Ownership of artistic heritage: Res judicata of criminal conviction vs. civil re-evaluation of authenticity and donation validity.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Decizia care face obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 250 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 997 A din 17 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva aceleiaşi decizii. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a dispune astfel, în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, prin decizia de casare nr. 956 din 16 mai 2019, instanţa de recurs, cu efect obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la paternitatea tabloului "D.", care a făcut obiectul material al infracţiunii de scoatere din ţară în mod fraudulos a unor lucrări de artă şi tablouri, atribuindu-l artistului E.. A dat îndrumări instanţei de trimitere cu privire la reevaluarea materialul probatoriu administrat şi la suplimentarea mijloacelor de probă, pentru a se determina dacă tabloul menţionat este cel care a format obiectul ofertei de donaţie autentificate sub nr. x din 9 aprilie 1973 la Ambasada Republicii Socialiste România din Washington (a cărei nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 451 din 5 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă) şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.

Înalta Curte a observat că, în rejudecare, instanţa de trimitere s-a conformat îndrumărilor instanţei de casare, punând în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea suplimentării mijloacelor de probă cu audierea persoanelor implicate în preluarea şi transferul în România, în anul 1973, a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donaţie, administrarea probei testimoniale devenind însă imposibilă, întrucât martorii erau fie decedaţi, fie neidentificabili.

A constatat că instanţa de apel a reapreciat, atât individual, cât şi global, toate mijloacele de probă administrate în proces, expunând adecvat şi suficient raţiunile care au fundamentat forţa probantă atribuită fiecărui mijloc de probă şi corelaţia logică a ansamblului probatoriu, menită să contureze situaţia de fapt în raport de care a făcut aplicarea normelor legale şi reţinând că paternitatea lucrării de artă revendicate aparţine unui discipol al lui E., iar nu pictorului E., cum au pretins reclamanţii.

A considerat că deducţia curţii de apel a fost în sensul că nu s-a dovedit că tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de numitul F. la 9 aprilie 1973, şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României", conform limitelor trasate prin decizia de casare.

Criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a examinat probatoriul în limitele stabilite prin decizia de casare au fost apreciate ca ignorând faptul că cercetarea paternităţii tabloului oferit spre donaţie de autorul reclamanţilor la 9 aprilie 1973 a constituit chestiunea litigioasă esenţială a procesului pendinte şi elementul principal al limitelor de rejudecare, nefiind vorba despre aspecte noi, ce nesocotesc limitele efectului devolutiv al apelului ori care contravin principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare al reclamanţilor.

Înalta Curte nu a primit susţinerile recurenţilor privind încălcarea îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, ilustrată prin "confirmarea judiciară a argumentelor lui G.; analizarea referatelor întocmite în perioada iunie 1973- iunie 1974 de către comisia de specialişti constituită la nivelul muzeului; înlăturarea confirmării predării tabloului, consemnată în expunerea de motive a decretului de graţiere individuală a reclamantelor şi cercetarea confirmării la nivel internaţional a paternităţii tabloului", apreciind că acestea vizează, fie forţa doveditoare şi valoarea mijloacelor de probă, atribuite de instanţa de trimitere, fie unele elemente integrate construcţiei argumentative expuse în considerentele deciziei atacate, dedicate lămuririi depline a situaţiei de fapt, care excedează sferei recursului.

Instanţa a considerat că nu sunt fondate criticile recurenţilor-reclamanţi prin care au invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în anul 1972, reţinând că efectul puterii de lucru judecat al acestora, prin care s-a tranşat paternitatea tabloului "D." ce a constituit obiectul material al infracţiunii cercetate în dosarul penal - în sensul că "este un tablou autentic al lui E.", este circumscris aspectelor examinate şi dezlegate jurisdicţional în procesul penal, neputând fi extins asupra unor fapte ulterioare, precum cele supuse controlului de legalitate şi de temeinicie realizat de instanţa de trimitere în litigiu.

