Insufficiency of appellate reasoning on public policy and defense rights in recognizing foreign judicial settlements under Romanian Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra cauzei civile de faţă:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, creditoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu debitorii B. şi C., recunoaşterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii din data de 25 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Hînceşti, Republica Moldova, în dosarul nr. x/2015.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile art. 1095 si urm. din C. proc. civ., Convenţia de la Haga, Tratatul privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 177 din 04.11.1997.

La data de 04 ianuarie 2019, creditoarea a depus la dosar cerere de încuviinţare a executării hotărârii străine, pronunţate la data de 25 ianuarie 2016 de Judecătoria Hînceşti, în dosarul nr. x/2015, invocând dispoziţiile art. 1104 din C. proc. civ.

Prin precizările depuse la data de 28 mai 2019, creditoarea a arătat că solicită a se încuviinţa executarea silită a hotărârii pronunţate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hînceşti, Republica Moldova, pentru suma de 4.755.985 MLD, rămasă neexecutată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1140/2019 din 19 iulie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes a creditoarei; a admis cererea formulată de creditoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu debitorii B. şi C.; a dispus recunoaşterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii pronunţate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hînceşti, Republica Moldova; a încuviinţat executarea silită împotriva debitorilor B. şi C. a hotărârii pronunţate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hînceşti, Republica Moldova; a dispus conversia în moneda naţională (RON) a sumei de 4.755.985 MLD, la cursul de schimb de la data când hotărârea recunoscută a devenit executorie, respectiv 16 martie 2016 şi a obligat pe debitorii B. şi C. să plătească suma de 40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, către creditoarea S.C. A. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au fost respinse apelurile declarate de S.C. A. S.R.L. şi C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1140/2019 din 19 iulie 2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs pârâţii C. şi B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenţii au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 parag.l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

În acest sens, recurenţii au invocat că instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de apelanţi, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, care fie eludează orice trimitere la apărările apelanţilor, fie aduce în discuţie doar tangenţial apărările acestora, fără a fi urmate de o analiză efectivă a acestora, pentru a asigura astfel, garantarea exerciţiului efectiv al dreptului părţilor la un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel de la pct. 1 (în cadrul căruia s-a statuat că argumentele acestora vizând respingerea nelegală a excepţiei lipsei de interes a recunoaşterii hotărârii nu vor mai fi analizate întrucât instanţa de fond "a analizat excepţia prin raportare atât la recunoaşterea, cât şi la executarea hotărârii străine"), de la pct. 3, în care s-a invocat lipsa examinării de către instanţa de fond a apărărilor din întâmpinare cu privire la refuzul recunoaşterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român şi a nerespectării dreptului la apărare (art. 1097 alin. (1) lit. a), b) şi f) din C. proc. civ. şi respectiv, motivul de apel de la pct. 4 al cererii de apel.

Recurenţii au arătat că din cuprinsul considerentelor deciziei recurate lipseşte orice referire la frauda de drept, la nerespectarea dreptului la apărare al acestora, dar şi la achitarea de către debitorul D. S.R.L. a celei mai mari părţi din debitul datorat societăţii intimate, aceasta fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor debitorului D. S.R.L. doar cu suma de 1.637.990 MDL, dar şi în ceea ce priveşte nerealizarea conversiei de către prima instanţă.

Recurenţii au arătat că nemotivarea hotărârii cu privire la aspectele principale şi determinante ale cauzei în pronunţarea deciziei împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1110 din C. proc. civ., afirmând, în mod nelegal, că o tranzacţie judiciară încheiată în străinătate nu poate fi încuviinţată spre executare pe teritoriul României decât subsecvent recunoaşterii acesteia.

În materia hotărârilor de expedient pronunţate de instanţe străine există dispoziţia expresă a art. 1110 din C. proc. civ., care face trimitere exclusiv la condiţiile pentru încuviinţarea executării, legiuitorul român dorind să reducă efectele pe care le poate produce o tranzacţie judiciară străină la forţa executorie şi probantă, acesta fiind motivul pentru pârâţii au invocat lipsa de interes (inadmisibilitatea) referitor la capătul de cerere privind recunoaşterea hotărârii străine.

