie, şi considerentele criticate, mai sus analizate, ale instanţei de apel. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, în timp ce existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Încuviinţarea introducerii în proces în calitate de cesionar al dreptului litios, prin efectul dispoziţiilor art. 38 din C. proc. civ., a succesorului cu titlu particular nu poate produce consecinţe asupra recunoaşterii în fond a dreptului disputat. În mod sintetic, nerecunoaşterea dreptului în fond nu poate produce nicio consecinţă asupra încuviinţării participării sale în proces şi nu poate intra în contradicţie cu această măsură procesuală, fiind vorba despre chestiuni distincte.
Prin urmare, aceste critici nu vor fi primite în legătură cu această parte/dezlegare a hotărârii recurate.
- Sunt de asemenea, nefondate criticile intervenientului ce au vizat considerentele hotărârii relative la obiectul acţiuni. Astfel, invocând o încălcare a prevederilor art. 481 C. proc. civ. şi pretinzând o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac, intervenientul a evidenţiat diferenţele asupra înţelesului şi sferei de aplicare a normei din art. 41 al Legii nr. 10/2001 regăsite între prima instanţă şi cea de apel, aceasta din urmă statuând în mod diferit primeia, în sensul că "distrugerile şi degradările" la care se referă textul legal presupun întotdeauna o acţiune a celui care foloseşte bunul, iar nu o inacţiune,.
Întemeiat pe această diferenţă de înţeles a normei, recurentul a criticat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o înrăutăţire a situaţiei sale în propria cale de atac (apelul) cât timp curtea de apel a eliminat cu totul din ipoteza de reglementare a art. 41 din Legea nr. 10/2001 pagubele cauzate prin inacţiuni, dar, în acelaşi timp şi o greşită aplicare a normelor de drept material, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea restrângerii sferei de incidenţă a art. 41 la distrugerile şi degradările cauzare cu rea-credinţă printr-o acţiune (cu excluderea inacţiunilor).
Raportat însă la circumstanţele judecăţii înfăptuite în cauză, aceste critici sunt nefondate întrucât nu în această diferenţă de interpretare din partea celor două instanţe de fond se regăseşte justificarea respingerii pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reconvenţională.
Tribunalul - acea instanţă în a cărei viziune intră sub incidenţa art. 41 din Legea nr. 10/2001 atât acţiunile (de distrugere/degradare a imobilului), cât şi inacţiunile (în forma nerespectării obligaţiei de conservare) - a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională întemeiată pe dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 reţinând, într-o primă teză, că nu au fost indicate expres distrugerile şi degradările cauzate construcţiei, fiind invocată doar generic lipsa întreţinerii şi conservării imobilului de către deţinătorul OCPI Constanţa.
Aşadar, nici potrivit acestei instanţe lipsa întreţinerii şi conversării construcţiei, care se traduc prin uzura acesteia, nu a fost văzută ca o bază de cercetare sau ca o cauză în sine a pretenţiilor întemeiate pe art. 41 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce tribunalul a pretins că ar fi trebuit să îi fie deduse spre cercetare distrugeri şi degradări anume, concrete.
Apoi, cu referire la precizările aduse de intervenient (prin cererea din 22.05.2019) relative la cauzele distrugerilor şi degradărilor imobilului prin nerespectarea proiectului nr. 47 din 1994 şi prin realizarea necorespunzătoare de către reclamant a lucrărilor de consolidare şi renovare a clădirii - aşadar, cu referire la acţiuni concrete care, în viziunea intervenientului, au provocat distrugeri şi degradări - tribunalul a stabilit că nu pot fundamenta cererea în despăgubiri întemeiată pe art. 41 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte întrucât acestea exced segmentului temporal indicat în norma legală (reţinându-se pe baza probelor că au fost executate în proporţie de 80-85% anterior intrării în vigoare a legii), iar pe de altă parte pentru că nu justifică o dezdăunare în raport de o valoare de circulaţie (mare) a imobilului dobândită tocmai prin realizarea lucrărilor indicate ca fiind defectuoase, sursă a degradărilor.
Doar aparent diferit şi exclusiv la nivel teoretic (când exclude inacţiunile din sfera de incidenţă a art. 41 din Legea nr. 10/2001), instanţa de apel reţine la rândul său (dar în mod explicit) că o lipsă de întreţinere - ceea ce ea identifică a fi inacţiunea/omisiunea ce nu intră sub reglementarea art. 41 din lege - nu poate fundamenta pretenţii întemeiate pe acest articol al Legii nr. 10/2001 întrucât legiuitorul nu a urmărit sau intenţionat să acorde persoanei îndreptăţite uzura imobilelor, aspect pe care îl deduce din interpretarea coroborată a art. 41 cu art. 9 din acelaşi act normativ (reţinut drept cadru legal de soluţionare a acestor pretenţii şi în hotărârea primei instanţe).
