Equitable remuneration for phonograms incorporated in audiovisual works and applicability of specific methodologies for public communication

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 6.08.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 01.05.2016 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), cu aplicarea dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 pentru spaţiile nedeclarate de pârâtă, ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, în cuantum estimativ de 9.714 RON (fără TVA); la plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate; la plata penalităţilor de întârziere în suma de 256,94 RON conform facturii fiscale nr. x/19.06.2017 stabilite pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor datorate pentru perioada 01.05.2015 - 30.04.2016 conform facturii fiscale nr. x/28.12.2015; la plata remuneraţiei, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.03.2016 - la zi (data efectuării raportului de expertiză) ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, în cuantum estimat de 1.845 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform art. 10 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 173/2007 la nivelul dobânzii legale calculată conform ratei de referinţă a dobânzii legale stabilite de Banca Naţională a României.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 757/16.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale teritoriale, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3537,5 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei datorate producătorilor de fonograme pentru perioada 01.05.2016 - 31.07.2019 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 4274,26 RON calculate până la data de 15.06.2020, a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în continuare, începând cu data de 16.06.2020 şi până la data plăţii efective, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.285 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.03.2016 - 31.07.2019 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 108 RON calculate până la data de 15.06.2020, a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în continuare, începând cu data de 16.06.2020 şi până la data plăţii efective, prin raportare la rata dobânzii de referinţă a BNR, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 682/20.04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată către intimată în cuantum de 2000 RON.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând următoarele:

- Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât recurenta - pârâtă nu are calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental şi, implicit, nu are calitatea de utilizator prin comunicarea publica a fonogramelor.

Recurenta a arătat că o parte din spaţiul deţinut cu destinaţia de pensiune nu este adecvată pentru difuzarea de muzică în scop ambiental, iar cealaltă parte, respectiv salonul de evenimente, este închiriată terţilor, care îşi organizează singuri evenimentul (nunţi, botezuri, petreceri corporatiste etc.), inclusiv pentru asigurarea muzicii, recurenta punând spaţiul la dispoziţia lor şi asigurându-le serviciile de alimentaţie publică.

S-a arătat, totodată, că în spaţiul respectiv nu se difuzează fonograme, deoarece muzica este asigurată, în cadrul evenimentelor, de către artişti interpreţi şi executanţi angajaţi de către terţii care organizează evenimentul respectiv, formaţiile muzicale aducându-şi propriile instrumente şi staţii de amplificare şi sonorizare, împrejurare ce explică prezenţa boxelor audio din planşele foto depuse la dosar de către reclamantă.

Astfel, recurenta nu are calitatea de organizator, deoarece nu suportă cheltuielile pentru evenimentele pentru care pune la dispoziţie sala şi furnizează serviciile de alimentaţie publică. Mai mult, nu are niciun avantaj direct sau indirect din "difuzarea de fonograme" în cadrul evenimentelor respective, iar aceste considerente sunt conforme dispoziţiilor art. 3.6 pct. 2 din Decizia ORDA nr. 10/2016, cât şi din celelalte decizii modificatoare sau completatoare, în care se menţionează că "baza de calcul a remuneraţiilor cuvenite comunicării publice a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual din comunicarea publică în scop lucrativ o reprezintă, după caz: (2) bugetul de cheltuieli al evenimentului/manifestaţiei/spectacolului/turneului/campaniei ...".

Împrejurarea că societatea recurentă nu deţine medii de stocare sau de redare (CD-uri, DVD-uri sau medii de stocare tip laptop memory stick), astfel încât nu se pot difuza sau pune la dispoziţie fonograme către terţi, reiese chiar din probatoriul administrat de reclamantă, respectiv din adresa secţiei de Poliţie Rurală Albota.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că simpla calitate de unitate de alimentaţie publică sau deţinerea de aparatură de sonorizare conferă unei persoane juridice calitatea de utilizator sau difuzor de fonograme, fiind necesare utilizarea şi difuzarea acestora în scop comercial.

