Res judicata bar inapplicable to absolute nullity claim following failed action for contract termination

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 28 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate nulitatea absolută a convenţiei de plată încheiată în data de 28 septembrie 2012, consfinţită prin încheierea de dată certă de către avocat C., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi a restituirii sumei de 126.000 euro împrumutaţi pârâtului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1204, art. 1247 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., art. 3 din Legea nr. 51/1995, art. 194-196 şi 451-453 din C. proc. civ., precum şi art. 25-27 din C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 21 martie 2019, reclamantul a depus cerere adiţională, prin care a indicat temeiul de drept al acţiunii ca fiind dispoziţiile art. 1225-1226 şi art. 1236-1238 din noul C. civ.

Prin întâmpinarea la cererea adiţională, pârâtul a solicitat admiterea autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., şi respingerea cererii de chemare în judecată modificată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 521/PI din 18 iunie 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâtul B. a sumei de 3500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial diminuat.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 18 din 09 februarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 521/PI din 18 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. şi a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 28 decembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi de apel, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

În dezvoltarea motivului de casare, recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fiind reţinută greşit autoritatea de lucru judecat în cauza dedusă judecăţii.

A arătat că, prin cererea introductivă, a solicitat constatarea nulităţii absolute a "convenţiei de plată nr. x din 28 septembrie 2012", ce reprezintă un act adiţional care modifică actul de împrumut încheiat iniţial între părţi la data de 29 iulie 2011, pentru lipsa consimţământului, a obiectului şi a cauzei ilicite, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului şi restituirii sumei de 126.000 euro, respectiv a diferenţei rămase de restituit.

După prezentarea unor aspecte referitoare la situaţia de fapt, recurentul a arătat că prima instanţă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că între părţi a mai existat un litigiu anterior privind aceleaşi acte juridice, cele statuate în hotărârile judecătoreşti anterioare impunându-se în litigiul pendinte cu putere de lucru judecat; instanţa a motivat, la modul general reţinerea puterii de lucru judecat a "aceloraşi chestiuni litigioase" dezlegate într-o cauză anterioară, invocând considerente strict referitoare la starea de fapt reţinută în cauza anterioară (dosar nr. x/2014) având ca obiect rezilierea "aceloraşi acte juridice", fără a arăta care sunt chestiunile litigioase identice.

Or, a învederat recurentul, dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiş a avut ca obiect cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâţii B., D. şi E., prin care s-a solicitat rezilierea contractului de împrumut din 29 iulie 2011, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a ratelor de către pârâtul B.; totodată, s-a solicitat, pe calea acţiunii pauliene, să se constate inopozabilitatea faţă de acesta a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2013 de BNP F., încheiat între pârâţii B. şi E., pe de o parte, şi D., pe de altă parte, precum şi a actului de donaţie autentificat sub nr. x/30.09.2013, încheiat între aceleaşi părţi.

În continuare, recurentul a arătat că, prin prezentul demers judiciar, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei de plată încheiate la data de 28 septembrie 2012, consfinţită prin încheierea de dată certă de avocat C., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, precum şi restituirea sumei de 126000 euro împrumutaţi pârâtului B., temeiul acţiunii fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1225-1226 şi art. 1236-1238 din C. civ.

Ca atare, în opinia recurentului, în cauză nu este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nulitatea absolută şi rezilierea fiind două instituţii juridice distincte, cu regimuri juridice diferite, fără a exista identitate de probleme de drept tranşate de instanţele de judecată cu privire la cele două instituţii juridice în cele două dosare pornite de recurentul-reclamant.

În consecinţă, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând eronat incidenţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al chestiunilor litigioase tranşate în dosarul nr. x/2014, având ca obiect reziliere contract.

A mai arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că reclamantul ar fi recunoscut explicit valabilitatea celor două acte juridice în litigiul anterior, respectiv că s-ar fi prevalat de acestea ca fiind acte juridice încheiate în deplină cunoştinţă de cauză şi producătoare de efecte juridice.