Observând conţinutul art. 9 al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care "Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini", în mod corect a stabilit instanţa de apel că prin reglementarea din cuprinsul art. 41 legiuitorul nu a intenţionat să impună deţinătorilor de imobile ce intră sub regimul Legii nr. 10/2001, supuse restituirii, o obligaţie activă de conservare a acestora prin realizarea de lucrări necesare aducerii lor în starea de la data preluării sau de la data intrării în vigoare a legii.
Din instituirea unei răspunderi pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul acestei legi şi pe care deţinătorii trebuie să le restituie în starea în care se află la data cererii de restituire, se înţelege că obligaţia legală impusă acestora este una de conservare pasivă, prin asigurarea unei folosinţe cu bună-credinţă a imobilului notificat şi potrivit destinaţiei sale obişnuite.
Încălcarea unei atare obligaţii are loc, în majoritatea situaţiilor, prin acţiuni de distrugere/degradare, nefiind însă excluse inacţiunile/omisiunile cu un rezultat păgubitor de aceeaşi natură, după cum îndreptăţit susţine recurentul (spre exemplu, prin neînchiderea continuă/repetată a ferestrelor mansardei şi expunerea clădirii la inundaţii provocate de ploaie).
Însă nu aceste diferenţe de înţelegere a normei art. 41 din lege, de către cele două instanţe de fond, au condus la soluţia respingerii cererii reconvenţionale, ci opinia lor comună în sensul că uzura normală şi firească a unei construcţii dată de trecerea timpului (indiferent de folosirea ei potrivit destinaţiei sau de nefolosirea în intervalul de timp de la intrarea în vigoare a legii şi până la momentul predării efective) nu poate sta la baza antrenării răspunderii deţinătorului imobilului pe temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, a condus la respingerea cererii reconvenţionale opinia comună a instanţelor de fond în sensul că lucrările de construcţie executate de reclamant în baza proiectului nr. 47/1994 - indicate de intervenient ca acţiuni concrete imputabile deţinătorului OCPI Constanţa - nu pot fi văzute ca acţiuni care au produs rezultatul distrugerii şi degradării imobilului, pe de o parte întrucât cea mai mare parte a lor a fost realizată în afara perioadei de referinţă a art. 41, iar pe de altă parte întrucât, indiferent de concluzia la care au ajuns experţii constructori, despre lucrările ample de consolidare şi modernizare a clădirii, de reparaţii capitale (în scopul desfăşurării activităţii reclamantului într-o clădire edificată în anul 1915, dar şi pentru conservarea acesteia) realizate în baza proiectului nr. 47/1994 s-ar putea afirma, cel mult, că nu au fost realizate corespunzător dar nu că prin realizarea lor s-au cauzat distrugeri şi degradări construcţiei.
În alte cuvinte, ceea ce a dedus judecăţii pe calea cererii sale precizatoare intervenientul, excede sensului şi scopului normei art. 41 din Legea nr. 10/2001, indicat ca temei al pretenţiilor sale.
Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că recurentul nu are a se plânge de o înrăutăţire a situaţiei sale în propria cale de atac, prin invocarea unei încălcări a art. 481 C. proc. civ., în judecata înfăptuită în apel şi că, de asemenea, nu este nici îndreptăţit a pretinde că soluţia instanţei de apel ar fi fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a art. 41 din Legea nr. 10/2001, speculând o diferenţă de înţelegere a textului în cauză de către cele două instanţe dar care, în fapt, a rămas fără consecinţe în judecata înfăptuită şi în rezultatul procesului.
Nu mai puţin, este de observat că niciunul din argumentele comune şi decisive, anterior evidenţiate, care au fundamentat soluţia de respingere a cererii reconvenţionale în hotărârile celor două instanţe de fond au rămas necriticate prin memoriul de recurs al intervenientului.
- Nu vor putea fi primite nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. relative la modul în care curtea de apel s-a raportat la concluziile expertizei administrate în cauză, pretins a fi fost răstălmăcite în favoarea intimaţilor întrucât chiar subsumat unui atare motiv legal de recurs (referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu poate fi dedus cercetării şi supus unui control care ar trebui să fie în legalitate, modul în care instanţa de apel a interpretat probele.
Nu poate fi invocată drept critică de nelegalitate în recurs încălcarea principiului neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac în legătură cu interpretarea probatoriului de către instanţa de apel care reţine, totuşi, aceeaşi situaţie de fapt a cauzei ca şi tribunalul.
- În sfârşit, nici criticile de recurs ce susţin o motivare contradictorie a deciziei atacate, cât priveşte statuările în privinţa dreptului la despăgubirile ce se cuvin în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001, nu sunt fondate.
Fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intervenientul a criticat o ignorare de către curtea de apel a tuturor distrugerilor şi degradărilor expuse în cererea sa de apel şi o motivare formală a soluţiei atacate, decurgând din aceea că, deşi instanţa a reţinut că lucrările de reconstrucţie şi consolidare nu ar fi fost realizate conform proiectului nr. 47/1994, ce nu a fost respectat de OCPI, a negat producerea cu intenţie şi rea-credinţă de către acesta a vreunui prejudiciu imobilului deţinut în administrare. De asemenea, deşi a admis faptul realizării de lucrări şi ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv până la recepţia finală din decembrie 2002, reţine că acestea nu pot fi considerate preponderente în raport cu celelalte lucrări şi nu motivează în concret de ce nu le ia în considerare.