Recurenţii au învederat, totodată, că, atât la fond, cât şi în faţa instanţei de apel, au arătat că, la dosarul cauzei, au fost depuse exclusiv copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaştere şi executare se solicită, în condiţiile în care era obligatorie depunerea în original a acesteia, precum şi a tuturor celorlalte dovezi privind actele din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Hânceşti (adeverinţă privind caracterul definitiv, dovada de înmânare a citaţiei şi de comunicare a hotărârii).

În analizarea acestui motiv de apel, instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că "nu se solicită depunerea hotărârii străine în original", iar la dosarul cauzei există "hotărârea pronunţată de Judecătoria Hînceşti, Republica Moldova, certificată conform cu originalul de instanţa care a pronunţat-o, copie certificată la rândul său de către avocatul reclamantei", nesocotind astfel dispoziţiile art. 1100 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "actele prevăzute la art. 1100 alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate cu respectarea dispoziţiilor art. 1.093".

Este adevărat că Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală suprimă, potrivit art. 22, cerinţa supralegalizării, dar aceasta nu înseamnă că la dosarul cauzei nu mai trebuie depuse originalele actelor ce emană de la autorităţile competente, certificarea conform cu originalul dată de parte sau de apărătorul acesteia nefiind suficientă.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut că hotărârea a fost parţial executată, astfel că pârâţii Bordeianu, au cunoştinţă de ea, aceste considerente fiind contradictorii cu cele ce încuviinţează executarea, în tot, al hotărârii şi ignorând faptul că hotărârea a fost parţial executată de către debitorul principal, D. S.R.L., iar nu de către codebitorii fidejusori.

În continuare, recurenţii au criticat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1096 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., reţinând, în mod eronat, că nu au legătură cu verificarea competenţei instanţei moldovene criticile apelanţilor cu privire la necompetenţa instanţei ce a pronunţat o hotărâre de expedient în legătură cu bunuri ce nu se află pe teritoriul Republicii Moldova.

Potrivit art. 1110 din C. proc. civ., tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, legea română conferind tranzacţiilor judiciare încheiate în străinătate aceleaşi efecte ca şi hotărârilor judecătoreşti străine, cu condiţia că efectele pe care le produc sunt cele care decurg din legea care le-a fost aplicată.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. al Republicii Moldova, "tranzacţiile încheiate în litigiile civile şi comerciale cu element de extraneitate se confirmă în condiţiile prezentului capitol dacă examinarea litigiului soluţionat prin tranzacţie este de competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova şi executarea tranzacţiei, în tot sau în parte, urmează a fi efectuată pe teritoriul Republicii Moldova ".

În aceste condiţii, recurenţii au susţinut că o tranzacţie ce vizează cetăţeni români (cum sunt cei doi pârâţi) nu poate fi confirmată, potrivit legislaţiei procesuale din Republica Moldova, în ipoteza în care vizează executarea extrateritorială a acesteia, instanţa din Republica Moldova nefiind competentă să confirme o asemenea tranzacţie decât pentru bunurile ce se află pe teritoriul Republicii Moldova.

O altă critică a recurenţilor a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. proc. civ. cu privire la refuzul recunoaşterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român şi nerespectării dreptului la apărare.

În acest sens, recurenţii au susţinut că deşi instanţa română nu poate aprecia asupra fondului reţinut prin hotărârea străină şi nici nu poate proceda la modificarea ei, este obligată, chiar şi din oficiu, să verifice dacă nu au fost încălcate drepturi ce ţin de ordinea publică de drept internaţional român.

Or, în cauză, soluţia instanţei străine se bazează pe un pretins contract de tranzacţie căruia i-au fost substituite file şi care ar atesta astfel o înţelegere inexistentă dintre părţi, fiind contrară ordinii publice din România, în contradicţie cu principiile fundamentale ale procesului civil.

De asemenea, recurenţii au invocat nerespectarea dreptului lor la apărare în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Hînceşti, arătând că nu au fost citaţi, nu au fost prezenţi niciodată la judecarea dosarului şi nici nu au avut cunoştinţă de încheierea din 25 ianuarie 2016, hotărârea fiind pronunţată în lipsa pârâţilor şi fără a le fi comunicată.

În final, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1106 din C. proc. civ., privind modalitatea în care instanţa a înţeles să facă conversia în moneda naţională.

