Municipal ownership claim based on 1984 expropriation decree; res judicata bars defense challenging decree validity for non-expropriated land parcels

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x, reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1200 mp situat în Iaşi, Fundac Păcureţ nr. 8 (300 mp), respectiv şos. x (900 mp) precum şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.

Prin precizările depuse la dosar, la solicitarea instanţei, reclamantul a arătat că valoarea imobilului revendicat este de 1.117.200 RON.

Prin sentinţa nr. 2133/13.02.2009, Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. dosar x/2009 la data de 14.04.2009.

Pârâtul A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere că a înstrăinat către S.C. B. suprafaţa de 1590,174 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.05.2009.

Având în vedere cele precizate de pârâtul A., reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. B..

Prin încheierea de şedinţă din 29.06.2009, instanţa a dispus unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. şi citarea, în calitate de pârâtă, a S.C. B..

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 627/14.03.2011, Tribunalul Iaşi, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Iaşi, prin primar, ca nefondată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta S.C. B.; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele de 300 mp situată în Fundac Păcureţ nr. 9, identificată prin punctele de contur 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1 şi 770 mp situată în strada x nr. 114, identificată prin punctele de contur 28, 29, 8, 30, 31, 28, planşa 1 a suplimentului la raportul de expertiză; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 16.513,52 RON.

Prin decizia nr. 96/12.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în dosarul nr. x/2009, s-a respins apelul formulat de pârâta S.C. B. împotriva sentinţei civile nr. 627/14.03.2011 a Tribunalului Iaşi.

Prin decizia nr. 2019/12.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei S.C. B. împotriva deciziei nr. 96/12.10.2011 a Curţii de Apel Iaşi, a casată decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, sub nr. x/2009*.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 316/16.06.2021 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul pârâtei S.C. B. împotriva sentinţei civile nr. 627/14.03.2011 a Tribunalului Iaşi; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta S.C. B. să lase reclamantului Municipiul Iaşi, prin primar, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 746 metri pătraţi, situată în Iaşi, şoseaua x, astfel cum este identificată în raportul de expertiză tehnico-judiciară topo cadastrală întocmit de expert inginer C., care face parte integrantă din prezenta decizie; a obligat pârâta S.C. B. să-i plătească reclamantului Municipiul Iaşi, prin primar, suma de 11.037 RON, cheltuieli de judecată la fond; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin prezentei; a obligat intimatul Municipiul Iaşi, prin primar, să-i plătească apelantei S.C. B. suma de 13.810 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant al primarului, în condiţiile în care acţiunea a fost semnată de către acesta, în calitate de reprezentant al Municipiului Iaşi, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.

Cererea introductivă de instanţă este una în revendicare imobiliară care vizează dreptul de proprietate privată al unităţii administrativ teritoriale, Municipiul Iaşi şi în această situaţie nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/1998, lege ce reglementează exclusiv proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ci Legea nr. 215/2001.

La data sesizării instanţei de judecată, 20.08.2008, era în vigoare HCL nr. 69/11.02.2008 care atesta apartenenţa terenului în cauză la domeniul privat al Municipiului Iaşi, şi nu la domeniul public. În plus, dreptul de proprietate publică al unităţilor administrativ-teritoriale vizează doar bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, condiţie pe care terenul în litigiu nu o îndeplineşte nefăcând parte din categoria bunurilor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale prevăzută în anexa Legii nr. 213/1998. De asemenea, potrivit legii sau prin natura lui, acest teren nu este de uz sau de interes public.

În atare condiţii, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile invocate din Legea nr. 213/1998, ci dispoziţiile de drept comun privind administraţia publică locală, cum a interpretat corect şi instanţa de fond.

În astfel de litigii, titular al acţiunii în revendicare este Municipiul Iaşi, iar în ceea ce priveşte reprezentarea acestuia în justiţie, unitatea administrativ teritorială trebuie să fie reprezentată de către primar, fiind aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, în vigoare în momentul sesizării instanţei de fond, astfel că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a primarului nu poate fi primită, fiind în mod corect respinsă de instanţa de fond.

Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, invocate de apelantă nu sunt aplicabile în speţă, deoarece acestea sunt incidente numai în situaţia litigiilor referitoare la bunurile ce aparţin domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, şi cu referire la litigiile născute din dreptul de administrare a acestor categorii de terenuri. De altfel, apelanta nu a prezentat nicio raţiune pentru care un atare bun ar fi trebuit să fie inclus în domeniul public şi nu în cel privat al unităţii administrativ teritoriale.

Drept urmare, în mod corect a aplicat instanţa de fond dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/20001 şi a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Primarului Iaşi pentru Municipiului Iaşi, iar criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

Aşa cum s-a reţinut şi de prima instanţă de apel, nu poate fi primită nici excepţia lipsei coparticipării procesuale active, pentru că titular al acţiunii în revendicare pentru terenurile ce aparţin domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale este numai Municipiul Iaşi, nu şi Consiliul Local Iaşi. Legea nr. 215/2001 (în prezent abrogată de O.U.G. nr. 57/2019, dar în vigoare la data sesizării instanţei de fond, fiind aplicabilă în cauză) face o distincţie clară între autorităţi publice si unităţi administrativ-teritoriale, doar acestea din urma fiind titularele dreptului de proprietate la nivel local. Astfel, conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001:

"Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public si privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii".

În aceste condiţii, doar unitatea administrativ-teritorială a Municipiului Iaşi are calitate procesuală întrucât din interpretarea dispoziţiilor care reglementează calitatea de titular al bunurilor ce fac parte din domeniul privat al Statutului şi al unităţilor administrativ teritoriale - respectiv art. 136 alin. (2) din Constituţie, Legea nr. 215/2001 - rezultă că unitatea administrativ teritorială este titulara acestor bunuri, şi nu Consiliul local, astfel că şi titular al acţiunii în revendicare nu poate fi, în speţă, decât Municipiul Iaşi.

Nu pot fi primite nici susţinerile apelantei referitoare la soluţionarea greşită, de către instanţa de fond, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, considerând că doar Statul Român ar putea invoca un eventual drept de proprietate. Chiar dacă din dispoziţiile art. 6 din Decretul nr. 327/1984, rezultă că terenurile ce se expropriază trec în proprietatea Statului şi se dau doar în administrarea Municipiului Iaşi, nu trebuie ignorat faptul că potrivit legislaţiei comuniste în vigoare la data emiterii decretului respectiv, unicul titular al dreptului de proprietate socialistă asupra terenurilor era Statul Român.

Ulterior, după schimbarea regimului comunist, s-a făcut o distincţie clară între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale prin dispoziţiile exprese ale Legii nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, iar în prezent ale O.U.G. nr. 57/2019. Astfel, legislaţia în vigoare la momentul introducerii prezentei acţiuni consacra expres dreptul de proprietate a unităţilor administrativ teritoriale. În acest sens, dispoziţiile art. 4 Legea nr. 213/1998 prevăd că " domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată." Potrivit art. 6 alin. "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului." Totodată şi prin efectul Legii nr. 18/1991 care la art. 18 alin. (3) prevede că " Terenurile neatribuite, rămase la dispoziţia comisiei, după încheierea integrală a reconstituirii drepturilor de proprietate, trec în domeniul privat al comunei, oraşului sau al municipiului", terenul în litigiu a trecut în proprietatea reclamantei.

A fost apreciată ca nefondată şi critica referitoare la faptul că semnătura de pe cererea de chemare în judecată nu aparţine Primarului Municipiului Iaşi, reţinându-se că această afirmaţie nu este susţinută de niciun mijloc de probă.