În mod evident, motivarea clară şi consistentă a deciziei de apel nu poate fi calificată o "ignorare" a pretinselor distrugeri/degradări a căror origine a fost indicată de intervenient ca aflându-se în executarea lucrărilor de consolidare şi modernizare, la care a fost supusă clădirea spre a o aduce în stare de folosinţă, fără respectarea proiectului nr. 47/1994, ce a stat la baza acestor lucrări.
Într-un mod pertinent şi coerent, instanţa de apel a explicat suficient de lămuritor că, indiferent de concluzia la care au ajuns experţii constructori, nu pot fi apreciate ca distrugeri sau degradări ale imobilului lucrările care au avut ca finalitate consolidarea şi repararea unei clădiri vechi de 103 ani, executate în scopul de a aduce îmbunătăţiri acesteia, iar nu pentru degradarea sau distrugerea ei, în vederea creării unor condiţii optime desfăşurării obiectului de activitate al reclamantului, iar nu pentru a zădărnici restituirea în natură a imobilului notificat.
În aceeaşi direcţie, instanţa de apel a notat şi că, potrivit expertizei H., la data recepţiei clădirea era funcţională, cu finisaje considerate superioare, chiar dacă lucrările nu au fost suficiente şi conforme normelor, în timp ce propunerile de refacere a lucrărilor de consolidare şi amenajare a construcţiei, din expertiza administrată în faţa primei instanţe, s-a observat corect că au ca fundament ideea nerealizării iniţiale a unor atare lucrări în mod corespunzător, iar nu pentru că prin executarea lor s-ar fi produs distrugeri sau degradări construcţiei.
Aşa cum s-a reţinut în cele de mai sus, ceea ce s-a dedus judecăţii prin cererea reconvenţională formulată în prezenta cauză şi precizată de intervenient, respectiv o răspundere a reclamantului pentru executarea necorespunzătoare/neconformă proiectului de aprobare a lucrărilor de consolidare şi modernizare a clădirii, excede cu mult raţiunii care a stat la baza reglementării în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 10/2001 a unui drept la despăgubire în favoarea persoanei îndreptăţite, şi această ideea este cea care este în mod cuprinzător explicată prin considerentele deciziei atacate.
Cât priveşte pretinsa nemotivare a neluării înseamnă, sub aspectul reţinerii incidenţei art. 41, a lucrărilor admise ca fiind executare de reclamant şi ulterior datei de 14 februarie 2001 până la recepţia finală din decembrie 2002, Înalta Curte nu poate decât să constate că paragraful în care curtea de apel se referă la acestea este tocmai cel care dă explicaţia a cărei absenţă a fost criticată, nefondat, de către intervenient: anume, aceea că, prin raportare la sursa degradărilor şi distrugerilor, aşa cum a fost indicată de intervenient (cu trimitere la executarea necorespunzătoare a lucrărilor de consolidare şi de reparaţii capitale executate de OCPI Constanţa), lucrările de achiziţie şi montare gresie şi faianţă, achiziţie şi montare corpuri de iluminat, achiziţie şi montare instalaţii termice au o pondere redusă, secundară în ansamblul lucrărilor de construcţie realizate asupra imobilului, respectiv lucrările de consolidare a fundaţiei clădiri, de refacere a unor ziduri, a acoperişului şi ferestrelor, de realizare a finisajelor interioare şi exterioare ale clădirii.
În considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, partea din criticile de recurs apreciate ca îndreptăţite fiind nerelevante şi lipsite de consecinţe asupra soluţiei adoptată prin decizia atacată, care este una legală şi corectă.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată realizate în recurs, formulată de către intimatele-pârâte A., B. şi I., prin avocat, a căror restituire a fost solicitată de la intimatul-reclamant OCPI Constanţa, va fi respinsă în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit normei legale arătate, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Or, raportat la acest conţinut al dispoziţiei legale, ce permite desocotirea între părţi cât priveşte cheltuielile cu procedura, ca şi la rezultatul litigiului de faţă, se constată că intimatele-pârâte nu sunt părţi care au câştigat procesul, după cum nici intimatul-reclamant, cel a cărui obligare la plata cheltuielilor de judecată au solicitat-o acestea, nu e parte care a pierdut procesul. Mai mult, se constată că norma art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu oferă un fundament pentru desocotirea în privinţa cheltuielilor de judecată între părţi care au avut aceeaşi poziţie procesuală - de intimat - în căile de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotărâri, în pofida poziţiilor lor antagonice deţinute în procesul de primă instanţă (cum a fost situaţia părţilor în discuţie, în prezenta cauză).
Pentru aceste considerente, cererea intimatelor-pârâte de obligare a intimatului-reclamant la suportarea cheltuielilor de judecată în recurs este lipsită de fundament legal şi va fi respinsă pe cale de consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul G. împotriva deciziei nr. 116/C din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-pârâte A., B. şi I..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2021.