Damages Awarded for Degrading Detention Conditions; Passive Standing of National Penitentiary Administration Confirmed

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

După deliberare, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, la data de 24 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul de Femei Târgşorul Nou, Ministerul Afacerilor Interne, în reprezentarea Serviciului Independent de Reţinere şi Arestare Preventivă, şi Statul Român, prin Ministerul Justiţiei, la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin supunerea sa la tratamente inumane şi degradante, prin nerespectarea, cu rea-credinţă, a condiţiilor de detenţie.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 22 septembrie 2017, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să solicite introducerea, în cauză, a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în reprezentarea Serviciului Independent de Reţinere şi Arestare Preventivă.

La data de 16 februarie 2018, reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor solicitate, la suma de 40.000 euro, pentru perioada de detenţie efectuată în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Central şi la suma de 10.000 euro, pentru perioada de detenţie efectuată în Penitenciarul de Femei Târgşorul Nou .

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1273 din 31 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 04.02.2014-24.04.2014; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Interne; a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Pentenciarul Târgşorul Nou şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul incident declarat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca nefondat.

A admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A., şi apelul incident declarat de intimatul-pârât Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1273 din 31 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la daunele morale solicitate aferente perioadei 04.02.2014 - 20.04.2014.

A respins cererea de acordare a daunelor morale pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare aferente perioadei 04.02.2014 - 20.04.2014, ca prescrisă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pe pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 800 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Central în perioada 21.04.2014 - 17.12.2014.

A obligat pe pârâtul Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou, în solidar cu pârâtul Administraţia Naţională a Penitenciarelor, la plata sumei de 2.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare în Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou în perioada 18.12.2014 - 23.04.2016.

A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

4. Cererile de recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Muncipiului Bucureşti, cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 3 decembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa B. (dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale, pentru perioada 18.12.2014-23.04.2016, susţinând că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010 şi a Ordinului nr. 2772/C/2017, care l-a abrogat pe cel dintâi.

Recurentul a mai susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., arătând că declaraţia singurului martor audiat în cauză, C., nu probează niciunul dintre aspectele subsumate cazării, iar instanţa de apel a valorificat, în mod greşit, această probă testimonială, pentru a justifica reţinerea culpei în sarcina acestui pârât.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate în cauză, în acele pricini, statul fiind condamnat, fără a se reţine vreo culpă a penitenciarului; prin urmare, acele hotărâri nu pot fundamenta stabilirea răspunderii materiale în sarcina recurentului.

Concluzionând, recurentul a arătat că obligaţiile patrimoniale stabilite de instanţa europeană în sarcina statelor au ca fundament culpa acestora în neasigurarea condiţiilor de detenţie, or, în cauza dedusă judecăţii, nu a fost probată culpa în sarcina penitenciarului.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar instanţa de apel nu a lămurit starea de fapt, respectiv identificarea persoanelor juridice vinovate de presupusa faptă ilicită invocată de reclamantă, deşi, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a prezentei recurente, trebuia făcută dovada că organele sale de conducere, cu prilejul exercitării funcţiei, au săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii.

S-a mai susţinut de către recurentă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor din Ordinul nr. 433/2010, raportat la vinovăţia reţinută în sarcina acestei pârâte, în condiţiile în care potrivit art. 36 din C. proc. civ., Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are legitimare procesuală în cauză, întrucât, pentru a avea calitatea de parte în proces, trebuia să fie titular al dreptului şi al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.

În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că această instituţie are calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum si pentru reamenajarea spatiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 16 ianuarie 2007, denumit în continuare Regulament".

Recurenta a învederat că organizarea şi coordonarea activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, iar Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, eventualele inacţiuni în acest sens nefiind consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate, în prezent, de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condiţiilor de igienă din penitenciar, calitatea scăzută a hranei - care nu privesc situaţia strictă a unui deţinut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011).

În acest sens, recurenta a solicitat instanţei de recurs să analizeze pretenţiile reclamantei şi prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul membru are obligaţia de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ţinând seama totodată de cerinţele practice din închisoare, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate în mod corespunzător.