În acest sens, se arată că deşi potrivit art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., în hotărârea de încuviinţare a executării hotărârii străine de obligare la plata unei sume în monedă străina instanţa are obligaţia de a dispune conversia în moneda naţională la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată şi să facă o verificare a caracterului cert şi lichid al creanţei, în speţă, singurul reper avut în vedere la pronunţare, de către instanţa de fond, au fost precizările depuse de către reprezentantul convenţional al reclamantei. Recurenţii susţin că au contestat suma de 4.755.985 MLD întrucât, între părţile din hotărârea a cărei executare se solicită a fi încuviinţată, au fost efectuate diverse plăţi şi compensări (atât între societatea D. S.R.L. şi reclamanta intimată, cât şi între apelanţi şi societatea reclamantă), astfel că era necesar ca suma menţionată în tranzacţie să fie diminuată cu valoarea acelor plăţi sau compensări.

Conchizând, recurenţii au susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât nu a indicat în dispozitivul hotărârii suma convertită în RON ce se va executa, ci a preluat mecanic dispoziţia legală prin menţionarea "cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată", aspect ce va genera un nou litigiu între părţi, respectiv contestaţie la executare sau lămurirea titlului executoriu.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, întrucât criticile recurenţilor nu se încadrează în motivele de casare, aceştia urmărind, de fapt, rejudecarea cauzei.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.580,44 RON, constând în onorariu avocat, potrivit facturii fiscale şi chitanţei anexate în recurs.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 04 noiembrie 2020.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 20 octombrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Inalta Curte constată că recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a tuturor susţinerilor şi apărărilor invocate de aceştia, omiţând să statueze asupra motivelor de apel care vizau respingerea excepţiei lipsei de interes şi a inadmisibilităţii cererii de recunoaştere a tranzacţiei străine, incidenţa unor impedimente la recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii străine pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român şi nerespectării dreptului la apărare, şi respectiv, că a omis să analizeze ultimul motiv de apel care viza aplicarea eronată în cauză a art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., de către prima instanţă.

Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În privinţa limitelor devoluţiunii, art. 477-478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanţă din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul, aşadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanţe evidenţiate în concret şi dezvoltate, în consecinţă, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel.

În speţă, în justificarea căii de atac formulate împotriva sentinţei civile apelate, recurenţii au susţinut:

- respingerea nelegală a excepţiei lipsei de interes a cererii de recunoaştere a hotărârii pronunţată la data de 25.01.2016 în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Hânceşti, Republica Moldova, consecinţa a unei greşite aplicări în cauză a art. 1.110 din C. proc. civ. (recurenţii susţinând că, deşi potrivit legii străine, tranzacţia judiciară străină beneficiază şi de autoritate de lucru judecat, aceasta nu este acordată în România) şi motivarea deficitară a soluţiei date acestei excepţii, în sensul că, în speţă, considerentele hotărârii apelate s-au întemeiat pe justificarea interesului în executarea hotărârii şi nu în ceea ce priveşte recunoaşterea unei hotărâri de expedient;

- neanalizarea apărărilor acestora din întâmpinare cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de fond impuse de art. 51 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală şi art. 1996 -1097 din C. proc. civ., pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, respectiv, au reiterat susţinerile din faţa primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiilor impuse de aceste norme, constând în lipsa actului prin care autorităţile din statul unde a fost pronunţată hotărârea supusă recunoaşterii certifică faptul că hotărârea are autoritate de lucru judecat, depunerea la dosar de copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaştere şi executare se solicită, iar nu depunerea acesteia în original;

- omisiunea primei instanţe de a analiza apărarea întemeiată pe art. 1.110 din C. proc. civ. şi art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, reieterând susţinerile în sensul că o tranzacţie ce vizează cetăţeni români nu poate fi confirmată potrivit legislaţiei procesuale din Republica Moldova în ipoteza în care vizează executarea extrateritorială a acesteia, instanţa din Republica Moldova nefiind astfel competentă să confirme o asemenea tranzacţie decât pentru bunurile ce se află pe teritoriul Republicii Moldova, astfel că recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărâri (încheiere de expedient) străine ar însemna să se confere acesteia efecte pe care aceasta nu le-ar putea produce potrivit legislaţiei statului a cărei instanţă a pronunţat-o;