Înalta Curte nu a primit susţinerea recurenţilor-reclamanţilor potrivit căreia contravin aspectelor supuse dezbaterii şi tranşate în procesul penal argumentele curţii de apel prin care s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit unde şi cum a ajuns tabloul în posesia lui F., care consemnează o falsă disociere între turistul american şi persoana de încredere. A reţinut că instanţa de apel a pornit raţionamentul judiciar de la faptul că tabloul "D.", pictat de E., a fost scos din România de turistul american H. în seara zilei de 25 iulie 1972 şi a examinat circumstanţele factuale posterioare acestui moment de referinţă. A apreciat că opinia expusă în decizia recurată, în sensul că nu s-a dovedit că tabloul ar fi ajuns în posesia autorului reclamanţilor, nu nesocoteşte efectul lucrului judecat în procesul penal.

Nefondate au fost considerate şi criticile prin care s-a susţinut încălcarea normelor convenţionale prevăzute de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceasta întrucât a considerat că toate aspectele litigioase, îndeosebi cele care au constituit principalele controverse ale părţilor, au fost tranşate de curtea de apel cu garantarea efectivităţii principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea şi rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. Deşi a reţinut că restituirea în natură a bunului reprezintă modalitatea privilegiată de reparare a prejudiciului, pieirea bunului revendicat permite doar reparaţia prin echivalent, deopotrivă acceptată de norma convenţională evocată, această modalitate fiind solicitată în subsidiar prin cererea de chemare în judecată.

Celelalte critici ale recurenţilor, subsumate formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost aprecite ca fiind critici de netemeinicie ce vizează puterea doveditoare a adresei nr. x din 10 octombrie 2018, emise de Muzeul Naţional de Artă al României ş a Decretului de graţiere individuală nr. 54 din 14 februarie 1973 sau împrejurări de fapt reevaluate de instanţa de apel şi lămurite pe baza unui complex aparat probatoriu, incluzând şi prezumţiile judiciare (simple) utilizate de judecător.

Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a observat că teza de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi se sprijină pe ideea că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile legale, întrucât nu se putea substitui experţilor şi nu putea expune opinii tehnice în lipsa unor păreri specializate.

Instanţa a reţinut că o atare ipoteză de nelegalitate nu este incidentă, întrucât, atât în plan doctrinar, cât şi jurisprudenţial, s-a stabilit că acest motiv de casare intervine atunci când sunt încălcate atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale, în sensul că autoritatea judecătorească intră în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, stabilite prin Constituţie sau printr-o lege organică, şi săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând acestor autorităţi.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că este nefondat, apreciind că recurenţii-reclamanţi au expus argumente identice cu cele invocate în susţinerea motivului de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul se impune a fi respins pentru lipsa de interes, întrucât, cadrul procesual pasiv din cererea formulată în subsidiar, de restituire a tabloului prin echivalent, a fost configurat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar rejudecarea apelului şi dezlegarea jurisdicţională, efectuate de curtea de apel şi atacate cu recurs, vizează obligarea numai a acestuia, iar nu şi a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.

Instanţa a apreciat că recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României nu justifică folosul practic urmărit prin exercitarea recursului.

Analizând recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a stabilit că apărările au vizat, în esenţă, reţinerea greşită a valorii de circulaţie a tabloului şi aplicarea greşită a principiului res perit domino.

Critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate, prin care s-a susţinut că acestea puteau fi stabilite cel mult la nivelul unei lucrări cu autor anonim, a fost constatată ca fiind invocată omisso medio, astfel că s-a apreciat că nu mai poate fi examinată în recurs.

Critica ce a vizat aplicarea greşită a principiului res perit domino a fost considerată ca nefiind fondată, constatându-se că instanţa de apel a reţinut corect argumentul că, raportat circumstanţelor care au condus la întocmirea ofertei de donaţie şi care exclud buna-credinţă a autorităţilor Statului Român, singura concluzie ce se impune este aceea că reclamanţii sunt îndrituiţi la despăgubire prin echivalent.

