Tort claim against State for degrading detention conditions remanded for retrial; State’s passive standing confirmed.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

După deliberare, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2017, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Statul Român, obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale; în motivarea cererii, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, în perioada executării arestului preventiv, a fost deţinut în condiţii necorespunzătoare, fiindu-i pusă în pericol starea de sănătate.

La termenele de judecată din data de 21 mai 2018, respectiv din 26 iunie 2018, reclamantul a precizat că înţelege să-şi reducă cuantumul pretenţiilor la suma de 10.000 euro şi că înţelege să renunţe la judecata pricinii în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Statul Român, arătând în mod expres că doreşte continuarea judecării cererii doar în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

La termenul din data de 15 octombrie 2018, Tribunalul Bihor a apreciat că se impune a fi citat, în calitate de pârât, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice cu o copie a cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 7/C din 04 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia netimbării cererii, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013, a stabilit că sumele reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, iar onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 857 RON, se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile introduse de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 7/C din 04 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor; a respins, ca nefondat, apelul incident introdus de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 7/C din 04 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 18 ianuarie 2021 şi a fost repartizat spre soluţionare completului CF x.

4. Cererile de recurs

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, arătând că, în mod greşit, instanţele de fond nu au reţinut toate perioadele în care a fost în arest preventiv, respectiv 24 aprilie 2017- 27 aprilie 2017, 11 mai 2017-15 mai 2017, 22 mai 2017- 23 mai 2017, 03 octombrie 2017- 04 octombrie 2017, 19 octombrie 2017-23 octombrie 2017 în tranzit la centrul de detenţie Craiova, 22 septembrie 2016-11 octombrie 2016, 25 aprilie 2017-27 aprilie 2017, 15 mai 2017-22 mai 2017, 23 iunie 2017- 3 iulie 2017, 23 octombrie 2017 - 21 noiembrie 2017, 12 martie 2017-15 martie 2017, 13 iulie 2018-30 iulie 2018, 20 august 2018, 28 aprilie 2017-11 mai 2017, 23 mai 2017-28 mai 2017, 09 februarie 2018 - 14 decembrie 2020.

Recurentul a susţinut că se impune dovedirea situaţiei de fapt şi constatarea că instanţele de fond nu au dispus introducerea în cauză a Penitenciarului Arad, a Centrului Educativ Buziaş şi a centrelor de reţinere şi arest preventiv, deşi acest aspect a fost solicitat şi că se impune disjungerea cauzei pentru a se putea stabili pe deplin situaţia de fapt şi "acuzaţiile aduse pârâtelor".

Din conţinutul considerentelor deciziei curţii de apel, reiese că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 72 din C. civ. care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri materiale, în condiţiile art. 253 alin. (4) din acelaşi cod.

Or, instanţele de fond, în mod nelegal, au statuat că prejudiciul a fost reparat în condiţiile Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Pentru stabilirea perioadelor executate în condiţii necorespunzătoare, recurentul a învederat că trebuie inclusă şi perioada cuprinsă între data de 09 februarie 2018 şi data formulării prezentului recurs, urmând a se constata legătura de cauzalitate dintre nerespectarea dreptului la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri şi prejudiciul material suferit de către reclamant.

Conform art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) lit. e), h), i) şi m) din H.G. nr. 1849/2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei, are ca atribuţii organizarea, controlul, îndrumarea şi sprijinirea activităţilor privind asigurarea dreptului la asistenţă medicală a persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate.

În jurispudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul român nu conferă o cale de atac efectivă persoanelor care reclamă lipsa spaţiilor de cazare din penitenciare (cauza Fane Ciobanu contra României, cauza Rezmiveş şi alţii contra României), arătând că se impune ca statele semnatare ale Convenţiei privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului să asigure persoanelor aflate sub jurisdicţia lor să nu fie supuse la rele tratamente. În acest sens, s-a statuat că le revine statelor obligaţia de a organiza sistemul penitenciar în aşa fel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, aceasta fiind o obligaţie de rezultat, în caz contrar, putându-se reţine existenţa unei fapte ilicite.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut că Penitenciarul de Maximă Siguranţă Arad nu a fost introdus în cauză, iar fapta ilicită a putut fi reţinută numai în raport de perioada în care reclamantul s-a aflat încarcerat în cadrul Penitenciarului Arad, Oradea şi Aiud, fără a se stabili despăgubiri şi pentru perioadele în care reclamantul a executat pedepse în cadrul Penitenciarului Arad, a Centrului Educativ Buziaş şi a Centrului de reţinere şi arest preventiv al Inspectoratului judeţean de poliţie Alba Iulia şi Bihor.

Conchizând, recurentul-reclamant a învederat că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu a probat lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar prin întâmpinarea formulată, această instituţie a arătat că acordarea de despăgubiri nu ar putea constitui decât o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii proesuale pasive şi respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţele de fond au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, reţinând că acesta justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză "prin raportare la faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor este în subordinea Statului Român, care, atunci când este chemat în judecată, răspunde prin Ministerul Finanţelor Publice".

Însă, aşa cum a reţinut instanţa de fond, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) lit. e), h), i) şi m) din H.G nr. 1849/2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este o instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei, care are atribuţii legate de asigurarea condiţiilor materiale din penitenciare; prin urmare, reiese că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu este în subordinea Statului Român, ci a Ministerului de Justiţie.

Pe de altă parte, conform art. 223 din C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Or, în cauza pendinte, Ministerul Finanţelor Publice nu poate sta în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român, având în vedere că, în acest caz, calitatea procesuală pasivă, în reprezentarea Statului Român, o au alte instituţii, respectiv Penitenciarul Craiova şi Aiud, precum şi Ministerul Justiţiei, prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Reiese, aşadar, că în sarcina Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi reţinută existenţa vreunei fapte ilicite, cum este cea pretinsă de către reclamant, săvârşită cu vinovăţie şi care să antreneze obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul pretins, având în vedere că Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, nu îi poate fi imputată nerespectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor având obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a spaţiilor de cazare individuală, respectiv să asigure normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor condamnate care se stabilesc prin ordin al Ministerului de Justiţie, conform art. 10 coroborat cu art. 48 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că, în cauza dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă, în reprezentarea Statului Român, o are Administraţia Naţională a Penitenciarelor, respectiv Penitenciarele Oradea, Craiova şi Aiud.

A mai susţinut recurentul-pârât că, la termenul de judecată de la data de 25 iunie 2018, reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Statul Român, arătând că solicită să se judece doar în contradictoriu cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor; or, în atare context, soluţia instanţelor de fond de introducere în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este una nelegală şi în dezacord cu dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 24 februarie 2021, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile nulităţii recursurilor declarate în cauză, în condiţiile art. 482 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că aspectele relevate prin căile de atac exercitate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 08 martie 2021, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamant, întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La data de 15 martie 2021, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât aspectele relevate în susţinerea căii de atac vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material.

La data de 26 martie 2021, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamantul A. pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bihor-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, invocată de intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi a admis în principiu recursurile declarate de în cauză.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, se constată că argumentele recurentului vizează, în realitate, o pretinsă lipsă a calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, în acest litigiu, pentru Statul Român.

Obiectul cererii de chemare în judecată priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru condiţiile de detenţie, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecăţii, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale obiective prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenţie, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În acest context se reţine că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în asigurarea că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, de vreme ce acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă s-a obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, a fost confirmată de către instanţa de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinută la fondul cauzei.

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, urmează a se înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în sensul că în speţă, calitate procesuală pasivă în reprezentarea Statului Român au alte organe, respectiv Penitenciarul Craiova şi Aiud, precum şi Ministerul Justiţiei, prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Astfel, Ministerul Finanţelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod obiectiv pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, această răspundere decurgând din condiţiile precare şi inadecvate de detenţie cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenţiei.