- neanalizarea apărărilor din întâmpinare cu privire la refuzul recunoaşterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internaţional din privat român, cu referire la dreptul la un proces echitabil şi a nerespectării dreptului la apărare,context în care au fost reiterate argumentele expuse în faţa primei instanţe, susţinându-se că, soluţia instanţei străine se bazează pe o fraudă săvârşită în faţa instanţei moldovene (fiind prezentatat un pretins contract de tranzacţie căruia i-au fost substituite file şi care ar atesta o înţelegere inexistentă dintre părţi, necitarea pârâţilor în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea ce se solicită a fi recunoscută) şi necomunicarea către aceştia a încheierii din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Hânceşti, în dosarul nr. x/2015;

- încălcarea dispoziţiilor art. 1106 alin. (4) cu referire la art. 663 din C. proc. civ. de către instanţa de fond prin modalitatea în care s-a realizat conversia în moneda naţională; astfel, pârâţii au invocat faptul că, deşi prin hotărârea de încuviinţare a executării hotărârii străine instanţa trebuie să facă o verificare a caracterului cert şi lichid al creanţei, iar în speţă, suma de 4.755.985 MLD a fost contestată de către pârâţii apelanţi pe motivul realizării unor plăţi şi compensări anterioare, singurul reper avut în vedere la pronunţare de către instanţa de fond au fost precizările reclamantei intimate, fără a fi dispusă diminuarea sumei menţionate în tranzacţie cu valoarea acelor plăţi sau compensări.

- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., limitându-se la a prelua mecanic dispoziţia legală prin menţionarea "cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată", omiţând să indice în dispozitivul hotărârii suma convertită în RON ce se va executa.

Din cele ce preced, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a fost învestită exclusiv cu analiza unor critici ce vizau nemotivarea sentinţei apelate, îndeplinirea cerinţelor de formă impuse de legea română în procedura de exequatur şi necompetenţa instanţei străine, apelanţii pârâţi reiterând, în faţa instanţei devolutive, argumentele apreciate de către aceştia ca reprezentând impedimente la recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărârii străine, respectiv să critice statuările primei instanţe în referire la realizarea conversiei şi omisiunea determinării câtimii creanţei în limitele căreia s-a procedat la încuviinţarea executării hotărârii străine.

Învestirea instanţei de apel cu aceste critici presupunea, aşadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligaţiei impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esenţiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală şi substanţială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În speţă, instanţa de apel a răspuns motivului de apel vizând nemotivarea sentinţei apelate sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei de interes a reclamantei în ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii străine, limitându-se la a reţine, în ceea ce priveşte argumentele vizând lipsa autorităţii de lucru judecat a hotărârii de expedient pronunţată de instanţa străină, care tindeau la a demonstra caracterul fondat al acestei excepţii, că nu se mai impun a fi analizate, respectiv a răspuns argumentelor care aduceau în dezbatere o ipoteză de aplicare greşită a art. 1110 din C. proc. civ., apreciind că pentru ca o hotărâre să-şi producă efecte, ea trebuie recunoscută pe teritoriul statului român, aceasta fiind şi raţiunea pentru care tribunalul a analizat excepţia prin raportare la ambele capete de cerere ale reclamantei.

Această ultimă concluzie a instanţei de apel nu este însă întemeiată nici prin trimiterea la normele legale sau convenţionale apreciate ca fiind aplicabile şi nici nu înlătură motivat argumentele recurenţilor întemeiate pe prevederile art. 1110 din C. proc. civ., care în esenţă, vizau incidenţa unui impediment procedural la recunoaşterea hotărârii străine, considerentele anterior evocate relevând aşadar, că instanţa de apel s-a limitat la realiza o judecată formală a acestui motiv de apel, limitându-se a prelua, într-o măsură considerabilă, considerentele primei instanţe.

Sub acest aspect, se impunea ca instanţa de apel să aibă în vedere faptul că, aşa cum rezultă din prevederile Capitolelor I şi II ale Titlului I, Cartea a VII - a din C. proc. civ. care reglementează, eficacitatea hotărârilor străine, similar reglementării anterioare şi celei comunitare, noile dispoziţii procedurale deosebesc între recunoaşterea hotărârilor străine şi executarea acestora.

Astfel, procedura recunoaşterii reprezintă mecanismul juridic prin care hotărârile pronunţate în străinătate dobândesc în România autoritate de lucru judecat, în timp ce procedura încuviinţării executării hotărârilor străine, reprezintă mecanismul juridic prin care hotărârile pronunţate în străinătate dobândesc în România forţă executorie, întocmai ca şi o hotărâre pronunţată de către o instanţă română.