Or, singura dovadă în sensul difuzării de muzică ambientală este procesul-verbal întocmit de înseşi reprezentanţii UPFR, întocmit pro causa şi fără deplasarea la faţa locului, astfel încât a fost valorificat în mod greşit.

În acest sens, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Referitor la normele invocate de reclamanta intimata UPFR şi reţinute de instanţă, având în vedere că toate aceste metodologii sunt negociate în urmă cu foarte mulţi ani iar Legea nr. 8/1996, republicată, prevede că se pot solicita noi negocieri la 3 ani după publicarea lor, în această perioadă este absolut necesar ca structurile asociative din domeniu (sau marii utilizatori) să ceară noi negocieri care să aibă la bază hotărârea CJUE pronunţată în cazul C-147/19 Atresmedia, cât şi să se ţină cont de gradul de ocupare al camerelor. Astfel, după cum am arătat, gradul de ocupare a fost anterior pandemiei de cel mult 30-40%, sens în care nu este normal sa se plătească aceeaşi sumă ca în situaţia unui grad de ocupare de 100%.

Metodologiile aflate în vigoare încalcă regulile de concurenţă ale Uniunii Europene prin impunerea unor condiţii inadecvate unităţilor de cazare pentru obţinerea licenţelor neexclusive a drepturilor de autor şi drepturilor conexe prin intermediul dispozitivelor audio sau audio-vizuale (televizoare). Concret, organismele de gestiune colectivă solicită remuneraţii fără să ia în considerare ocuparea camerelor de hotel, proprietarii de unităţi de cazare fiind obligaţi să plătească remuneraţii chiar şi atunci când camera nu a fost ocupată. Solicitarea de remuneraţii chiar şi în cazurile în care se poate dovedi că operele protejate nu ar fi putut fi utilizate de licenţiat, adică atunci când camera era goală, nu poate fi percepută ca o condiţie adecvată şi, prin urmare, nu îndeplineşte cerinţa de proporţionalitate a executării reciproce şi a considerării contractului.

Pe lângă încălcarea normelor privitoare la concurenţă, organismele de gestiune colectivă, în astfel de cazuri, încalcă şi prevederile Directivei Europene 2001/29/CE privind societatea informaţională, directivă care stabileşte că "trebuie păstrat un echilibru just între drepturile şi interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum şi între acestea şi drepturile şi interesele utilizatorilor de obiecte protejate."

- În mod greşit, instanţa de apel a considerat că recurenta - pârâtă are calitatea de utilizator de fonograme şi în legătură cu celelalte spaţii proprietatea altor societăţi, în afară de sala de servire a micului dejun şi salonul de evenimente, impunând în sarcina pârâtei dovada unui fapt negativ, aceea a proprietăţii sau a dreptului de folosinţă.

- Instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală şi la repararea prejudiciului.

După expirarea autorizaţiei/licenţă neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental, UPFR nu a mai eliberat o altă autorizaţie şi nu a mai transmis nici facturile fiscale în format fizic de la acea dată, conform dispoziţiilor Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, astfel încât nu s-a mai putut face nicio plată, din culpa exclusivă a reclamantei UPFR.

Astfel, pârâta nu datorează penalităţi pentru sume de bani a căror plată era condiţionată exclusiv de comunicarea facturilor, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte modalitatea în care au fost calculate nici sumele datorate şi nici penalităţile, calculul fiind făcut exclusiv de reclamanta UPFR şi fără efectuarea unei expertize.

- Instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, din care rezultă că nu se pot solicita remuneraţiile unice echitabile prevăzute de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE şi de art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE pentru fonogramele din operele audiovizuale, respectiv atunci când se comunică public o înregistrare audiovizuală care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme, cum este cazul redării de imagini însotite de audiograme prin intermediul aparatelor TV.

În acest sens, prin hotărârea din 18 noiembrie 2020 pronunţată în cauza C-147/19 Atresmedia, CJUE a stabilit că posturile de televiziune aparţinând unui grup spaniol nu trebuie să achite remuneraţii unice echitabile către două organisme de gestiune colectivă pentru "difuzarea (...) de opere audiovizuale care încorporează fonograme" sau difuzări publice care conţin sunete specifice.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata - reclamantă A. în considerarea neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se constată că excepţia nu este fondată.