În primul rând, puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, iar ceea ce poate proba prezumţia de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) este chestiunea pe care instanţa a decis-o (factum probandum). Aşadar, prezumţia de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Or, în opinia recurentului, instanţa de apel nu a aplicat în mod corect instituţia puterii de lucru judecat şi a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, valorificând în mod eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cu nerespectarea exigenţelor impuse de art. 431 alin. (2).

Cu referire la "aceleaşi chestiuni litigioase", ca o condiţie a operării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, recurentul a arătat că obiectul prezentului litigiu îl constituie analiza condiţiilor de fond ale convenţiei de plată nr. x/28.09.2012 (ce reprezintă actul adiţional la actul de împrumut), şi anume cele referitoare la consimţământ, obiect şi cauză, iar obiectul litigiului anterior dintre aceleaşi părţi l-a constituit rezilierea actului de împrumut din 29.07.2011, unde s-au tranşat probleme de drept referitoare la executarea contractului, iar nu referitoare la încheierea legală sau ilegală a convenţiei de plată.

Drept urmare, nu există similitudine de chestiuni litigioase tranşate cu privire la cele două instituţii juridice, nu există similitudine între analiza condiţiilor de fond şi neexecutarea culpabilă a unui act juridic care constă în încetarea efectelor juridice numai pentru viitor, iar nulitatea absolută este o sancţiune care desfiinţează retroactiv actul juridic încheiat, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat şi intervine pentru încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general şi nu particular, putând fi invocată oricând.

Pe de altă parte, actul juridic a cărui nulitate absolută se solicită este reprezentat de un act adiţional intervenit între părţile contractante ale actului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011, neexistând identitate între actele juridice care stau la baza formulării celor două acţiuni, decât parţial, iar singura chestiune de drept tranşată în cauza anterioară şi care poate să opereze cu putere de lucru judecat în prezenta cauză este legea aplicabilă.

Chestiunile litigioase tranşate între aceiaşi subiecţi procesuali, în cele două litigii, nu au aceeaşi cauză juridică, neexistând niciun risc în privinţa pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii.

A mai susţinut recurentul că problema/chestiunea litigioasă, pusă în dezbatere şi care are "putere de lucru judecat" în opinia instanţei de apel, poartă asupra dezlegării date de instanţele anterioare în privinţa respingerii cererii de reziliere a actelor juridice, însă instanţele au analizat modul de executare/neexecutare a obligaţiei contractuale de plată a pârâtului, iar nu valabilitatea sau nevalabilitatea condiţiilor de fond ale actului adiţional, neexistând nicio identitate de chestiuni litigioase tranşate într-o altă cauză, dezlegările date asupra respingerii acţiunii în reziliere neavând nicio legătură cu problemele de drept care trebuie rezolvate în prezenta cauză.

În opinia recurentului, poate fi vorba cel mult despre existenţa unor considerente indiferente, nenecesare sau supraabundente, care nu pot avea putere de lucru judecat, nefiind nici decisive, şi nici decizorii.

A mai susţinut recurentul că în mod eronat a considerat instanţa de apel că nulitatea absolută nu mai poate fi constatată, întrucât acesta a recunoscut valabilitatea actelor juridice prin acţiunea în reziliere soluţionată definitiv. Regula o constituie imposibilitatea de confirmare a contractului lovit de nulitate absolută, iar excepţia trebuie prevăzută expres, ceea ce nu este cazul în acest litigiu.

A conchis recurentul, în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea, reţinând îndeplinite cerinţele art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi, astfel, îngrădindu-i dreptul de a solicita nulitatea absolută a convenţiei de plată şi lipsindu-l de dreptul la un proces echitabil.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei atacate.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat că istoricul prezentat de recurent este neconform realităţii, întrucât, din probele administrate în procesul anterior, s-a dovedit cu putere de lucru judecat că acesta nu a intenţionat să prelungească termenul scadent de restituire a împrumutului cu aproximativ un an, ci cu o perioadă de 21 de ani, fapt ce reiese şi din e-mail-ul trimis la data de 24.09.2012. Această stare de fapt rezultă şi din acceptarea ratelor în cuantum de 500 euro pentru o perioadă de 3 ani, dar şi din înregistrarea unei plângeri penale după un interval de peste 5 ani.