Totodată, a apreciat că în mod judicios a analizat curtea de apel pretenţia de dezdăunare dintr-o dublă perspectivă, atât pentru ipoteza în care aceasta decurge din acţiunea în revendicare, ce constituie primul petit al cererii de chemare în judecată, cât şi pentru situaţia când acţiunea în dezdăunare are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire a bunului în natură, ce subzistă încă de la momentul sesizării instanţei - ipoteză pusă în discuţie prin petitul subsidiar al cererii introductive, întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. - finalizând raţionamentul judiciar cu concluzia potrivit căreia riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă posesorul, care trebuie să restituie contravaloarea bunului, excepţie făcând situaţia în care s-ar dovedi că bunul ar fi pierit şi la proprietar, dovadă care nu doar că nu a fost făcută în proces, dar este şi exclusă, date fiind condiţiile în care tabloul a fost distrus.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel era obligată să cerceteze şi să dea eficienţă bunei sau relei credinţe a autorităţilor Statului Român, având în vedere pieirea bunului revendicat, plasat în timp anterior introducerii acţiunii în revendicare.

2. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 210 din 10 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au formulat contestaţie în anulare contestatorii A., B. şi C., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat criticile din recurs menţionate la punctele A lit. c), F) şi G), cu referire la efectele juridice ale Decretului de graţiere nr. 54 din 14 februarie 1973, în ceea ce priveşte stabilirea împrejurării predării de către autorul lor, F., autorităţilor române, a tabloului la care se referă hotărârile penale de condamnare. Or, această chestiune, potrivit dispoziţiilor instanţei de casare, trebuia analizată în mod obligatoriu în rejudecare.

Contestatorii au susţinut că, deşi motivarea hotărârii instanţei de recurs este amplă, aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ci reprezintă doar o încercare de "justificare" a unei soluţii deja prefigurate.

Deşi instanţa de recurs a analizat "în bloc" criticile invocate în recurs, motivarea soluţiei de respingere a căii de atac a fost formală.

Contestatorii au afirmat că prin decizia recurată instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1203 C. civ. în privinţa prezumţiilor, în ceea ce priveşte înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi decretul de graţiere, concluzionând că este exclus ca acest tablou să fi ajuns în posesia autorului F..

Au precizat că singura referire a instanţei de recurs, în hotărârea atacată, cu privire la efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, a fost aceea că, puterea doveditoare a acestuia reprezintă critici de netemeinicie.

O astfel de abordare a instanţei de recurs, deşi comodă în atingerea soluţiei de respingere a recursului, nu poate reprezenta o reală cercetare a acestei critici. Respingerea unui motiv de casare pe motiv că vizează un aspect de fond nu echivalează cu examinarea sa, conform art. 318 C. proc. civ.

A interpreta altfel înseamnă a încălca dispoziţiile C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 paragr. 1 din Convenţie, lipsa unei motivări efective neputând constitui garanţia unui proces echitabil.

Argumentul instanţei de recurs, constând în faptul că motivele de casare referitoare la decretul de graţiere reprezintă critici de fond, a fost apreciat de către contestatori ca fiind formal. Aceasta întrucât, în opina lor, decretul de graţiere reprezintă un act normativ emis de Consiliul de Stat, conform art. 63 din Constituţia de la 1972, prin care s-a aplicat o măsură de clemenţă autorului pentru pedeapsa primită prin hotărârile penale, astfel cum s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea de casare. Astfel cum rezultă din decret, graţierea a fost acordată pentru că autorul lor a predat tabloul Statului Român.

Din acest motiv au apreciat că era necesar ca instanţa de recurs să analizeze acest motiv de casare şi să indice argumentul pentru care şi-a însuşit concluzia conform căreia tabloul predat de autorul contestatorilor nu coincide cu cel la care se referă hotărârea penală, de vreme ce s-a dispus graţierea printr-un act normativ cu privire la pedeapsa penală primită prin aceste hotărâri.