Recurenta - pârâtă B. S.R.L. a invocat în mod explicit motivul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din susţinerile formulate, rezultă că este posibilă o atare calificare juridică.

Astfel, recurenta a criticat modul de aplicare de către instanţa de apel a Legii nr. 8/1996 şi a metodologiei incidente raportului juridic dedus judecăţii, în ceea ce priveşte criteriile de stabilire a calităţii de utilizator, iar aceste susţineri presupun verificarea de către instanţa de control judiciar a respectării normelor aplicabile de către instanţa de apel în privinţa chestiunii de drept evocate.

Totodată, recurenta a pretins că nu datorează remuneraţie echitabilă, în raport de jurisprudenţa CJUE, susţinere ce relevă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în ceea ce priveşte inexistenţa unei obligaţii a pârâtei de plată a remuneraţiei pretinse de către reclamantă în numele titularilor de drepturi, prin prisma dezlegărilor obligatorii ale instanţei europene.

Prin urmare, recurenta a formulat critici ce corespund motivului de casare vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este adevărat, în acelaşi timp, că anumite susţineri din motivarea recursului se referă la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel şi tind la reaprecierea în recurs a probatoriului administrat, aşadar, nu constituie critici de nelegalitate, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunţarea deciziei de apel interesează temeinicia deciziei, aspect ce nu se încadrează în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atare împrejurare nu este, însă, de natură să atragă nulitatea recursului, în condiţiile în care sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. este incidentă doar dacă niciuna dintre criticile formulate nu poate fi încadrată în motivele de casare, nefiind aplicabilă în situaţia în care pot fi identificate critici de nelegalitate. În această din urmă ipoteză, recursul nu este nul, dar instanţa de recurs va analiza exclusiv criticile de nelegalitate, urmând a înlătura susţinerile care au ca finalitate reaprecierea probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt reţinute.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul formulat, examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel s-a raportat, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, la Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 266/2011, care reglementează remuneraţiile cuvenite titularilor drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale în cazul comunicării publice a operelor muzicale în scop ambiental.

Or, pretenţiile reclamantei din prezenta cauză au vizat remuneraţiile cuvenite altor titulari de drepturi decât autorii de opere muzicale, respectiv remuneraţia unică echitabilă la care sunt îndreptăţiţi producătorii de fonograme, precum şi remuneraţia datorată autorilor de opere audiovizuale.

De asemenea, reclamanta a pretins efectuarea de către pârâtă a altor tipuri de utilizare decât comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental, respectiv comunicarea publică de fonograme, precum şi comunicarea publică de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale.

Metodologia aplicabilă în cazul comunicării publice de fonograme sau a reproducerilor acestora, ce reglementează remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme, este cea stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 784/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 120/2016.

În ceea ce priveşte comunicarea publică de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, Metodologia ce reglementează remuneraţia cuvenită, pentru acest tip de utilizare, titularilor drepturilor de autor asupra acestor opere - pe care o colectează tot reclamanta din prezenta cauză -, este cea publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 173/2007.

Aşadar, instanţa de apel, evocând fondul cauzei, a evaluat probele administrate şi a stabilit situaţia de fapt, în ceea ce priveşte calitatea de utilizator a pârâtei, pe temeiul unei metodologii inaplicabile în cauză şi fără a verifica cerinţele pentru întrunirea acestei calităţi în persoana pârâtei, prevăzute de cele două metodologii menţionate anterior (pct. 1 din Metodologia publicată în baza Deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016, respectiv pct. 2 din Metodologia publicată în baza Deciziei ORDA nr. 173/2007).

Prin urmare, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în raport de criticile formulate, în absenţa stabilirii situaţiei de fapt concordante cu cerinţele legale ce trebuie întrunite în cauză.