Nu există niciun act prin care să se instituie o clauză referitoare la termenul scadent de 2 ani. Mai mult, actul adiţional a fost semnat la 28 septembrie 2012, iar primele demersuri juridice demarate de recurent au fost formulate la 02 aprilie 2014, când a solicitat rezilierea convenţiei de plată, ulterior fiind formulate şi altele.

S-a mai apărat intimatul arătând că doar după respingerea definitivă a acţiunii de reziliere, mai exact după 2 ani de la soluţionarea definitivă a primului litigiu dintre părţi, recurentul a considerat că respectiva convenţie este nulă absolut pentru lipsa consimţământului şi pentru alte vicii, în condiţiile în care încă de la semnarea actului adiţional la convenţia de plată, respectiv de la data de 28.09.2012, intimatul-pârât a achitat în contul recurentului suma de 500 euro lunar, sumă acceptată.

În opinia intimatului, în mod corect s-a argumentat că nulitatea absolută şi rezilierea sunt două instituţii juridice total diferite, însă în primul dosar instanţa a observat că nu prezintă vicii contractul a cărui reziliere se solicită, iar instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul a recunoscut explicit valabilitatea celor două acte juridice în litigiul anterior şi s-a prevalat de aceste acte ca fiind încheiate în deplină cunoştinţă de cauză şi producătoare de efecte juridice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recursul reclamantului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate susţinându-se, în esenţă, greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., rezultat al aplicării greşite a instituţiilor rezilierii şi nulităţii absolute a contractului, în condiţiile în care în litigiul anterior (dosarul civil nr. x/2014), având ca obiect rezilierea contractului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011, nu s-a tranşat, nici decisiv, şi nici decizoriu, chestiunea litigioasă din prezentul dosar, care vizează valabilitatea/nevalabilitatea actului adiţional încheiat la data de 28 septembrie 2012, din perspectiva condiţiilor de fond referitoare la consimţământul, obiectul şi cauza actului juridic dedus judecăţii.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, purtat între reclamantul împrumutător A. şi pârâtul împrumutat B., astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive, îl reprezintă nulitatea absolută, pentru lipsa consimţământului şi nevalabilitatea obiectului şi cauzei, a actului adiţional la contractul de împrumut din 29 iulie 2011, constatat prin înscris sub semnătură privată intitulat "convenţie de plată" cu dată certă atestată prin încheierea nr. 4 din 28 septembrie 2012 emisă de avocat C., cu repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumei de 126.000 euro.

Litigiul purtat anterior între părţi, care a format obiectul dosarului civil nr. x/2014 al Tribunalului Timiş, a avut ca obiect, prin cererea introductivă, rezilierea contractului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011 între reclamantul împrumutător A. şi pârâtul împrumutat B., modificat prin actul adiţional încheiat la data de 28 septembrie 2012, şi restituirea sumei de 123.015 euro în echivalent RON. Prin cerere adiţională, obiectul dedus iniţial judecăţii a fost completat cu cererea de obligare la plata dobânzii legale aferente debitului principal, precum şi cu acţiunea pauliană (revocatorie) formulată în contradictoriu cu pârâţii B., E. şi D. prin care s-a solicitat constatarea inopozabilităţii faţă de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2013 şi a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/30.09.2013, încheiate între pârâţi.

Anterior evocatul litigiu a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 118/21.01.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 157/08.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Considerentele care au fundamentat această soluţie, redate în rezumat în cuprinsul motivării deciziei atacate cu prezentul recurs, din perspectiva capătului de cerere privind rezilierea contractului de împrumut care interesează efectul autorităţii de lucru judecat, s-au axat, în esenţă, pe argumentul că, raportat la suma globală a împrumutului şi la perioada de rambursare, neexecutarea invocată de reclamant nu prezintă o gravitate aptă să determine aplicarea sancţiunii rezilieri contractului, în condiţiile în care sumele restante au fost achitate pe parcursul procesului în faţa primei instanţe, iar în continuare debitorul a achitat la zi ratele scadente, inclusiv pe durata soluţionării apelului, astfel că cererea de reziliere a contractului de împrumut, modificat prin act adiţional, este neîntemeiată în raport de prevederile art. 1020-1021 din C. civ. din 1864 aplicabil raportului juridic litigios.