Aşadar, statul este obligat, în pofida problemelor logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora.

Prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii c. României, din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat Statului Român, ca în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie (atribuţii ce nu intră în sarcina ANP şi a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenţiei, astfel cum sunt enunţate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan naţional.

În continuare, recurenta a făcut referire la decizia nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizia nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, decizia nr. 3074/2017 a Tribunalului Ilfov, în care s-a stabilit că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă, în cauze similare, întrucât penitenciarele unde s-a ispăşit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată, deoarece art. 222 C. civ. stabileşte că persoana juridică, având în subordine altă persoană juridică, nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă. De asemenea, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiţii de detenţie, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este răspunzător patrimonial de eventuale prejudicii suferite de reclamant, iar nu Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Instanţa de apel avea obligaţia să efectueze o analiză a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi a naturii obligaţiei, pentru ca, raportat la particularităţile speţei, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Din modul în care reclamanta a prezentat situaţia de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta a opinat că pretinsa faptă ilicită îi este atribuită exclusiv Penitenciarului de Femei Ploieşti- Târgsorul Nou şi Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, instituţii care au personalitate juridică şi care pot sta în judecată în nume propriu, iar chemarea în judecată a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor s-a efectuat prin raportare la o răspundere generică, iar nu delictuală, prin prisma faptului că răspunde pentru instituţiile din subordine.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012, penitenciarele sunt instituţii publice de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care fac parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.

În aceste condiţii, recurenta a învederat că nu se poate reţine în sarcina ANP obligaţia de a repara un eventual prejudiciu cauzat de către unităţile penitenciare subordonate prin nerespectarea uneia dintre atribuţiile instituite de Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012 (act normativ aplicabil în perioada executării pedepsei).

În continuare, recurenta a făcut referire la dispoziţiile din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, potrivit cărora penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite, astfel că le revine responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, iar, numai cu titlu subsidiar, această responsabilitate revine ANP-ului.

În acest sens, recurenta a susţinut că nu se poate angaja răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru modul de organizare a executării pedepsei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada încălcării unui drept sau a existentei unui prejudiciu moral şi nici presupusa culpă a acestei instituţii.

Prevederile Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C din 05 februarie 2010, invocat de reclamantă, nu sunt aplicabile în cauză, dispoziţiile acestui ordin aplicându-se pe măsură ce penitenciarele efectuează investiţii, modernizări, transformări şi extinderi ale fondului construit.

Acest ordin a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare, iar potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile; aşadar, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi actele săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia.

Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa cauza Mursic împotriva Croaţiei, a stabilit că, examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este "degradant" în sensul art. 3 din Convenţie, trebuie ţinut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă, şi dacă, în funcţie de consecinţe, a afectat, în mod ireversibil, personalitatea condamnatului.

Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât reclamantei i-au fost asigurate atât confortul psihic constant, cât şi condiţii de detenţie corespunzătoare, iar prin participarea acesteia la activităţi educaţionale, religioase şi psihologice, dar şi prin prestarea de muncă, rezultă că personalitatea reclamantei nu a fost afectată şi nu a suferit tratamente inumane şi degradante în penitenciar.

În aceste condiţii, recurenta a opinat că nu poate fi obligată la plata către reclamantă a unui prejudiciu moral, în temeiul prevederilor Ordinului nr. 433/2010, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs va aprecia că acţiunea reclamantei este întemeiată, recurenta a arătat că daunele în cuantum de 2000 euro sunt disproporţionate raportat la împrejurările de fapt reţinute de către instanţă, respectiv că nu i s-a asigurat reclamantei suprafaţa minimă de cazare de 4 mp, suma urmând a fi stabilită luând în considerare faptul că detenţia, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricţii privind viaţa privată şi de familie a persoanei în cauză. A apreciat că sunt relevante, în speţă, numărul de zile în care reclamanta a executat pedeapsa în anumite condiţii de detenţie, consecinţele acestui fapt, suferinţa provocată, punerea în primejdie a vieţii, respectiv că trebuie reţinute, totodată, condiţiile economice din România, dar şi practica judiciară în materie, principiul echităţii şi necesitatea păstrării unui just echilibru, prin evitarea îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantei.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reducerea sumei de 800 euro stabilită ca obligaţie de plată în sarcina sa.