Se impune, în aceste condiţii, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea recurentei referitoare la culpa reclamantei UPFR şi inexistenţa culpei pârâtei pentru neplata remuneraţiilor, în condiţiile în care reclamanta nu a emis facturi fiscale, după expirarea autorizaţiei/licenţă neexclusivă, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o simplă reiterare a celei formulate în faţa instanţei de apel, fără ca recurenta să aducă vreo critică argumentului expus în decizia recurată, potrivit căruia nu este necesară emiterea unei facturi pentru atragerea răspunderii civile pe temei delictual, întrucât debitorul este de drept în întârziere pentru prejudiciul rezultat din încălcarea obligaţiilor sale legale.

În consecinţă, reiterarea în recurs a unei susţineri ce a fost analizată şi înlăturată motivat în faza procesuală a apelului, fără vreo critică efectivă a modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, susceptibilă a fi evaluată în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., drept pentru care susţinerile pe acest aspect vor fi înlăturate.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât recurenta a făcut în mod generic referire la prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, fără a indica textele de lege din care ar rezulta obligaţia emiterii facturii fiscale în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta - pârâtă afirmă în mod corect faptul că interpretarea dată normelor din dreptul Uniunii Europene este obligatorie pentru instanţele naţionale în litigii care presupun aplicarea directă a acelor norme ori, după caz, aplicarea dispoziţiilor din legea naţională ce transpun un act din dreptul Uniunii Europene, în situaţiile în care se impune armonizarea normelor dintr-o anumită materie la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Din această perspectivă, hotărârea din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată în cauza C-147/19 Atresmedia, poate fi relevantă în prezenta cauză, în condiţiile în care, pe de o parte, hotărârea conţine interpretarea dată de CJUE unor dispoziţii din Directiva 92/100/CEE privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, respectiv din Directiva 2006/115/CE cu acelaşi titlu, iar, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996, aplicabilă în cauză, transpune Directiva 92/100/CEE - potrivit dispoziţiilor finale ale legii -, iar această directivă a fost codificată şi abrogată prin Directiva 2006/115.

După cum rezultă din dispozitivul hotărârii CJUE, remuneraţia unică echitabilă cuvenită titularilor de drepturi conexe (inclusiv producători de fonograme) pe temeiul art. 8 alin. (2) din cele două directive menţionate - anume în cazul în care o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acesteia este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică - nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acesteia.

Aşadar, în cazul în care are loc o comunicare publică a unei opere audiovizuale în care a fost deja încorporată o fonogramă, producătorii de fonograme nu sunt îndreptăţiţi la plata remuneraţiei prevăzute pentru comunicarea unei fonograme, întrucât nu mai este vorba, în această situaţie, despre o comunicare publică de fonograme, ci exclusiv despre o comunicare publică de opere audiovizuale, care dă naştere doar obligaţiei de plată a remuneraţiei specifice, cuvenite titularilor de drepturi asupra respectivei opere audiovizuale.

Raţiunea acestei statuări obligatorii din partea CJUE rezidă, desigur, în evitarea unei duble plăţi a remuneraţiei, atât pentru comunicarea publică a operei audiovizuale care încorporează o fonogramă, cât şi pentru comunicarea publică a fonogramei, în condiţiile în care o fonogramă încorporată într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală îşi pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă (pct. 44 din hotărârea CJUE în discuţie).

Întrucât, în prezenta cauză, reclamanta UPFR pretinde plata remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme, dar, pe de altă parte, şi pentru comunicarea publică de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, Înalta Curte constată că hotărârea CJUE din cauza C-147/19 Atresmedia prezintă relevanţă pentru stabilirea titularilor îndreptăţiţi la plata remuneraţiei, în măsura în care aceştia sunt diferiţi - producătorii de fonograme, respectiv titularii dreptului de autor asupra operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale.

Urmează, aşadar, ca, în cadrul rejudecării, odată cu stabilirea situaţiei de fapt în acord cu cele două metodologii aplicabile în cauză, potrivit celor deja arătate, instanţa de apel să cerceteze şi îndreptăţirea titularilor la plata remuneraţiei pentru fiecare tip de comunicare publică eventual efectuată de către pârâtă, prin prisma dezlegărilor cu caracter obligatoriu din hotărârea CJUE şi a considerentelor prezentei decizii de casare.

Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 682 A din data de 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2021.