Referitor la critica recurentului-pârât în sensul că reclamantul a formulat precizări, la termenul de judecată din 25 iunie 2018, cu privire la cadrul procesual pasiv, în sensul că a arătat că înţelege să renunţe la judecata în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Statul Român, respectiv că doreşte continuarea judecăţii doar în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, se constată că, deşi această critică se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, în condiţiile în care, cu toate că reclamantul a precizat că renunţă la judecarea cauzei sale în contradictoriu cu acest pârât, instanţa de fond a apreciat că se impune a fi citat în cauză, în calitate de pârât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aspect reţinut prin încheierea din 15 octombrie 2018, iar reprezentantul reclamantului, desemnat din oficiu, prezent în sală la respectivul termen de judecată, nu s-a opus introducerii în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, se constată că, prin cererea de apel, principala critică a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a vizat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauza dedusă judecăţii, fără a fi relevate critici cu privire la măsurile dispuse de instanţa de fond prin încheierea din 15 octombrie 2018, critici care să aibă aptitudinea de a circumstanţia o eventuală aplicare greşită în cauză a prevederilor art. 78 din C. proc. civ., respectiv a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., aşa cum tinde recurentul să demonstreze în prezenta cale de atac.

Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi art. 483 C. proc. civ. reglementează o ierarhie a căilor de atac, menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, respectiv că, hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa supremă, se reţine nu poate fi criticată direct în recurs, stabilirea cadrului procesual pasiv de către instanţa de fond, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în primă instanţă a avut deschisă calea de atac a apelului, iar aceste critici nu s-au regăsit în cuprinsul memoriului de apel.

Referitor la recursul declarat de recurentul-reclamant A., se constată că o primă critică formulată de acesta, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează stabilirea greşită a cadrului procesual pasiv, în sensul că nu au fost introduşi în cauză pârâţii Penitenciarul Arad, Centrul Educativ Buziaş şi centrele de arest preventiv.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte limitele cadrului procesual, acesta având obligaţia de a identifica corect persoana pârâtului, de a se asigura şi, în consecinţă, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanţă.

În speţă, prin încheierea din 23 aprilie 2018, instanţa de fond a reţinut că reclamantul are obligaţia de a stabili limitele învestirii instanţei, sens în care i-a pus în vedere titluarului cererii să precizeze, în concret, subiectele de drept a căror răspundere civilă urmăreşte a fi stabilită în cauză şi să indice pretenţiile pe care le solicită de la fiecare pârât.

În acest context, în ceea ce priveşte determinarea cadrului procesual, reclamantul a beneficiat de mai multe termene de judecată acordate de prima instanţă, respectiv de asistenţa specializată a unui apărător desemnat din oficiu de această instanţă.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat persoanele cu care înţelege să se judece, iar prin adresa emisă de Tribunalul Bihor, aflată la dosarul de fond vol. I, instanţa i-a pus în vedere reclamantului, între alte obligaţii, să indice cu cine anume înţelege să se judece.

Prin cererea aflată la dosarul primei instanţe - vol. I, reclamantul a precizat că cererea este formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, iar prin cererea aflată la fila x, a arătat că subiectele de drept împotriva cărora se îndreaptă sunt Statul Român şi Ministerul Justiţiei.

Prin răspunsul la întâmpinare, aflat la fila x, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ulterior, prin cererea aflată la dosarul de fond- vol I, reclamantul a învederat că renunţă la judecata în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, iar, prin încheierea din 21 mai 2018, instanţa de fond a reţinut poziţia acestuia raportat la precizările depuse.

Prin încheierea din 25 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, s-a reţinut că reclamantul, la interpelarea instanţei, a precizat că înţelege să se judece doar cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi că renunţă la judecarea cauzei în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.