În motivare, această recurentă a arătat că, în perioada 21.04.2014 -17.12.2014, pentru care s-au acordat reclamantei despăgubirile, a fost în vigoare Ordinul MAI nr. 988/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea locurilor de reţinere şi arest preventiv din unităţile de poliţie ale Ministerului Afacerilor Interne, în cuprinsul căruia nu se regăseşte obligativitatea de a asigura persoanelor arestate un spaţiu de 4 mp/persoană, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Singura reglementare referitoare la spaţiu se regăseşte în art. 7 din Regulament care prevede că:

"camerele aresturilor situate în sediile unităţilor şi subunităţilor de politie sunt dotate cu instalaţii sanitare, de încălzire, iluminat, aerisire şi ventilaţie, asigurându-se pentru fiecare persoană în spaţiul de cazare minimum 6mp/aer".

Instanţa de apel, atunci când a constatat că gradul de ocupare a celulelor a fost ridicat, s-a prevalat de standardul recomandat autorităţilor române în raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, redactat în urma vizitelor în penitenciarele româneşti, care, însă, pe de-o parte, vizează penitenciarele din România, care se organizează sub conducerea Ministerului Justiţiei, iar nu centrele de reţinere şi arestare preventivă organizate sub conducerea Ministerului Afacerilor Interne, iar, pe de altă parte, conţine doar recomandări, iar nu obligaţii.

Recurenta a arătat că, în privinţa regimului de executare a pedepselor din penitenciare, este reglementată obligativitatea penitenciarelor de a asigura un spaţiu de cel puţin 4 mp pentru fiecare persoană privată de libertate, conform art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C din 2010.

În continuare, recurenta a făcut referire la probele administrate în cauză, respectiv la declaraţia martorei C. şi la adresa nr. x/30.10.2020 a Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă nr. 1, precum şi la practica judiciară constând în decizia nr. 216 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

În subsidiar, recurenta a solicitat reducerea sumei de 800 euro la care a fost obligată, întrucât neregularităţile în privinţa cazării au fost probate cu ajutorul depoziţiei martorei C., care a fost cazată în aceeaşi cameră cu reclamanta doar în perioada 20.02.2014 - 08.05.2014, iar pentru intervalul 04.02.2014-20.04.2015 s-a reţinut prescripţia de către instanţa de apel, prin urmare, au fost probate doar condiţiile necorespunzătoare de cazare din perioada 21.04.2014-08.05.2014, iar pentru această perioadă ar putea fi obligată la plata către reclamantă a maximum 60 de euro, cu titlu de daune morale.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 04 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Penitenciarul de Femei Ploieşti -Târgşorul Nou şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursurilor, aşa cum au fost formulate.

Recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploieşti -Târgşorul Nou a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, la data de 04 ianuarie 2021, prin care a solicitat respingerea, în parte, a recursului, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la excluderea răspunderii ANP din raportul de solidaritate stabilit prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, la data de 04 ianuarie 2021, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

La 18 ianuarie 2021, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea recursurilor şi menţinerea, ca legală şi temeinică a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

La 15 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou, arătând că, în mod greşit, penitenciarul a susţinut că ANP are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, sens în care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANP şi respingerea cererii în contradictoriu cu această instituţie. În ceea ce priveşte întâmpinarea formulată de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a precizat că achiesează la apărările formulate de aceasta.

La 5 februarie 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., solicitând respingerea apărărilor reclamantei, ca nefondate.

La 03 februarie 2021, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca neîntemeiate.

La 09 februarie 2021, recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploieşti -Târgşorul Nou a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca lipsite de fundament legal şi nedovedite.

La 18 martie 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de această recurentă.