În plus, aceste chestiuni dezlegate de instanţa de apel în primul ciclu procesual nu au mai fost criticate în recurs şi au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe fond, procedând la compararea titlurilor părţilor în lumina dezlegărilor date de instanţa de casare şi ţinând cont de soluţiile deja pronunţate în litigiile purtate între părţile din prezenta cauză, precum şi de probatoriul administrat în cauză instanţa de apel a reţinut următoarele:

Titlul pârâtului-apelant invocat ca fiind opozabil reclamantei îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A. şi D., în calitate de vânzători, şi pârâta S.C. B., în calitate de cumpărătoare, contract autentificat sub nr. x/29.05.2008 şi sentinţa nr. 11689/18.10.2007 a Judecătoriei Iaşi. Prin această hotărâre s-a admis acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâta E. Maria în baza unei zdelci încheiate între cei doi în anul 1986 şi s-a dispus translarea proprietăţii de la pârâtă, în calitate de vânzătoare, ce dobândise terenul menţionat prin succesiune legală, fiind unica moştenitoare a lui E. Simion, la reclamant asupra suprafeţei de teren de 1590,174 mp, contra preţului de 8.000 RON încasat de vânzătoare la data de 14.03.1986. Contrar susţinerilor apelantei, această hotărâre produce efecte numai între părţile litigante şi succesorii acestora, şi are un caracter declarativ. Faţă de terţi, cum este cazul Municipiului Iaşi, hotărârea nu este opozabilă. Totodată, autorul apelantei, A., nu putea dobândi decât dreptul de proprietate care ar fi existat anterior în patrimoniul vânzătoarei E. Maria.

Titlul evocat de reclamant provine ca urmare a emiterii Decretului de expropriere nr. 327/1984 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de 300 mp situată în Fundac Păcureţ nr. 9, ce aparţinea numitului E. Simion, şi a suprafeţei de 900 mp din şos. x ce aparţinea numitei H.. Totodată, ca efect al art. 6 din Legea nr. 215/2001 şi al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul ce face obiectul litigiului se află în domeniul privat al Municipiului Iaşi.

Criticile apelantului cu privire la titlul evocat de reclamant constând în Decretul de expropriere nr. 327/1984 au fost analizate ţinând cont de puterea de lucru judecat a hotărârilor deja pronunţate în litigiile purtate între părţile din prezenta cauză şi faţă de care s-a dispus suspendarea judecăţii, nefiind posibilă o nouă evaluare relativă la aceleaşi aspecte, care privesc efectele produse de menţionatul decret de expropriere, în raport cu terenul în litigiu şi cu persoanele despre care se pretinde că au avut calitatea de proprietari asupra lui în perioada anterioară, şi în cea ulterioară emiterii respectivului act de autoritate.

S-a reţinut cu putere de lucru judecat că, în privinţa suprafeţei de 300 mp care a fost expropriată de la numitul E. Simion, cu adresa str. x, s-a constatat în mod irevocabil, prin sentinţa nr. 859/2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi şi irevocabilă prin decizia nr. 328/17.02.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nulitatea absolută parţială a Decretului nr. 327/1984 cu privire la exproprierea acestei suprafeţe de teren.

În considerentele hotărârii evocate s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că acest act de autoritate este lovit de nulitate cu privire la terenul în suprafaţă de 300 mp care a fost preluat din proprietatea E., aceasta din urmă fiind antecesoarea lui S.C. B. în raport cu vânzările succesive care au condus la deţinerea în prezent a imobilului de această persoană juridică. Cauzele de nulitate reţinute au fost reprezentate de nepublicarea Decretului de expropriere, la epoca adoptării lui, în fostul I. al RSR, precum şi neplata despăgubirilor pentru terenul expropriat de la numitul E. Simion; s-a mai reţinut, prin aceeaşi sentinţă, că a devenit de prisos a se analiza şi motivul de nulitate referitor la inexistenţa unei decizii administrative individuale de preluare emisă subsecvent respectivului decret.

În privinţa restului de teren pe care aceeaşi societate comercială îl deţine şi despre care a pretins că a avut (anterior datei la care l-a dobândit prin cumpărare) o situaţie juridică identică celui de 300 mp menţionat, a constatat instanţa că el nu a fost deţinut în proprietate de familia E., ci a fost expropriat de la persoane care sunt terţe de proces şi care nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu S.C. B.. Or, numai proprietarii expropriaţi la acea epocă şi succesorii lor puteau invoca nulitatea, vătămare produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, în privinţa diferenţei până la 1590 mp

Prin decizia nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi se arată că "sancţiunea nulităţii nu poate fi obţinută decât de persoana care a fost vătămată prin actul a cărui nulitate se solicită. Or, în cauză s-a dovedit că vătămarea reclamantului nu poate fi decât în raport cu terenul ce a aparţinut lui E., deoarece numai proprietatea acesteia a format obiectul operaţiunilor juridice care s-au finalizat cu dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă. Împrejurarea că terenul aparţinând altor persoane care se regăsesc în Decretul nr. 327/1984 se identifică cu terenul deţinut de reclamantă nu are relevanţă atâta timp cât reclamanta nu a dovedit nici interesul juridic, nici vocaţia de a obţine constatarea nulităţii absolute parţiale".

Prin decizia civilă nr. 328/17.02.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se respinge recursul împotriva deciziei nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi, în considerentele deciziei reţinându-se că "instanţa de apel a considerat în mod just că reclamanta, dat fiind faptul că în Decretul de expropriere autorul persoanei de la care a dobândit ulterior terenul reclamanta este înscris doar cu suprafaţa de 300 mp, pentru suprafaţa de 1290 mp fiind înscrise alte persoane, nu poate justifica o vătămare".

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 538/2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 772/2018 a Curţii de Apel Iaşi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 693/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a constatat că S.C. B. nu justifică legitimarea procesuală pentru a invoca ineficacitatea decretului de expropriere, în forma caducităţii, pentru nerespectarea cerinţei legale de a se fi preluat efectiv restul suprafeţei de teren pe care aceasta o deţine în prezent cu adresa str. x. Din această ultimă suprafaţă fac parte şi cea de 770 mp în privinţa căreia s-a stabilit, în speţă, obligaţia recurentei pârâte de o lăsa în proprietatea şi posesia reclamantului intimat.

Prin decizia nr. 772/2018 a Curţii de Apel Iaşi se constată că "în mod întemeiat şi conform prevederilor legale, instanţa de fond a concluzionat că reclamanta S.C. B. nu justifică legitimare procesuală activă în ceea ce priveşte constatarea caducităţii Decretului de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al R.S.R pentru diferenţa de suprafaţă de 1290 mp, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat deduse din sentinţa civilă nr. 859/2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2012."