Aceasta întrucât, contractul de împrumut încheiat între părţi la data de 29 iulie 2011 a avut ca obiect suma de 126.000 euro, cu obligaţia de restituire la data de 31 decembrie 2013, fiind stipulat un termen de graţie de 3 luni, respectiv până la data de 31 martie 2014. Prin actul adiţional încheiat la data de 29 septembrie 2012, au fost modificate termenul de restituire, cuantumul ratelor lunare şi scadenţa acestora, stabilindu-se obligaţia de restituire pe o durată de maxim 21 de ani, în rate lunare de minim 500 euro exigibile la sfârşitul fiecărei luni şi plătibile într-un cont bancar deschis în Germania pe numele reclamantului. Drept urmare, neexecutarea obligaţiei de restituire pe durata a 8 luni (iunie 2013 - ianuarie 2014) reprezintă o neexecutare de mică însemnătate, care nu este de natură să atragă sancţiunea rezilierii contractului, cu atât mai mult cu cât sumele restante au şi fost achitate pe parcursul judecăţii în primă instanţă.

Aşadar, chestiunea litigioasă dezbătută şi tranşată în litigiul anterior s-a circumscris sancţiunii rezilierii contractului de împrumut, astfel cum a fost modificat prin act adiţional, pentru neexecutarea parţială a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate de 126.000 euro eşalonată în rate lunare (respectiv ratele aferente unei perioade 8 luni din durata termenului de restituire de 21 de ani), dezlegarea jurisdicţională definitivă fiind în sensul inaplicabilităţii sancţiunii solicitate de reclamant, întrucât, pe de o parte, neexecutarea a fost de mică însemnătate, iar, pe de altă parte, pârâtul debitor şi-a executat în cursul procesului obligaţia de plată a ratelor de împrumut scadente.

În cel de-al doilea proces, pendinte, reclamantul împrumutător a supus judecăţii sancţiunea nulităţii absolute a actului adiţional, invocate fiind inexistenţa ori nevalabilitatea condiţiilor de fond, esenţiale şi de validitate ale actului juridic (consimţământ, obiect şi cauză), cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumei de bani împrumutate.

Validând raţionamentul instanţei de fond, care a respins acţiunea în nulitate absolută în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în reziliere, instanţa de apel, similar celei de fond, şi-a limitat construcţia argumentativă la a reţine efectul procesual reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care împiedică reluarea verificărilor jurisprudenţiale cu privire la valabilitatea contractului de împrumut şi a actului adiţional la acesta.

Aceasta întrucât - a argumentat instanţa de apel - în primul proces reclamantul împrumutător a recunoscut explicit valabilitatea contractului de împrumut şi a actului adiţional subsecvent şi s-a prevalat de ele ca fiind acte juridice încheiate în deplină cunoştinţă de cauză şi producătoare de efecte juridice, astfel că acesta nu mai poate porni un nou proces în care să invoce cauze de nulitate, preexistente sau contemporane epocii la care au fost încheiate respectivele acte juridice, pentru a obţine în esenţă aceeaşi finalitate, şi anume restituirea sumei de 126.000 euro.

Prin motivele de recurs, reclamantul-recurent a criticat reţinerea nelegală a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, susţinând că are ataşat un atare efect procesual numai dezlegarea referitoare la normele de drept substanţial aplicabile (C. civ. din 1864) şi că prin niciun considerent, cu valoare decisivă ori decizorie, nu s-a tranşat chestiunea litigioasă referitoare la valabilitatea actului adiţional, care să permită concluzia inexistenţei sancţiunii nulităţii absolute a acestuia.

Criticile recurentului sunt fondate.

De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Articolul 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.

Funcţiunea lucrului judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicaţia soluţiei din dispozitiv, cât şi de considerentele decizorii, care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranşând aspecte ale litigiului care, datorită modalităţii în care sunt supuse dezbaterii, nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Înalta Curte are în vedere că, în primul proces purtat între aceleaşi părţi, verificarea jurisdicţională s-a realizat asupra aspectului litigios al sancţiunii rezilierii contractului de împrumut, modificat prin actul adiţional, pentru neexecutarea parţială a obligaţiei de restituire a ratelor lunare, soluţia de respingere a acţiunii sprijinindu-se, în chip indispensabil, pe argumentul că neexecutarea parţială nu a fost una suficient de însemnată, de gravă, obligaţia de restituire a celor 8 rate lunare eşalonate fiind, de altfel, îndeplinită în cursul procesului, la judecata în primă instanţă.