Omisiunea de analizare a motivelor de recurs privitoare la existenţa şi efectele acestui decret, ce confirmă expres predarea tabloului menţionat în hotărârile penale, au făcut posibilă menţinerea nelegală a deciziei instanţei de apel, care, în anul 2020, cu ocazia rejudecării după casare, a apreciat că, pe lângă tabloul "D." pictat de E., conform hotărârii penale, ar mai fi existat un tablou identic, ambele datând din secolul XVI, cu diferenţa că cel din urmă ar fi fost pictat de un discipol al lui E. şi predat statului român, respectiv Muzeului de Artă al Republicii Socialiste Rămâne, prin oferta de donaţie.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte reţine că nu este fondată şi urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Conform art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termenul legal de către recurenţi, iar nu argumentele de fapt sau de drept menţionate în sprijinul acestora, care sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare.

Aceasta înseamnă că instanţa de recurs poate să grupeze argumentele aduse de recurenţi în susţinerea unor motive de casare, pentru a răspunde acestora printr-un considerent comun, fiind suficient să expună raţionamentul pentru care a apreciat, ca nefondate, criticile.

Prin contestaţia în anulare, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat critica ce a vizat efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, deşi aceasta se impunea a fi examinată în raport de menţiunile din decret, prin care s-a confirmat predarea tabloului "D." de către autorul lor Statului Român, aspect ce a stat, de altfel, la baza emiterii actului de graţiere.

Au susţinut că această critică trebuia examinată de instanţa de recurs şi din perspectiva verificării respectării, de către instanţa de apel, a îndrumărilor fixate prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a solicitat a se verifica, prin mijloace de probă adecvate, dacă tabloul care a făcut obiectul hotărârilor penale din anul 1972 coincide cu cel primit de autorităţile române prin oferta de donaţie realizată de autorul contestatorilor.

Au arătat contestatorii că au invocat, prin motivele de recurs, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. în privinţa prezumţiilor, a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei sau a Decretului nr. 54/1973, pe baza cărora a concluzionat eronat că este exclus ca tabloul să fi ajuns în posesia numitului F..

Raportând aceste susţineri ale contestorilor la considerentele deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută omisiunea examinării acestora de către instanţa de recurs.

Fiind învestită să analizeze conformarea dezlegărilor instanţei de apel cu îndrumările trasate prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut că nu pot fi primite susţinerile recurenţilor, în sensul încălcării dispoziţiilor obligatorii ale acestei hotărâri.

Astfel, Înalta Curte a constatat că, la rejudecarea apelurilor, instanţa de trimitere s-a conformat îndrumărilor instanţei de casare referitoare la reevaluarea probatoriului administrat şi la suplimentarea a acestuia, în scopul lămuririi depline a situaţiei de fapt ulterioare procesului penal, anume de la momentul cedării bunului către Statul Român şi intrării acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României.

A constatat că instanţa de apel a expus, adecvat şi suficient, raţiunile care au fundamentat forţa probantă atribuită fiecărui mijloc de probă şi corelaţia logică a ansamblului probatoriu, menite să contureze situaţia de fapt în raport cu care a făcut aplicarea normelor legale, reţinând că paternitatea lucrării de artă revendicate aparţine unui discipol al lui E., iar nu lui E. cum au pretins contestatorii.

Instanţa de recurs a expus pe larg mijloacele de probă care au susţinut această concluzie, menţionând că instanţa de apel a avut în vedere şi prezumţiile simple, precum şi efectul lucrului judecat al hotărârii penale, reţinând că nu s-a dovedit faptul că tabloul "D." pictat de E. coincide cu cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcute de autorul contestatorilor la 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.