Prin decizia civilă nr. 693/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se respinge recursul împotriva deciziei nr. 772/2018 a Curţii de Apel Iaşi, în considerentele deciziei reţinându-se că "reclamanta îşi poate valorifica titlul de proprietate doar în privinţa unei suprafeţe de 300 mp din cea pe care autorul ei a dobândit-o de la persoana expropriată, aceasta fiind limita maximă din terenul expropriat pe care acesta o putea transmite. Prin urmare toate pretenţiile asupra terenului expropriat nu pot fi circumscrise decât suprafeţei de 300 mp pentru care litigiul a fost soluţionat irevocabil, prin constatarea nulităţii titlului statului. Suprafaţa excedentară, ce se presupune că ar fi fost supusă unei exproprieri nerealizate în fapt, deşi este cuprinsă în titlul exhibat de reclamantă, nu provine de la autorul său, ci reprezintă teren expropriat de la alte persoane". Înalta Curte a mai reţinut că S.C. B. "nu are calitate procesuală pentru a contesta regimul juridic al unui teren ce nu a fost expropriat de la autoarea ei" şi că "municipiul Iaşi a probat contrariul, anume că a devenit proprietarul, în urma exproprierii, asupra terenului pretins de apelantă, dreptul său putând fi contestat exclusiv de către persoanele expropriate şi moştenitorii acestora" . Înalta Curte a concluzionat că "în mod corect instanţa de apel a constatat că prezumţia dreptului de proprietate invocată de reclamantă în baza primei hotărâri nu are un caracter absolut, dând eficienţă celei de a doua hotărâri judecătoreşti, care a tranşat situaţia juridică a diferenţei de 1290 mp, apreciind că valabilitatea titlului statului se poate verifica doar în raport de drepturile de proprietate pe care le avea persoana expropriată, pentru excedent neavând vocaţia de a pretinde o astfel de verificare".

Dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, anume prezumţiei de lucru judecat, mijloc de probă, care se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, instanţa de apel a reţinut că apărările formulate pe cale de excepţie în acest litigiu referitoare la valabilitatea titlului statului pentru suprafaţa ce depăşeşte 300 mp care au aparţinut E. nu pot primi o dezlegare diferită de cele formulate pe cale principală într-un litigiu purtat anterior între aceleaşi părţi.

Sub acest aspect nu se impune a se verifica, tripla identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - specifică excepţiei de lucru judecat, în sensul art. 163 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ce semnifică că partea care a pierdut procesul nu mai poate să repună în discuţie, între aceleaşi părţi, aceleaşi pretenţii cu acelaşi temei juridic.

Au fost înlăturate criticile în sensul că nu s-ar putea reţine prezumţia de lucru judecat, această prezumţie operând în speţă, cu valoarea evidentă a unui mijloc de probă, pentru că este repusă în discuţie o chestiune tranşată deja anterior, privind aceleaşi părţi, anume cea privind proprietarul terenului în suprafaţă de 1290 mp, ce excede celei de 300 mp, teren situat în Iaşi, str. x.

În raport cu dezlegările astfel realizate în cadrul menţionatelor litigii, în care au fost părţi, atât recurenta-pârâtă cât şi intimatul-reclamant, de împrejurarea că ele sunt intrate sub puterea lucrului judecat şi, astfel, se bucură de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate, instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate criticile apelantei ce se referă la ineficacitatea măsurii de expropriere a terenului cu suprafaţa de 300 mp care, conform menţiunilor Decretului nr. 327/1984, a fost expropriat de la numitul E. Simion.

Referitor la suprafaţa de 770 mp în privinţa căreia s-a dispus, în speţă, ca pârâta-recurentă să o lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului intimat, instanţa de apel a constatat, în prealabil, că în fapt, suprafaţa ocupată de apelantă este de doar de 746 metri pătraţi, situată în Iaşi, şoseaua x, astfel cum este identificată în raportul de expertiză tehnico-judiciară topo cadastrală întocmit de expert ing. C.. Concluziile expertului sunt în sensul că suprafaţa expropriată de la H., potrivit Decretului nr. 327/1984, de 1250 mp, se suprapune cu suprafaţa de 1590,174 mp deţinută de S.C. B. pe suprafaţa de 746 metri pătraţi. În ciuda numeroaselor demersuri efectuate nu a fost identificat şi planul de situaţie nr. 7 anexă la Decretul nr. 327/1984, nici în arhiva intimatei şi nici în cea a Consiliului judeţean. Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că concluziile expertului cu privire la întinderea suprafeţei expropriată de la H., care a fost inclusă în titlul apelantei sunt corecte. Astfel, aşa cum a arătat expertul în răspunsul său la obiecţiunile apelantei, pentru a determina aceste suprafeţe, în absenţa planului menţionat, s-a realizat suprapunerea dintre planul aerofotografiat x din 1982 editat în 1984 şi ortofotoplanul în coordonate stereo X=63 00 00 Y= 69 00 00 şi s-a avut în vedere şi planul de amplasament în coordonate stereo a terenului intabulat şi cumpărat de S.C. B.. În atare condiţii, lipsa planului de situaţie nr. 7 anexă la Decretul nr. 327/1984, datorată intervalului de aproape 40 de ani de la întocmirea acestuia nu invalidează Decretul nr. 327/1984 şi nu impune refacerea înscrisului pierdut, identificarea exactă a terenului putând a avea loc şi în baza altor planuri de situaţie, aşa cum corect a procedat expertul desemnat în cauză. În mod corect a identificat expertiza, conturul fostei proprietăţi H., ţinând cont de planul aerofotografiat x din 1982 editat în 1984 valabil în momentul emiterii Decretului nr. 327/1984, anterior momentului în care şoseaua x, a fost lărgită şi sistematizată, fapt ce a schimbat zona respectivă.

Această suprafaţa de 746 mp face parte din diferenţa de 1290 mp, relativ la care s-a statuat în mod irevocabil că nu se poate reţine ineficacitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984, în considerarea contractului de vânzare-cumpărare pe care îl opune ca titlu pârâta, dat fiind că transmiţătorii succesivi anteriori ai dreptului configurat de această convenţie nu au justificat o vătămare ca efect al emiterii actului de expropriere. Valabilitatea titlului statului se poate verifica doar în raport de drepturile de proprietate pe care le avea persoana expropriată, pentru excedent neavând vocaţia de a pretinde o astfel de verificare.

Apelanta a mai susţinut ineficacitatea aceluiaşi Decret de expropriere din alte două perspective, şi anume: prin prisma faptului că exproprierea nu ar fi operat pentru că nu a fost îndeplinită cerinţa plăţii despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 1, 8 şi 9 din Decretul nr. 479/1979, ale art. 481 din C. civ. şi ale art. 34 din Legea nr. 58/1974, precum şi de dispoziţiile art. 12 din Constituţia RSR în vigoare la momentul adoptării Decretului nr. 327/1984; prin prisma publicării Decretului nr. 327/1984 abia în anul 2009, invocând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 859/2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 328/17.02.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neputând distinge şi aprecia că este o cauză care loveşte de nulitate doar parţial actul.

Or, aşa cum şi Înalta Curte a constatat prin considerentele deciziei de casare şi relativ la aceste chestiuni există dezlegări date în cadrul proceselor în care a fost invocată nulitatea, respectiv caducitatea actului de expropriere, dezlegări care, în esenţă, sunt în sensul că, în condiţiile în care Decretul nr. 327/1984 nu a fost publicat şi nu s-a dovedit plata de despăgubiri către persoanele expropriate, autorii reclamantei justifică o vătămare produsă prin actul expropriere numai în privinţa suprafeţei de 300 mp care a fost expropriată de la autorul E. Simion.