La data de 22 martie 2021, urmare a recomunicării motivelor de recurs formulate de recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploieşti- Târgşorul Nou, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de acest recurent, menţinându-şi apărările din întâmpinarea din 18 ianuarie 2021.

La 07 aprilie 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă la recursul declarat de recurentul Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou, arătând că susţinerile reclamantei nu sunt dovedite.

6. Procedura de filtru.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a anulat recursul declarat de pârâtul Penitenciarul de Femei Ploieşti Târgşorul Nou împotriva aceleiaşi decizii.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a susţinut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor din Ordinul nr. 433/2010, instanţa de apel ignorând că nu a fost justificată calitatea sa procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii.

Critica este nefondată, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANP fiind în mod corect reţinută de către instanţa de apel.

Astfel, instanţa de apel a observat că, deşi tribunalul a omis să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANP, invocată prin întâmpinare în faţa primei instanţe, excepţia este neîntemeiată, fiind lipsit de relevanţă faptul că, în temeiul art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pârâta Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou, unitate subordonată A.N.P., are personalitate juridică.

Subsumat acestei critici privind calitatea procesuală pasivă a recurentei ANP, se reţine că potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016:

"Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, constându-se, în cauză, conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Se observă că sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte în combaterea considerentelor deciziei pronunţate în apel, prin care s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Anexa la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în justificarea faptei ilicite, instanţa de apel reţinând că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 (…), aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006 (…)".

Susţinerea recurentei în sensul că organizarea şi coordonarea activităţilor revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern, Statul Român având responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, nu este fondată, recurenta având ca premisă a acestei critici faptul că, în dreptul intern, persoanele deţinute/încarcerate nu ar dispune de o cale efectivă pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Fane Ciobanu c. României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011.

Or, instanţa de apel a analizat această critică şi a reţinut că afirmaţia Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost făcută în contextul apărărilor Guvernului român privind pretinsa neepuizare de reclamant a căilor de recurs interne, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind chemate să răspundă numai statele, nu şi persoanele fizice sau persoanele juridice de drept public sau privat, fără ca aceasta să aibă semnificaţia că pentru orice neregularitate urmează să răspundă, în dreptul intern, numai Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice.

De altfel, prin dispoziţiile art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, cât şi a statului, nefiind incidentă nicio dispoziţie legală expresă specială care să dispună că răspunderea civilă aparţine exclusiv Statului Român pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare din centrele de arest şi/sau din penitenciare.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (care reia dispoziţii similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, etc.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de Guvern stabileşte că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se, în cauză, conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă şi a ANP.

Prin urmare, capacitatea juridică şi atribuţiile în materie ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu au fost negate, în speţă, fiind analizate şi în raport de conduita acesteia în executarea obligaţiilor legale ce îi incumbă în organizarea activităţii de detenţie.

Se constată astfel că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie ce impun statului, printr-o obligaţie legală, de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.

În acest context, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a H.G. nr. 756/2016 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin Decizia Directorului General al ANP nr. 507/2012, în cauză, deoarece se constată că răspunderea acesteia nu a fost angajată pentru faptele unităţilor din subordine, respectiv a Penitenciarului de Femei Târgşorul Nou, ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de textele de lege menţionate, aceasta fiind instituţia căreia îi incumbă, prin lege, obligaţia remedierii deficienţelor privind condiţiile de cazare, astfel cum prevede art. 2 din Normele la Ordinul MJ nr. 433/2010.

Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a altor hotărâri judecătoreşti, în care s-a stabilit că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă şi în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Prin urmare, se constată că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine rolul de a aplica dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie ce impun statului, printr-o obligaţie legală, de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.

Referitor la susţinerea recurentei că prevederile Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 433/C din 05 februarie 2010 nu sunt aplicabile în cauză, se reţine că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare, şi a fost abrogat odată cu adoptarea Ordinului nr. 2772/2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 822 din 18 octombrie 2017.

Or, având în vedere că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru condiţiile necorespunătoare de arest preventiv/detenţie din perioada 04.02.2014-17.12.2014, respectiv 18.12.2014-23.04.2016, în mod corect, instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, s-a raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 433/2010.