Or, în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil tranzacţiilor încheiate în străinătate, prevederile art. 1110 din C. proc. civ., dispun că "Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condiţiile art. 1.103 alin. (1) şi art. 1.104 - 1.108", această normă specială nefăcând trimitere şi la prevederile art. 1095 - 1102 din C. proc. civ., care stabilesc condiţiile recunoaşterii hotărârilor străine.

Aşadar, în analiza criticii din apel vizând lipsa de interes/inadmisibilitatea capătului de cerere privind recunoaşterea hotărârii străine, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili dacă o atare opţiune legislativă are semnificaţia unei asimilări parţiale a acestei categorii de hotărâri, hotărârilor străine, respectiv dacă, în România, tranzacţiilor judiciare le poate fi recunoscută autoritatea de lucru judecat, sau dacă legiuitorul a înţeles să opteze pentru un regim juridic similar hotărârilor de expedient pronunţate de instanţele române.

În referire la celelalte critici din apel, s-a reţinut că tribunalul a respins global apărările din întâmpinare referitoare la condiţiile prevăzute de art. 1096 din C. proc. civ., reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50-52 din Legea nr. 177/1997 care ratifică Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, dar şi că E. au fost prezenţi în faţa instanţei străine.

Or, era în sarcina instanţei de apel ca primă instanţă de control judiciar, respectând principiul instituit prin art. 22 C. proc. civ. şi analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, luând în considerare materia în care a fost pronunţată hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită, să procedeze la examinarea apelului din perspectiva aspectelor reclamate de apelanţii pârâţi prin cererea de apel, care vizau, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii străine, şi să verifice, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanţa de fond.

Câtă vreme, pârâţii au invocat existenţa impedimentului dedus din încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român şi din pretinsa nerespectare a dreptului la apărare al acestora, de către instanţa străină, instanţa devolutivă nu putea face abstracţie de învestirea sa expresă cu o atare critică, fiind în sarcina sa să verifice, luând desigur în considerare specificul hotărârii străine de care se prevalează reclamanta intimată, incidenţa impedimentelor prevăzute de art. 1096-1097 din C. proc. civ. la recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii străine şi de a le valida sau înlătura motivat.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă, însă, că în speţă, instanţa de apel, ignorând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, nu a răspuns criticilor din apel care tindeau la a demonstra incidenţa unor impedimente la admiterea cererii reclamantei, omiţând să verifice prin prisma normelor legale incidente, dacă argumentele apelanţilor în sensul că a fost încalcată ordinea publică de drept internaţional privat român şi dreptul lor la apărare, se circumscriu unor motive de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite din cele reglementate de art. 1097 din C. proc. civ. şi, în acest caz, să verifice temenicia acestor argumente.

Tot astfel, instanţa nu a răspuns criticilor care vizau modalitatea în care prima instanţă a realizat conversia şi omisiunea instanţei de fond de a verifica câtimea creanţei pentru care s-a procedat la recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite, în cuprinsul deciziei civile recurate neregăsindu-se niciun argument pentru care instanţa de apel, fie că a considerat că aceste susţineri sunt nefondate, fie a apreciat că ele excedează cadrului procesual în care a fost învestită, şi că, în consecinţă, nu puteau face obiect al analizei în calea de atac devolutivă.

Concluzionând, se reţine că, în apel, nu s-a realizat o analiză reală şi efectivă a cauzei deduse judecăţii, deşi aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific şi explicit din partea instanţei devolutive.

Cum în sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească, iar motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului, prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligaţia legală de a examina, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, Înalta Curte constată, pentru considerentele expuse mai sus, că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analiza anterioară şi neregularităţile de ordin procedural constatate până în prezent în judecata înfăptuită de instanţa de apel de fond, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă nelegalitatea hotărârii recurate şi, în acelaşi timp, necesitatea refacerii cercetării judecătoreşti cu asigurarea dublului grad de jurisdicţie, care să permită deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei şi lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia.

Întrucât, în speţă, vătămarea procesuală a recurenţilor -pârâţi, de natură să determine afectarea dreptului acestora la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ.