Ţinând seama de statuările judiciare existente cu privire la aceste limite în care apelanta este îndreptăţită să invoce ineficacitatea Decretului de expropriere, prin prisma legăturii sale juridice cu o singură persoană dintre cele la care se referă respectivul act normativ, numitul E., rezultă că este întemeiată critica apelantei numai cu privire la această suprafaţă, de 300 mp

Având în vedere şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. care consacră obligativitatea pentru judecătorii fondului a problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, în condiţiile în care, pe de o parte, situaţia de fapt stabilită de curte este aceea că diferenţa de teren cu suprafaţa de 746 mp nu a fost expropriată de la autorul apelantei, E. Simion, ci de la numita H. şi, pe de altă parte, există statuări intrate în puterea de lucru judecat în sensul că decretul de expropriere nu a cauzat vreo vătămare antecesorilor recurentei raportat la această ultimă suprafaţă, concluzia care s-a impus a fost aceea că nu există temei spre a se reţine că ar trebui să se constate ineficacitatea exproprierii acestei suprafeţe determinat de neplata despăgubirilor la care persoanele expropriate au un drept expres conferit de lege şi pentru nicio altă cauză de caducitate/nulitate a decretului. A primi susţinerile apelantei în sensul că poate invoca, pe cale de apărare, aceste chestiuni ar însemna încălcarea puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 538/2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 772/2018 a Curţii de Apel Iaşi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 693/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat că S.C. B. nu justifică legitimarea procesuală pentru a invoca ineficacitatea decretului de expropriere, în forma caducităţii, pentru nerespectarea cerinţei legale de a se fi preluat efectiv restul suprafeţei de teren pe care aceasta o deţine în prezent cu adresa str. x, pentru excedentul suprafeţei de 300 mp.

Această din urmă suprafaţă de 746 mp este deţinută de către apelanta pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare pe care îl opune cu valoare de titlu de proprietate, însă autorul acesteia, A., nu putea dobândi decât suprafaţa de 300 mp care îi aparţinuse lui E. Simion, a cărei unică moştenitoare era E. Maria, şi nu suprafeţele care aparţinuseră altor persoane, precum numita H..

În condiţiile în care, cu privire la aceeaşi suprafaţă, reclamantul-intimat justifica în privinţa ei un drept de proprietate pe baza decretului de expropriere reţinut de prima instanţă, prin care a intrat în proprietatea statului şi ulterior, prin efectul Legilor nr. 215/2001 şi nr. 18/1991, în proprietatea reclamantei, titlul reclamantei care provine de la adevăratul proprietar H. este preferabil titlului pârâtei care provine de la o persoană care nu a justificat niciodată dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Chiar dacă prin sentinţa civilă nr. 11689/18.10.2007 a Judecătoriei Iaşi s-a dispus în sensul translării proprietăţii de la E. Maria la A., în condiţiile în care în dosarul menţionat, nu s-a dovedit că promitenta a fost proprietara terenului promis spre vânzare în 1986, aceasta nu putea transfera dreptul de proprietate asupra unui bun care nu-i aparţinea, respectiv singura suprafaţa cu privire la care ar fi putut fi dobândit dreptul de proprietate era cea de 300 mp şi sub condiţia constatării nulităţii actului de înstrăinare intervenit anterior în 1984 cu privire la această suprafaţă, respectiv Decretul nr. 327/1984.

Prin urmare, criticile apelantei, în sensul că în cauza de faţă instanţa de fond ar fi încălcat prezumţia de lucru judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 11689/18.10.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi nu au putut fi primite, în speţă nefiind vorba despre prezumţia de lucru judecat, ci de faptul că sentinţa nu este opozabilă Municipiului Iaşi, care a probat contrariul, anume că este proprietarul terenului pretins de apelantă, titlul său de proprietate ce provine de la adevăraţii proprietari a terenului, fiind preferat în raport cu cel al apelantei-reclamante care a dobândit doar 300 mp de la fostul proprietar, diferenţa de teren din titlul său nefiind justificată.

În atare condiţii, instanţa de apel a constatat că reclamantul are un titlu mai bine caracterizat decât al pârâtului şi este preferabil doar cu privire la terenul în litigiu, în suprafaţă de 746 metri pătraţi.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 300 mp, fostă proprietate a lui E. Simion, în condiţiile în care titlul reclamantului asupra acestui teren a fost anulat în mod irevocabil prin sentinţa nr. 859/2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 328/17.02.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pârâtul apelant este singurul care justifică un drept de proprietate asupra acestui teren, titlul său fiind preferabil celui al reclamantului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantul, cât şi pârâta.

1)Recurentul-reclamant Municipiul Iaşi, prin primar, a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în realitate art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză) şi a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pârâta S.C. B. a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 300 mp situat în Fundac Păcureţ nr. 9.

Conform Decretului nr. 327/18.09.1984, a referatului Consiliului Popular şi a anexei nr. 10, terenurile în suprafaţă de 800 mp, în prezent 746 mp (1250 mp din măsurători), situat în Iaşi, şos. x, aflat la acea dată în proprietatea lui H. şi terenul de 300 mp, situat în Iaşi, Fundac Păcureţ nr. 9, aflat la acea dată în proprietatea lui E. Simion, trec în administrarea directă a Municipiului Iaşi.

Ulterior, prin HCL nr. 69/11.02.2008, suprafaţa de 1200 mp teren situat în Iaşi, şos. x (900 mp) şi Fundac Păcureţ (300 mp), conform schiţei Anexei nr. 1, au fost inventariate în domeniul privat al Municipiului Iaşi.

Identificarea acestor terenuri s-a făcut de către Primăria Municipiului Iaşi, conform hărţilor şi planurilor vechi existente în arhivele acesteia, puse la dispoziţia expertului tehnic judiciar.

S-a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor deciziei nr. 685/2016 a Curţii de apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 328/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când a apreciat că pârâta S.C. B. justifică un drept de proprietate asupra terenului de 300 mp, titlul său fiind preferabil celui al reclamantului.

În realitate, faptul că instanţa anterioară a constatat nulitatea absolută parţială a Decretului nr. 327/1984, cu privire la exproprierea terenului de 300 mp, nu poate conduce la concluzia că acest teren are ca proprietar pe S.C. B.:

2) Recurenta-pârâtă S.C. B. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., învederând următoarele:

- Hotărârea atacată încalcă standardul de motivare al hotărârilor judecătoreşti, întrucât instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 şi nu a analizat o serie de apărări esenţiale formulate de S.C. B. sub acest aspect. Din această perspectivă a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Pe de o parte, în mod greşit instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea acestui text de lege, deşi imobilul care face obiectul prezentei cauze nu intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, nefiind niciodată preluat efectiv de stat de la foştii sau de la actualii proprietari. Pe de altă parte, art. 18 alin. (3) vizează doar imobilele aflate în extravilan intrate în patrimoniul cooperativei agricole de producţie, în timp ce imobilul revendicat a făcut parte totdeauna din categoria intravilan curţi-construcţii şi nu a fost niciodată în patrimoniul cooperativei agricole de producţie. De asemenea, art. 18 alin. (3) condiţionează trecerea în domeniul privat al unităţii administrative de încheierea integrală a procesului de privatizare, condiţie ce nu a fost analizată de către instanţă şi nici dovedită în cauză.

- Instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile de drept privind puterea de lucru judecat şi sfera persoanelor care pot invoca excepţia nulităţii, pe cale de apărare. Instanţa de apel a respins în mod eronat excepţia nulităţii absolute parţiale a Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafaţa de 770 mp expropriată de la H..

Calitatea procesuală activă şi interesul procesual urmărit în dosarul nr. x/2012 privind acţiunea în anulare a Decretului nr. 327/1984 sunt distincte de interesul procesual de a invoca nulitatea acestui act, pe cale de excepţie, în prezentul litigiu. În dosarul nr. x/2012 nu s-a invocat şi nu s-a analizat caracterul indivizibil al motivelor de nulitate invocate, care vizează ambele suprafeţe de teren revendicate în prezentul litigiu.

Contrar celor statuate de către instanţa de apel, nu se poate reţine puterea de lucru judecat a litigiilor purtate anterior între părţi cu privire la ineficacitatea Decretului nr. 327/1984, întrucât chestiunea de drept analizată în prezenta cauză este diferită, iar interesul procesual cerut de lege pentru invocarea nulităţii pe cale de acţiune este distinct de interesul procesual pentru invocarea nulităţii pe cale de excepţie într-o cerere de revendicare în care cel care invocă este pârât.