În privinţa celorlalte critici formulate de această recurentă, se reţine că instanţa de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile şi prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligaţii în sarcina statelor membre, fiind invocată ampla jurisprudenţă a Curţii Europene adoptată în această materie în interpretarea Convenţiei, evocându-se între altele hotărârea pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei prin care s-a statuat că "art. 3 din Convenţie impune Statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun partea interesată unei suferinţe sau unei încălcări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", dar şi hotărârile pronunţate în cauzele Labita împotriva Italiei sau Irlanda contra Regatului Unit.

Or, în speţă, nu au fost evidenţiate aspecte care să fi fost greşit evaluate din această perspectivă pentru a se putea reţine un viciu de legalitate a hotărârii recurate sub acest aspect.

Raportat la susţinerile din memoriul de recurs cu privire la cuantumul disproporţionat al daunelor morale, faţă de îmrejurările de fapt reţinute de către instanţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus, pe larg, argumentele pentru care a considerat întemeiate pretenţiile reclamantei, făcând trimitere la mai multe cauze pronunţate de Curtea Europeană şi analizând perioada pentru care s-au solicitat daunele morale şi cuantumul acordat în respectivele cauze, iar, în final, a optat pentru acordarea unei sume globale, iar nu pentru acordarea unei sume pe zi de detenţie, ţinând cont de durata deţinerii, mai scurtă în cadrul Centrului de Detenţie şi Arest Preventiv Central şi mult mai lungă în cazul Penitenciarului de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou.

Astfel, statuând că pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Femei Ploieşti - Târgşorul Nou datorează reclamantei, în solidar, daune morale în cuantum de 2000 euro, curtea de apel a făcut aplicarea efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 C. proc. civ.

Pe de altă parte, stabilirea cuantumului daunelor morale este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, astfel că, în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanţa de apel a apreciat că suma de 2000 euro, reprezintă o despăgubire aptă să constituie o satisfacţie echitabilă şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, despăgubirile stabilite asigurând o justă compensaţie a suferinţelor pricinuite reclamantei.

Aşadar, cuantumul daunelor morale stabilit de către instanţa de apel este rezultatul aprecierii acestei instanţe şi vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în prezentul recurs.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, se reţin următoarele:

Principala critică a acestei recurente-pârâte a vizat reţinerea eronată de către instanţa de apel a întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă Central face parte din Serviciul de Reţinere şi Arestare Preventivă, care este o structură din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, unitate cu personalitate juridică proprie, conform prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În analiza faptei ilicite invocate de reclamantă privind detenţia sa în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv în perioada 21.04.2014-17.12.2014, cu excluderea perioadei 04.02.2014-20.04.2014 reţinută de instanţa de apel ca fiind prescrisă, această pârâtă a indicat expres condiţiile în care a fost deţinută reclamanta în respectivul centru, recunoscând că aceasta a fost cazată într-un spaţiu mai mic de 4 mp, în toată perioada şi în toate camerele de deţinere în care a fost custodiată, respectiv că pârâta nu a beneficiat de acces la lumină naturală sau aer suficient sau disponibilitatea de ventilaţie, reţinându-se, totodată, lipsa temperaturii adecvate a camerei, a posibilităţii de a folosi toaleta în privat, de a se respecta normele de igienă şi normele sanitare de bază, a hranei adecvate şi suficiente raportat la nevoile reclamantei sau existenţa infiltraţiilor în pereţii camerelor de deţinere.

Raportat la dispoziţiile Ordinului MAI nr. 988/2005 şi la jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că trebuie analizate ca un tratament degradant condiţiile de detenţie ale reclamantei, în special suprapopularea celulei sale. Cum, în cauză, s-a reţinut corect, raportat la situaţia de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, că reclamanta a fost supusă, în perioada în care s-a aflat în custodia Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă Central, unor condiţii de detenţie care nu respectă standardele impuse de Ordinul MAI nr. 988/2005 şi nici pe cele la care face trimitere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din cauza pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, aprecierea instanţei de apel în sensul că se impune dezdăunarea reclamantei pentru prejudiciul moral înregistrat nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate.