Acceptând, de principiu, că obiect al recursului îl constituie chestiunile de drept analizate şi soluţionate de către instanţele de fond, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte nu va valida, însă, critica recurenţilor întemeiată pe acelaşi motiv de casare - art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.- şi argumentată pe faptul că, în cuprinsul deciziei civile recurate ar fi fost înserate considerente contradictorii, reţinând că, în realitate, ceea ce pretind recurenţii vizează o pretinsă contrarietate între aprecierea instanţei devolutive referitoare la executarea parţială a hotărârii şi soluţia de respingere a ultimului motiv de apel formulat de aceştia, soluţie care, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, nu a fost motivată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au invocat aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 1100 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., susţinând că, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că existenţa hotărârii străine poate fi dovedită prin depunerea la dosar a unei copii certificate a acesteia.

Înalta Curte reţine sub acest aspect că, prevederile art. 1100 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., nu impun cerinţa depunerii la dosar a originalului a hotărârii a cărei recunoaştere şi executare se solicită, ci stabilesc necesitatea depunerii unei copii a acesteia.

În plus, în speţă, hotărârea străină este redactată în limba română, astfel că nu era necesară traducerea legalizată a acesteia, iar în temeiul art. 22 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală (Legea nr. 177/1997), părţile sunt scutite de cerinţa supralegalizarii.

Aşa fiind, argumentele recurenţilor prin care se susţine că, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, existenţa hotărârii străine supuse procedurii de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite nu putea fi dovedită, conform dreptului comun reprezentat de art. 292 alin. (1) din C. proc. civ., ci doar prin depunerea la dosar a originalului acesteia, nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva aplicării în cauză a normelor anterior evocate.

De altfel, în lipsa unor prevederi derogatorii, nimic nu împiedică partea interesată, ca prevalându-se de prevederile art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., să solicite instanţei obligarea părţii adverse la prezentarea originalului hotărârii străine de care aceasta se prevalează şi să se verifice exactitatea copiei în raport cu originalul aflat în păstrarea părţii adverse.

Nici critica vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1100 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. cu referire la art. 1096 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, ca efect al aprecierii instanţei de apel în sensul că argumentele apelanţilor cu privire la necompetenţa instanţei ce a pronunţat o hotărâre de expedient în legătură cu bunuri ce nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, nu are legătură cu verificarea competenţei instanţei moldovene, nu poate fi validată.

Aceasta întrucât verificarea cerinţei pozitive de regularitate internaţională impuse de aceste norme pentru încuviinţarea executării silite a hotărârii străine reprezentată de competenţa internaţională a instanţei care a pronunţat hotărârea străină, nu presupune cercetarea de către instanţa română a prevederilor legii străine în materia competenţei internaţionale, aşa cum eronat au susţinut recurenţii, în speţă, ci verificarea vocaţiei instanţei străine de a soluţiona litigiul cu element de extraneitate, ceea ce presupune, în principiu, absenţa unei ipoteze în care legea română instituie competenţa internaţională exclusivă a jurisdicţiei române, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 1079 -1080 din C. proc. civ.

În plus, dincolo de faptul că în susţinerea acestei critici, recurenţii redau în mod trunchiat prevederile art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, trebuie observat că, în ceea ce priveşte sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1080 pct. 1 din C. proc. civ., competenţa exclusivă a instanţelor române vizează numai acţiunile reale imobiliare, iar nu orice litigii ce ar putea avea legătură cu un imobil situat în România. Or, în speţă, prin tranzacţia încheiată s-a urmărit stingerea unui litigiu având ca obiect despăgubiri.

În privinţa criticilor circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care tind a evidenţia o ipoteză de aplicare eronată, în speţă, a prevederilor art. 1097 lit. a), b) şi f) din C. proc. civ., respectiv a art. 1100 alin. (1) lit. b) şi c) şi a) art. 1106 alin. (4) cu referire la art. 663 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiect de analiză în acest stadiu procesual, faţă de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicţionale în recurs, legat de maniera deficitară de redactare a considerentelor deciziei atacate, relative la aceleaşi chestiuni litigioase.

În consecinţă, numai după examinarea de către instanţa de apel a tuturor aspectelor, enunţate supra, şi după expunerea de către această instanţă a motivelor relevante şi suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, instanţa de recurs va putea să realizeze ea însăşi un examen de legalitate a hotărârii pronunţate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părţile interesate, în condiţiile legii, a recursului.

Dat fiind că, în speţă, decizia recurată s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei în privinţa cărora au fost formulate critici în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimata reclamantă având ca obiect obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii B. şi C., împotriva deciziei civile nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.