B. are interes pentru a invoca excepţia nulităţii decretului nr. 327/1984 în prezentul litigiu pentru a obţine folosul practic evident, şi anume respingerea acţiunii în revendicare a Municipiului Iaşi inclusiv cu privire la suprafaţa de 770 mp expropriată de la H. şi păstrarea imobilului în integralitate.

Existenţa interesului S.C. B. în invocarea excepţiei de nulitate a Decretului nr. 327/1984 obligă instanţa de recurs să analizeze această excepţie pentru motivele de nelegalitate constatate cu autoritate de lucru judecat pozitivă în cadrul dosarului nr. x/2012, respectiv nepublicarea în Buletinul Oficial al RSR a decretului şi nedovedirea acordării despăgubirilor persoanelor expropriate.

- De asemenea, instanţa trebuia să observe că motivele de nulitate a Decretului de expropriere sunt indivizibile şi, pe cale de consecinţă, titlul statului nu este valabil nici pentru trenul de 770 mp.

- Instanţa de apel a aplicat greşit regulile de drept privind admiterea acţiunii în revendicare, întrucât terenul revendicat nu a fost identificat în baza titlului de proprietate invocat de către reclamant (respectiv, a elementelor lui intrinseci), ci prin raportare la elemente extrinseci acestuia, fără legătură cu titlul invocat.

Motivul de recurs vizează problema de drept dacă în absenţa unei părţi din actul invocat ca titlu de proprietate şi care identifică bunul ce face obiectul material al pretinsului drept, este legală determinarea acestuia prin probe extrinseci, fără legătură cu titlul sau ar trebui urmată o procedură de refacere a înscrisului.

Titlul de proprietate invocat de Municipiul Iaşi este Decretul de expropriere nr. 327/1984, care prevede că suprafeţele de teren expropriate sunt cele identificate potrivit Planului de situaţie nr. 7 anexat decretului. Pe cale de consecinţă, Planul de situaţie nr. 7 face parte integrantă din titlul de proprietate invocat şi deci, exclusiv pe baza acestui plan pot fi identificate terenurile expropriate. În lipsa Planului de situaţie nr. 7, terenurile revendicate nu pot fi identificate cu certitudine. Doar pe baza raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni nu se poate concluziona că suprafaţa de teren de 770 mp expropriată de la H. se suprapune în mod cert cu terenul deţinut în prezent de S.C. B.. În lipsa Planului de situaţie nr. 7, reclamantul nu are titlu de proprietate asupra terenului pe care îl revendică.

- Instanţa de apel a aplicat greşit regulile de drept privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi admiterea acţiunii în revendicare pentru că titlul invocat de Municipiul Iaşi menţionează doar un drept de administrare, iar nicidecum un drept de proprietate.

Decretul nr. 327/1984 nu poate reprezenta titlu de proprietate pentru Municipiul Iaşi, întrucât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, reclamantul primind doar un drept de administrare.

În acest sens, trebuie să se ţină cont de autoritatea de lucru judecat pozitivă a considerentelor instanţelor judecătoreşti din cadrul dosarului nr. x/2012, în care s-a reţinut că prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, cel care a urmărit să dobândească dreptul de proprietate este Statul Român.

5. Apărări formulate în cauză

Recurentul-reclamant Municipiul Iaşi, prin primar, a formulat, în termen legal, întâmpinare la recursul pârâtei, invocând excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrare, raportat la împrejurarea că prin memoriul de recurs sunt reiterate aspecte de fapt şi argumente expuse prin cererea de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca neîntemeiat. Instanţele anterioare au apreciat, în mod corect, că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, în condiţiile în care autorii pârâtei S.C. B. au înstrăinat suprafeţe de teren care fie nu mai existau în patrimoniul acestora (300 mp expropriaţi de la E. Simion), fie nu au existat niciodată în patrimoniul acestora (cei 770 mp aparţinând numitei H.) şi, pe cale de consecinţă, în mod corect s-a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă S.C. B., în termen legal, a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, despre care a arătat că este inadmisibil, întrucât recurentul nu precizează ce normă de drept material a fost încălcată de către instanţa de apel. În subsidiar, solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. În mod corect instanţa de apel în rejudecare a constatat că titlul de proprietate al reclamantului (Decretul de expropriere nr. 327/1984) este lovit de nulitate absolută cu privire la suprafaţa de 300 mp situată pe Fundac Pădureţ nr. 9 expropriată de la E. Simion. Considerentele sentinţei nr. 627/14.03.2011 a Tribunalului Iaşi nu mai sunt de actualitate, având în vedere că ulterior pronunţării acelei soluţii s-a constatat nulitatea decretului de expropriere. Câtă vreme reclamantul nu exhibă un titlu valabil cu privire la suprafaţa revendicată, în mod corect instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a respins acţiunea în revendicare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În primul rând, verificând condiţiile de regularitate a sesizării prin intermediul celor două recursuri, dat fiind faptul că prin întâmpinările formulate în cauză, ambele părţi au invocat aspecte legate de nulitatea/respectiv inadmisibilitatea căii de atac întrucât criticile formulate nu ar fi încadrabile în motive de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu pot fi primite, dezvoltarea memoriilor de recurs făcând posibilă încadrarea criticilor referitoare la nemotivare şi respectiv, greşita evaluare a efectelor autorităţii de lucru judecat în cazurile de recurs prev. de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În continuare, analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

1. Recursul reclamantului Municipiul Bucureşti.

- Susţinerea recurentului-reclamant, conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit, la momentul rejudecării, dezlegările deciziei nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi (rămasă irevocabilă potrivit deciziei nr. 328/17.02.2017 a ÎCCJ, secţia I civilă) în privinţa suprafeţei de 300 mp nesocoteşte flagrant atât statuările din menţionatele decizii, cât şi pe cele ale deciziei de casare pronunţate în prezenta cauză.

Astfel, prin decizia nr. 328/17.02.2017 a ÎCCJ, secţia I civilă - care a definitivat litigiul având ca obiect acţiunea societăţii B., referitoare la nulitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984 - a fost validată sentinţa de primă instanţă (nr. 859/2016 a Tribunalului Iaşi) conform căreia s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului statului reprezentat de decretul menţionat, în privinţa suprafeţei de teren de 300 mp.

S-a reţinut că acest teren a aparţinut autorului de la care, prin vânzări succesive, bunul a ajuns în patrimoniul societăţii şi că titlul statului nu este unul valabil, în condiţiile în care Decretul de expropriere, nefiind publicat, nu poate produce efecte.

Aceste statuări, intrate în autoritate de lucru judecat, au fost preluate şi valorificate de decizia de casare pronunţată în prezenta cauză (nr. 2019/12.11.2019 a ÎCCJ - S.I.civilă), în considerentele căreia s-a reţinut că actul de autoritate al statului "este lovit de nulitate cu privire la terenul în suprafaţă de 300 mp, preluat din proprietatea E., aceasta din urmă fiind antecesoarea S.C. B., în raport cu vânzările succesive care au condus la deţinerea în prezent a imobilului de către această persoană juridică".

S-a arătat, potrivit aceleiaşi decizii de casare, că dezlegările jurisdicţionale realizate în cadrul litigiilor anterioare - referitoare la nulitatea şi caducitatea Decretului de expropriere - sunt intrate sub puterea lucrului judecat şi se bucură de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate în partea referitoare la ineficacitatea măsurii de expropriere a terenului cu suprafaţa de 300 mp.