Contrar susţinerilor din recurs, împrejurarea că art. 7 din Ordinul MAI nr. 988/2005 impune asigurarea unui volum de 6 m3 de aer, nu are aptitudinea de a releva o greşită evaluare a instanţei de apel în privinţa caracterului ilicit al faptelor reţinute în sarcina acestei recurente.

Astfel, pe de o parte, suprapopularea camerelor de detenţie nu a constituit singurul criteriu în raport de care instanţa de apel a statuat în sensul încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci aşa cum s-a arătat deja, instanţa devolutivă s-a raportat la aspectele de fapt verificate de către Curtea Europeană în analiza condiţiilor de detenţie în privinţa cărora această instanţă a statuat că au depăşit pragul de gravitate prevăzut de art. 3 din Convenţie, iar pe de altă parte, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că s-a raportat, în aprecierea sa în privinţa supraaglomerării camerelor de detenţie în care fost cazată reclamanta, la cuprinsul Raportului Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale).

Recurenta-pârâtă a susţinut, într-o altă critică, faptul că Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante vizează doar penitenciarele din România, nu şi centrele de reţinere şi arest preventiv, iar acest raport conţine doar recomandări, nu şi obligaţii, normele dispozitive permisive oferind subiectelor de drept permisiunea să aibă o anumită conduită numai în măsura în care vor, nerespectarea acestor norme neputând fi calificată ca fiind o faptă ilicită.

Critica este nefondată.

Prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994 România a ratificat Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, precum şi a protocoalelor nr. 1 si 2 la Convenţie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 285 din 7 octombrie 1994.

Potrivit art. 1 din Convenţie, "se instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumit în continuare comitetul). Prin intermediul vizitelor, comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate în vederea întăririi, dacă este cazul, a protecţiei lor împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.", iar potrivit art. 2 "Fiecare parte autorizează vizitarea, conform prezentei convenţii, a oricărui loc, aflat sub jurisdicţia sa, în care persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică."

Prin urmare, Raportul comitetului european nu vizează doar penitenciarele, cum eronat susţine recurenta-pârâtă, ci vizitele sunt organizate în locurile de detenţie pentru a evalua situaţia persoanelor private de libertate, precum penitenciarele, centrele de reeducare, centrele de arest preventiv din cadrul poliţiei, etc.

De asemenea, nu poate fi validat raţionamentul recurentei-pârâte că raportul conţine numai recomandări, nu şi obligaţii, ceea ce ar permite subiectelor de drept să aibă o anumită conduită numai în măsura în care vor, aceste susţineri fiind în contradicţie cu ordinea juridică europeană.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de reducere a sumei de 800 euro, la care a fost obligată cu titlu de daune morale, deoarece au fost probate doar condiţiile necorespunzătoare de cazare din perioada 21.04.2014-08.05.2014, iar pentru această perioadă ar putea fi obligată la plata către reclamantă a maximum 60 euro, se reţine că, raportat şi la considerentele prezentate anterior în analiza recursului recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale, respectiv cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ce excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., aspectele astfel invocate de recurentă situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt reţinută în cauză şi la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate. Astfel, doar în cazul în care s-ar fi adus critici concrete asupra nerespectării de către instanţă a criteriilor de evaluare a daunelor morale prin raportare la principiul echităţii şi proporţionalităţii, instanţa de recurs era îndrituită să facă o analiză asupra acestora.

În acest context, cuantumul în sine al daunelor morale nu poate constitui obiect al analizei, ţinând de modul de apreciere a probelor, care excede controlului de nelegalitate.

Prin urmare, faţă de cele prezentate, reţinând, totodată, că instanţa de apel, prin decizia recurată, deşi a schimbat sentinţa atacată, a examinat în concret faptele deduse judecăţii, explicând într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi arătând, raportat la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate, aşa încât hotărârea creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul hotărârii judecătoreşti, criticile recurentei urmează a fi respinse ca nefondate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.