Înalta Curte nu a primit susţinerile contestatorilor în sensul încălcării îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, ilustrate prin "confirmarea judiciară a argumentelor lui G."; analizarea referatelor întocmite în perioada iunie 1973- iunie 1974 de către comisia de specialişti constituită la nivelul muzeului; înlăturarea confirmării predării tabloului, consemnată în expunerea de motive a decretului de graţiere individuală a reclamantelor; cercetarea confirmării la nivel internaţional a paternităţii tabloului, întrucât a considerat că acestea vizează fie forţa doveditoare şi valoarea atribuite mijloacelor de probă de către instanţa de trimitere, fie unele elemente integrate construcţiei argumentative expuse în considerentele deciziei atacate, dedicate lămuririi depline a situaţiei de fapt, care intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei şi de reevaluare a contextului factual, excedând sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Examinând criticile din recurs ale contestatorilor, care au vizat încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în anul 1972, Înalta Curte le-a apreciat ca nefiind fondate, motivând că efectul puterii de lucru judecat al sentinţei penale nr. 505 din 31 mai 1972 şi deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972, prin care s-a dezlegat paternitatea tabloului "D.", este circumscris aspectelor examinate şi soluţionate jurisdicţional în procesul penal, neputând fi extins asupra unor fapte ulterioare, cum ar fi cele supuse controlului de legalitate şi de temeinicie realizat de instanţa de trimitere în litigiul pendinte.

În acest sens, a apreciat că sunt relevante statuările obligatorii evocate chiar de contestatori, instanţa de casare consemnând că "Susţinerea instanţei de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donaţie a unui tablou şi intrarea acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României este corectă".

Înalta Curte a mai reţinut, cu privire la pretinsa încălcare a efectului lucrului judecat a hotărârilor penale, că înşişi contestatorii au făcut menţiune despre opinia specialistului G., consemnată în referatele întocmite în perioada 1973-1974, după primirea tabloului de către Muzeul Naţional de Artă al României (ulterior finalizării procesului penal), precum şi că instanţa de apel nu a privilegiat această opinie ca fiind mijlocul de probă singular, pe baza căruia a concluzionat asupra paternităţii tabloului primit în anul 1973, ci a tranşat această chestiune litigioasă în baza unui raţionament judiciar detaliat şi convingător, circumscris reaprecierii unui probatoriu vast şi complex.

În ceea ce priveşte efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, subsumate de contestatori dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost apreciate de instanţa de recurs ca fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate, considerându-se că acestea au în vedere examinarea puterii doveditoare a acestui înscris, alături de cea a adresei nr. x din 10 octombrie 2018 emise de Muzeul Naţional de Artă al României, de împrejurările de fapt reevaluate de instanţa de apel şi lămurite pe baza unui complex aparat probatoriu şi a prezumţiilor judiciare (simple) utilizate de judecător.

Faţă de aspectele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în argumentarea soluţiei adoptate asupra recursului formulat de contestatori arătând în mod judicios motivele pentru care a considerat criticile ca nefiind fondate.

De asemenea, constată că în faza procesuală a recursului, în exercitarea controlului judiciar, instanţa a răspuns fiecărei critici pretins neanalizate, aceasta neavând, de fapt, obligaţia de analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs (deşi, în cazul de faţă astfel a procedat), ci de a examina fiecare motiv de casare, putând grupa argumentele aduse de parte.

Aşadar, în speţă, instanţa de recurs a cercetat complet motivele de recurs reclamate ca nefiind examinate prin prezenta contestaţie în anulare, însă neînsuşirea acestora de către parte nu constituie, din perspectiva art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv de contestaţie în anulare.

Faţă de această împrejurare, nu se pune problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de norma citată, contestatorii reiterând, în realitate, motivele de nelegalitate din recurs, care nu pot fi reanalizate în cadrul contestaţiei în anulare, pentru a nu se crea, în mod nelegal, în această cale extraordinară de atac, un veritabil recurs.

Prin urmare, nu se poate considera că decizia supusă analizei contravine cerinţelor imperative ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele care au determinat înlăturarea criticilor contestatorilor, considerentele hotărârii fiind detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare, chiar dacă instanţa a răspuns, prin argumente comune, aspectelor pe care le-a apreciat că sunt critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în recurs.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

În raport de aceste considerente, nu poate fi reţinută nici susţinerea contestatorilor referitoare la încălcarea, de către instanţa de recurs, a dreptului lor la un proces echitabil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nedondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 250 din 10 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2021.