În acest context, decizia din apel face o aplicare corectă a efectului pozitiv al lucrului judecat în privinţa regimului juridic al terenului de 300mp, precum şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea dezlegărilor în drept ale deciziei de casare, criticile recurentului-reclamant fiind lipsite de orice fundament.

Tot astfel, susţinerea recurentului-reclamant, conform căreia faptul că instanţa a constatat nulitatea parţială a Decretului de expropriere nu poate duce la concluzia că respectiva suprafaţă de teren are ca proprietar pe S.C. B., ignoră dezlegările jurisdicţionale anterioare care, în aplicarea sancţiunii nulităţii au tranşat aspectul calităţii de succesor al acesteia faţă de fostul proprietar deposedat prin expropriere.

În consecinţă, recursul formulat de recurentul-reclamant, deşi susţine o nesocotire şi o interpretare greşită de către instanţa de apel a hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare ale părţilor, în realitate, procedează el însuşi la o asemenea contestare şi ignorare a dezlegărilor jurisdicţionale intrate în autoritate de lucru judecat, astfel încât criticile au caracter nefondat.

2) Recursul pârâtei S.C. B..

- Este nefondată critica societăţii pârâte referitoare la caracterul nelegal al deciziei din apel, dată de modalitatea în care aceasta a reţinut şi a făcut aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, critică susţinută deopotrivă cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (nemotivare) şi la cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (aplicarea greşită a normei de drept material).

Astfel, pentru ca soluţia pronunţată în apel să fie lipsită de bază legală în sensul pretins de recurenta-pârâtă este necesar ca argumentarea sau justificarea deciziei să se fi făcut în mod necesar pe temeiul dispoziţiei legale menţionate, aşa încât, în contextul în care ar fi vorba despre o aplicare greşită, înlăturarea normei din conţinutul considerentelor să lase fără fundament legal decizia.

Or, în speţă, trimiterea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile menţionate, ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, este una care nu sprijină în mod necesar şi determinant raţionamentul care viza natura terenului în litigiu şi apartenenţa sa la domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Astfel, răspunzând criticii referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a Primarului şi deopotrivă, a calităţii procesuale active a Municipiului Iaşi - sub motiv că terenul nu ar aparţine domeniului privat, ci domeniului public - instanţa de apel analizează dispoziţiile legale incidente materiei, pentru a arăta de ce, raportat la natura terenului, acesta nu poate fi considerat ca aparţinător domeniului public.

În acest sens, se face în mod corect trimitere la dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Constituţie, la Anexa Legii nr. 213/1998 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ - teritoriale, pentru a se trage concluzia că, nefiind vorba de o afectaţiune a bunului care să presupună "uz sau interes public", acesta nu poate face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, cu consecinţa susţinută de către pârâtă că în proces ar fi trebuit să stea unitatea administrativ - teritorială prin consiliul local (conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998).

În acest context, referirea pe care o face instanţa, în completarea cadrului normativ considerat ca incident şi la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, este pe de o parte, una care nu vine să lămurească, în sine, natura domeniului căruia îi aparţine terenul (care interesa din punct de vedere al reprezentării în proces) şi nici natura de teren intravilan sau extravilan a acestuia.

În realitate, aşa cum rezultă din coroborarea argumentelor instanţei de apel, ceea ce s-a avut în vedere a fost faptul că, aşa cum s-a reţinut în mod expres în conţinutul considerentelor deciziei atacate, ulterior anului 1990, la nivelul legislaţiei s-a făcut distincţie între domeniul public şi domeniul privat al statului şi respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale.

În privinţa fondului funciar, trecerea terenurilor din proprietatea statului în cea a comunelor, oraşelor sau municipiilor s-a făcut, în condiţiile Legii nr. 18/1991, nu doar cu referire la cele situate în extravilan (obiect de reglementare pentru art. 18 alin. (3), ci şi în situaţia celor din intravilan (conform art. 36, 26 din aceeaşi lege).

Acesta fiind spiritul reglementării, vizând deopotrivă, terenurile intravilane şi extravilane, împrejurarea că instanţa de apel trimite şi la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 - după ce indicase în prealabil şi actele normative care justifică distincţia dintre domeniul public şi cel privat al unităţii administrativ-teritoriale - nu face ca, prin înlăturarea, ca fiind lipsită de incidenţă la speţă a acestei norme legale, decizia atacată să rămână fără temei legal.

- În ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte, formulată în cadrul aceleiaşi critici anterior analizată, de a se da eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din statuările deciziei nr. 463/2015 a ÎCCJ şi respectiv, ale sentinţei nr. 859/2016 a Tribunalului Iaşi - în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile într-o acţiune în constatarea nulităţii/caducităţii Decretului nr. 327/1984, pentru că imobilul nu a ieşit niciodată din posesia proprietarilor ceea ce ar însemna, mutatis mutandis, că se aplică şi în privinţa incidenţei Legii nr. 18/1991, ea este una lipsită de pertinenţă.

Aceasta întrucât dezlegările jurisdicţionale la care se referă recurenta au vizat aspectul admisibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau caducităţii unui decret de expropriere, fără legătură din acest punct de vedere, al recunoaşterii demersului judiciar, cu ceea ce a avut de tranşat ulterior instanţa în prezenta acţiune în revendicare (condiţie necesară pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat).

- Critica referitoare la greşita aplicare a regulilor de drept privind autoritatea de lucru judecat şi sfera persoanelor care pot invoca nulitatea, pe cale de apărare, a Decretului de expropriere nr. 327/1984, este, de asemenea, lipsită de fundament.

Astfel, cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă pretinde că pe cale de excepţie, ca apărare făcută în scopul de a paraliza acţiunea în revendicare a reclamantului, putea invoca nulitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984 şi aceasta trebuia să fie supusă analizei pe fond, fără să se poată opună efectul lucrului judecat anterior (în acţiunile în nulitatea, respectiv caducitatea aceluiaşi decret de expropriere) întrucât interesul urmărit este diferit şi constă nu în scoaterea actului în afara circuitului civil - specific demersului formulat pe cale de acţiune -, ci în paralizarea cererii în revendicare şi rămânerea astfel, în posesia bunului imobil.

În realitate, printr-o astfel de poziţie procesuală şi formularea unei asemenea critici, recurenta tinde la eludarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, potrivit căruia s-a statuat, în cele două acţiuni promovate - în nulitatea şi respectiv, caducitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984 - că S.C. B. nu poate justifica legitimarea pentru a contesta în această modalitate titlul statului întrucât suprafaţa de teren (ce face şi obiect al prezentului litigiu) nu a aparţinut, în şirul transmisiunilor anterioare succesive, autorului de la care aceasta a dobândit imobilul, ci unor terţe persoane, neparticipante la procedura judiciară.

În acest sens, s-a reţinut expres în considerentele deciziei nr. 328/17.02.2017 a ÎCCJ, secţia I civilă, care a tranşat irevocabil litigiul referitor la acţiunea în nulitatea Decretului nr. 327/1984, promovată de S.C. B., că, deşi "nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, de orice persoană care justifică un interes legitim, născut, actual, personal şi direct nu este de conceput ca în categoria "oricărei persoane interesate să intre şi persoane străine de actul juridic încheiat" şi că reclamanta "dat fiind faptul că, în Decretul de expropriere, autorul persoanei de la care aceasta a dobândit ulterior terenul era înscris doar cu suprafaţa de 300 mp, pentru suprafaţa de 1290 mp - din care face parte şi cea obiect al prezentului litigiu - fiind înscrise alte persoane, nu poate justifica o vătămare în contextul solicitării constatării nulităţii absolute a titlului pentru această suprafaţă de teren".