Or, în cel de-al doilea proces, pendinte, chestiunea litigioasă este circumscrisă sancţiunii nulităţii absolute, pentru inexistenţa ori nevalabilitatea condiţiilor de fond (consimţământ, obiect şi cauză), a actului adiţional la contractul de împrumut prin care s-au modificat termenul şi modalitatea de executare a obligaţiei de restituire a împrumutului (fiind vorba, în esenţă, despre eşalonarea în rate lunare de minim 500 euro, pe o durată maximă de 21 de ani).

Într-adevăr, prin cele două acţiuni în justiţie, reclamantul împrumutător valorifică două sancţiuni de drept civil distincte, rezilierea şi nulitatea contractului, însă finalitatea urmărită este, în esenţă, aceeaşi, anume activarea efectului restituirii prestaţiilor (sumei de bani împrumutate).

În egală măsură, Înalta Curte reţine ca fiind principial corecte considerentele de ordin teoretic expuse de instanţa de apel, unanim admise în plan doctrinar şi jurisprudenţial, referitoare la deosebirea de regim juridic dintre cele două sancţiuni de drept civil, în sensul în care, sub aspectele care interesează litigiul pendinte, nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, se aplică oricărui act juridic civil, iar cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic şi constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului, în vreme ce rezilierea presupune un act juridic valabil încheiat, intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.

Însă, în cauză, instanţa de apel deşi porneşte în mod corect, în logica argumentativă, de la considerentul cu valoare generală potrivit cu care, spre deosebire de nulitate, rezilierea presupune un act juridic valabil încheiat, totuşi în mod greşit reţine argumentul că prin hotărârea judecătorească pronunţată în primul proces s-ar fi tranşat definitiv chestiunea valabilităţii contractului de împrumut şi a actului adiţional.

Aceasta întrucât, niciunde în cuprinsul considerentelor ce au fundamentat hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul civil nr. x/2014 nu a fost examinată şi dezlegată definitiv chestiunea valabilităţii actului adiţional la contractul de împrumut, din unghiul de analiză al condiţiilor de fond, esenţiale, de validitate. De altfel, este de observat că nici măcar cu valoarea unor considerente indiferente sau supraabundente, în legătură cu care este îndeobşte cunoscut faptul că nu pot avea ataşat efectul lucrului judecat, hotărârile judecătoreşti din litigiul anterior nu fac vreo referire la încheierea valabilă a actului adiţional.

Dimpotrivă, rezultă în chip limpede şi lipsit de orice echivoc, faptul că aspectele statuate jurisdicţional anterior au vizat exclusiv neexecutarea parţială a contractului, aşadar cauze ulterioare încheierii actului juridic, rezervate câmpului de aplicabilitate a sancţiunii rezilierii, iar nicidecum cauze anterioare sau concomitente acestui moment, precum cele referitoare la inexistenţa ori nevalabilitatea consimţământului, obiectului şi cauzei, invocate în cel de-al doilea proces ca fundamentând juridic instituţia nulităţii afirmate de reclamant.

Or, nefiind tranşată în procesul anterior, chestiunea valabilităţii actului adiţional nu putea avea, în mod evident, ataşat nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că se opune judecăţii pendinte, fără posibilitatea contestării, o atare constatare a valabilităţii actului adiţional.

Lipsit de orice fundament juridic este şi argumentul instanţei de apel care acreditează ideea că, având opţiunea între două sancţiuni diferite (reziliere şi nulitate), odată aleasă şi parcursă fără succes calea rezilierii (pentru atingerea aceleiaşi finalităţi urmărite - restituirea împrumutului), reclamantul nu mai putea accesa mijlocul procesual al acţiunii în nulitate. Mai mult decât atât, o atare aserţiune ignoră regimul juridic propriu fiecăreia din cele două cauze de ineficacitate a actului juridic, în special regulile privitoare la invocarea sancţiunilor.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 18 din 09 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.