În mod asemănător, în decizia nr. 693/3.04.2019 a ÎCCJ, secţia I civilă (prin care s-a tranşat irevocabil litigiul privind caducitatea aceluiaşi Decret de expropriere), s-a reţinut că pretenţiile asupra terenului expropriat nu pot fi valorificate de aceasta decât "în limita unei suprafeţe de 300 mp, pentru care litigiul a fost soluţionat în mod irevocabil, prin constatarea nulităţii titlului statului", recurenta "neavând calitatea procesuală pentru a contesta regimul juridic al unui teren ce nu a fost expropriat de la autorul ei" şi că "valabilitatea titlului statului se poate verifica doar în raport cu drepturile de proprietate pe care le avea persoana expropriată, pentru excedent, reclamanta neavând vocaţia de a pretinde o astfel de valorificare".

Or, faţă de aceste statuări ale instanţelor anterioare care, învestite fiind cu acţiuni ale reclamantei prin care s-a tins la lipsirea de eficienţă/eficacitate a titlului statului (acelaşi Decret de expropriere nr. 327/1984) care au stabilit că societatea nu este legitimată să facă asemenea contestări - câtă vreme aceasta nu a dobândit terenul de la autori care să fi fost deposedaţi prin măsura exproprierii- rezultă că modalitatea de trecere a bunului imobil în patrimoniul statului nu mai poate fi contestată, în raport cu societatea recurentă fiind vorba despre un titlu ce nu mai poate fi lipsit de efecte, indiferent că este vorba despre demersul bazat pe acţiune sau excepţie ori apărare.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune ca o chestiune litigioasă, odată tranşată, să nu mai poată fi ulterior dedusă judecăţii, indiferent de modalitatea în care s-ar urmări o astfel de punere în discuţie a celor dezlegate deja de o instanţă - respectiv, pe cale de acţiune sau de excepţie.

Aceasta întrucât partea a beneficiat deja, într-o primă judecată, în condiţii de contradictorialitate şi de garanţii procesuale, de posibilitatea demonstrării ori apărării dreptului afirmat.

Susţinerea recurentei, că de data aceasta, în acţiunea în revendicare s-ar prevala de un alt interes "mai caracterizat" decât cel din acţiunile în nulitate/caducitate, pentru că ar tinde doar la o păstrare a bunului şi nu la desfiinţarea ori scoaterea actului de expropriere din circuitul civil, nu este una de natură să-i sprijine în mod legal demersul şi să înlăture efectele lucrului judecat anterior.

În realitate, un mijloc de apărare, de care se prevalează partea pentru paralizarea acţiunii în revendicare, nu poate deschide calea repunerii în discuţie şi lipsirii de efecte a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În raport cu recurenta-pârâtă s-a statuat deja, că aceasta nu poate pune în discuţie măsura de expropriere a statului cu privire la terenul obiect al litigiului, câtă vreme imobilul nu a fost preluat de la autorul reclamantei, ci de la alţi proprietari.

Ca atare, recurenta nu mai poate contesta această măsură, prin efectul căreia bunul a intrat în proprietatea statului, indiferent că ar face acest lucru din poziţia de reclamant care să conteste titlul statului sau din poziţia de pârât care, apărându-se faţă de acţiunea în revendicare, ar tinde la respingerea acesteia - ca în speţă - dar tot pentru considerente legate de lipsa de efecte, în ce o priveşte, a Decretului de expropriere.

Aşadar, împrejurarea afirmată că în prima ipoteză - a negării titlului statului prin intermediul unei acţiuni - s-ar tinde la înlăturarea acestuia din circuitul civil, iar în cea de-a doua situaţie (a negării, contestării efectelor titlului, pe baza excepţiei, în apărare) s-ar obţine doar respingerea acţiunii în revendicare, nu este de natură să justifice reluarea dezbaterilor judiciare, cu ignorarea autorităţii lucrului judecat anterior.

Contrar susţinerii recurentei-pârâte, interesul urmărit nu este diferit întrucât păstrarea imobilului în posesie - finalitate spre care tinde în acţiunea în revendicare - ar fi consecinţa directă a lipsirii de efecte a Decretului de expropriere (finalitate spre care a tins în egală măsură prin cele două acţiuni anterioare, tranşate irevocabil în defavoarea acesteia, fără putinţa aşadar, de a relua şi supune dezbaterii aceleaşi aspecte, indiferent din ce poziţie procesuală ar încerca să o facă).

Faptul că în prima acţiune s-ar obţine nulitatea (ori caducitatea actului exproprierii) iar în a doua acţiune doar paralizarea acţiunii în revendicare s-ar datora, în realitate, aceloraşi raţiuni, legate de lipsirea de efecte a Decretului de expropriere, cu aceeaşi consecinţă, vizând păstrarea imobilului în posesia societăţii-recurente întrucât, potrivit susţinerilor acesteia, statul nu ar avea un titlu valabil, indiferent că ar fi lipsit de efecte în mod direct, pe cale de acţiune sau doar i s-ar înlătura efectele pe cale incidentală, ca apărare a pârâtei în acţiunea în revendicare.

Totodată, nu se poate reţine - pentru înlăturarea efectului pozitiv al lucrului judecat - că în litigiile anterioare a fost vorba despre o soluţionare a cauzei pe excepţie (dată de constatarea lipsei legitimării părţii de a invoca nulitatea, respectiv caducitatea decretului de expropriere).

Aceasta întrucât şi hotărârile care tranşează un litigiu prin reţinerea unei excepţii, care nu vizează doar o situaţie temporară, actuală şi prezentă a cererii, surmontabilă în viitor (ca, de exemplu, în cazul prematurităţii, lipsei dovezii calităţii de reprezentant, etc.) se bucură de autoritate de lucru judecat şi deci, de imutabilitate jurisdicţională.

În speţă, lipsa legitimării în contestarea titlului statului nu a fost pusă în legătură cu o astfel de situaţie temporară, posibil de acoperit ori de depăşit în viitor, ci în legătură cu însăşi situaţia juridică a imobilului preluat de stat de la altcineva decât autorul direct sau mediat al recurentei.

- Tot astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia motivele de nulitate invocate cu privire la Decretul nr. 327/1984 sunt indivizibile şi pe cale de consecinţă, titlul Municipiului Iaşi nu este valabil nici pentru diferenţa de teren de 770 mp, aşa încât instanţa ar fi trebuit să analizeze şi să reţină aspectele de nulitate constatate cu autoritate de lucru judecat pozitivă prin hotărârile pronunţate anterior (legate de nepublicarea Decretului de expropriere nr. 327/1984 şi neplata despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari).

Critica este nefondată dintr-o dublă perspectivă.

Deşi pretinde că acest aspect, al indivizibilităţii cauzelor de nulitate şi al extinderii efectelor asupra întregii suprafeţe de teren, nu doar a celei de 300 mp, nu a fost invocat şi nici analizat în litigiul anterior, în realitate, acesta a făcut obiect al criticilor împotriva sentinţei nr. 958/2016 a Tribunalului Iaşi, respinse de către instanţa de apel, soluţie confirmată de ÎCCJ (potrivit deciziei nr. 328/17.02.2017) reţinându-se că în cauză nu poate opera decât o nulitate absolută parţială - în limita suprafeţei de 300 mp - întrucât S.C. B. nu a justificat nicio vătămare directă cu privire la restul terenului de 1290 mp (în care sunt incluşi şi cei 770 mp, obiect al prezentului litigiu), câtă vreme a rezultat din probe că acesta nu a aparţinut celui de la care autorul societăţii a dobândit bunul.

Ca atare, în analiza acestui aspect, instanţele anterioare au constatat că nu pot reţine şi aplica decât sancţiunea nulităţii absolute parţiale (doar pentru terenul de 300 mp, dobândit de la autorul expropriat), iar nu în legătură cu întregul teren, faţă de menţiunile din Decretul de expropriere cu privire la persoanele expropriate, care nu au legătură şi nu se află în vreo relaţie juridică directă cu recurenta, pentru a-i justifica acesteia demersul de a solicita nulitatea întregului titlu.

Or, a pretinde, în aceste condiţii, o extindere a efectelor nulităţii, sub motiv de indivizibilitate a cauzelor de nulitate înseamnă, în realitate, o eludare a efectului pozitiv al lucrului judecat întrucât aspectul a fost deja dedus judecăţii, statuându-se irevocabil că nu poate fi reţinută decât o nulitate parţială a actului exproprierii.

Aşadar, susţinerii recurentei în sensul că în privinţa întregii suprafeţe de teren ar opera acelaşi viciu, care ar atrage nulitatea şi nevalabilitatea Decretului, i se opune statuarea irevocabilă a instanţei anterioare conform căreia nu poate fi reţinută o asemenea afectare a actului, aşa încât o extindere a efectelor acestei nulităţi ar însemna, în realitate, încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, natura indivizibilă a aceleiaşi cauze de nulitate, aptă să afecteze întregul act şi nu doar parte din acesta, ar fi putut fi dedusă, ca aspect al autorităţii lucrului judecat implicit doar în măsura în care n-ar fi existat o judecată expresă asupra aspectelor semnalate, care să fi statuat într-un anumit fel, contrar apărărilor recurentei. Aceasta întrucât autoritatea lucrului judecat implicit face doar să se deducă o anumită dezlegare jurisdicţională, care, fără să se regăsească în dispozitivul hotărârii, ar oferi o rezolvare necesară asupra unui aspect litigios, rezolvare în absenţa căreia soluţia finală n-ar fi fost posibilă. În speţă însă, soluţia pe nulitatea invocată a fost expresă şi a vizat caracterul parţial al acestei sancţiuni.

Mai mult, prin decizia de casare pronunţată în cauză se reţine că nu există "în privinţa restului de teren o situaţie juridică identică celui de 300 mp câtă vreme el a fost expropriat de la persoane care sunt terţe faţă de proces şi care nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu societatea".

Aşadar, o dată în plus, o situaţie juridică diferită nu poate justifica solicitarea de extindere a efectelor nulităţii, sub motiv de indivizibilitate a cauzelor acesteia, câtă vreme regimul juridic al terenurilor este unul distinct.

- Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentei-pârâte conform căreia ar fi fost nesocotite regulile de drept referitoare la judecata acţiunii în revendicare întrucât terenul în dispută "nu a fost identificat pe baza elementelor intrinseci ale titlului de proprietate al reclamantului", ci prin raportare la elemente extrinseci acestuia.

Formulând această critică, recurenta deduce judecăţii, în realitate, aspecte care ţin de elemente de fapt, de administrarea şi evaluarea probatoriului, nerelevând nicio regulă de drept consacrată ca atare sau vreun text de lege care să stabilească faptul că un imobil, obiect material al unui titlu de proprietate, poate fi localizat şi individualizat doar pe baze intrinseci titlului, fără să se poată apela la alte mijloace de probă, cum a fost raportul de expertiză efectuat în cauză.

Faptul că din Anexa Decretului de expropriere a lipsit Planul de situaţie nr. 7 nu a făcut imposibilă localizarea terenului (expertul utilizând planul aerofotografiat din 1984, ortofotoplanul în coordonate stereo şi planul de amplasament în coordonate stereo), nefiind necesar ca în prealabil să se fi procedat, aşa cum fără bază legală pretinde recurenta, la o reconstituire a respectivului plan de situaţie.

De altfel, împrejurarea că identitatea şi localizarea terenului în discuţie nu au fost contestate, rezultă şi din aceea că în litigiul anterior (vizând nulitatea Decretului de expropriere) s-a efectuat o asemenea expertiză topografică la solicitarea recurentei înseşi (expertiza J.), în absenţa aceluiaşi plan de situaţie. Or, efectele acelei judecăţi, cu privire la terenul astfel individualizat (parte din el obiect al disputei în prezenta cauză) a tins recurenta să le valorifice în prezenta cauză.

De aceea, critica formulată în termenii menţionaţi este una lipsită de substanţă care deduce judecăţii în realitate, aspecte de temeinicie a soluţiei, legate deopotrivă de administrarea şi evaluarea probatoriului, fără să existe o regulă de drept consacrată în judecata acţiunii în revendicare în sensul pretins de recurentă (al identificării şi dovedirii obiectului material al dreptului de proprietate numai în baza elementelor intrinseci titlului, fără să se poată recurge şi la administrarea altor mijloace de probă).

- Critica referitoare la greşita admitere a acţiunii în revendicare întrucât în mod eronat ar fi fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului reia aspectele legate de cadrul procesual al judecăţii şi are, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, susţinerea că reclamantul Municipiul Iaşi ar avea doar un drept de administrare directă întrucât, în baza Decretului nr. 327/1984, imobilele expropriate au trecut în proprietatea statului şi doar în administrarea municipiului, ignoră evoluţia legislativă ulterioară anului 1990, în materia imobilelor - terenuri ce constituie fondul funciar al ţării.

Cum s-a menţionat deja (în analiza criticii referitoare la natura domeniului căruia îi aparţine terenul, prin afectaţiunea lui, precum şi la calitatea de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, corect reţinută în persoana primarului), în aplicarea dispoziţiilor art. 36 şi a celor de la art. 18 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului - situate în intravilanul localităţilor, precum şi în extravilanul acestora - au trecut, în condiţiile prevăzute de text, în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe sau municipii).

Aceasta este şi situaţia terenului în litigiu, aflat iniţial în administrarea Municipiului Iaşi şi devenit, prin efectul legii menţionate, proprietatea acestuia.

Împrejurarea că în dosarul anterior (nr. x/2012) vizând nulitatea Decretului de expropriere, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român nu se poate opune cu efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul pretins de recurentă, al constatării faptului că acesta, iar nu municipiul ar avea în continuare calitatea de proprietar asupra terenului expropriat.

În litigiul anterior, reţinerea legitimării procesuale a statului s-a făcut raportat la obiectul judecăţii, care viza constatarea exproprierii, măsură dispusă de stat (iar nu de unitatea administrativ-teritorială), astfel încât în mod necesar verificarea valabilităţii acesteia trebuia realizată în contradictoriu cu titularul exproprierii.

Considerentele instanţei anterioare conform cărora prin efectul Decretului de expropriere "statul român a urmărit să dobândească dreptul de proprietate" nu lămuresc, contrar susţinerii recurentei, situaţia juridică în prezent a imobilului (ca fiind proprietate de stat, iar nu a unităţii administrativ teritoriale), ci doar consecinţa produsă de expropriere la acel moment, care a vizat trecerea bunului din proprietate privată în proprietatea statului.

De aceea, potrivit tuturor considerentelor expuse şi criticile recurentei-pârâte S.C. B. au fost constatate nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecinţă, la fel ca recursul dedus judecăţii de către reclamantul Municipiul Iaşi, cu menţinerea, ca legală, a deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar şi de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 316 din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2022.