Totodată, se reţine că, prin cererea de apel, reclamantul a susţinut, în esenţă, că starea de fapt nu a fost stabilită în mod complet, fără a fi avute în vedere toate consecinţele produse asupra stării sale de sănatate pe întreaga perioadă a detenţiei, solicitând introducerea în cauză a Centrului Educativ Buziaş, a Penitenciarului Gherla, a Penitenciarului Aiud, a Penitenciarului Arad, a Penitenciarului Oradea şi a Centrului de detenţie Craiova şi a solicitat emiterea unor adrese către aceste autorităţi pentru comunicarea unor relaţii referitoare la detenţia sa în aceste locuri de detenţie.

În acest context factual, se constată că, raportat la cadrul procesual stabilit de reclamant în prima fază procesuală, în mod corect, curtea de apel a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, că cererile reclamantului prin care acesta a susţinut introducerea în cauză a unor noi pârâţi au fost formulate pentru prima oară în calea de atac.

Aşadar, critica recurentului-reclamant vizând stabilirea cadrului procesual pasiv este nefondată, având în vedere prevederile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi validate susţinerile recurentului în sensul că instanţele de fond ar fi trebuit să analizeze cererea acestuia de despăgubire cu luarea în considerare a faptelor săvârşite de pârâţi în intervalul de timp ulterior sesizării instanţei de fond, respectiv, până la data formulării prezentului recurs.

Se impune a fi observat, sub acest aspect, că ceea ce pretinde reclamantul este analiza unor fapte care nu au fost deduse judecăţii în prima fază procesuală. Or, aceste cereri noi nu puteau face obiectul analizei instanţei de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., după cum reclamantul nu poate pretinde analiza lor pentru prima dată în recurs, contrar dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este, însă, fondată critica vizând faptul că instanţele de fond nu au analizat integral perioada indicată în cererea de chemare în judecată pentru care recurentul a solicitat despăgubiri, critică care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din verificarea actelor dosarului se constată că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin cererea formulată la data de 27 septembrie 2017, aflată la fila x în volumul I al instanţei de fond, depusă anterior primului termen de judecată, reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor începând cu data de 16 iulie 2016 până la data de 20 octombrie 2016 şi din 01 aprilie 2017 până la 28 mai 2017, precum şi "din 03 iunie 2017 până în prezent".

Din analiza hotărârilor pronunţate în cauză, se constată că prima instanţă a reţinut că din adresa nr. x/04.09.2018, emisă de Penitenciarul Aiud, completată prin răspunsul de la fila x, rezultă că reclamantul a fost încarcerat în acest penitenciar în 2 perioade: 14.09.2016 - 22.09.2016 şi 11.10.2016 - 20.10.2016, fiind în stare de arest preventiv, iar în datele de 27.04.2017 - 27.04.2017, 11.05.2017 - 15.05.2017, 22.05.2017 - 23.05.2017, 03.10.2017 - 04.10.2017 şi 19.10.2017 - 23.10.2017 a fost în tranzit, din adresa din 28.08.2018, emisă de Centrul de detenţie Craiova rezultă că reclamantul custodiat în acest centru în perioada 22.09.2016 - 11.10.2016, 25.04.2017 - 27.04.2017, 15.05.2017 - 22.05.2017, 23.06.2017 - 03.07.2017, 23.10.2017 - 21.11.2017, 12.03.2018 - 15.03.2018, 13.07.2018 - 30.07.2018, 20.08.2018 - prezent (data emiterii adresei), iar din adresa nr. x/06.09.2018, emisă de Penitenciarul Oradea, reclamantul a executat pedeapsa în acest penitenciar în perioada 28.04.2017 - 11.05.2017, 23.05.2017 - 28.05.2017.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat, în temeiul răspunderii delictuale, acordarea unor daune morale în raport de condiţiile necorespunzătoare de cazare din aceste 3 penitenciare în perioadele în care a fost deţinut în cadrul acestora în vederea executării măsurii de arest preventiv/în tranzit, aspect reţinut şi prin decizia recurată.

Or, din cuprinsul cererii formulate de reclamant la data de 27 septembrie 2016 rezultă că solicitarea sa a vizat acordarea despăgubirilor începând cu data de 16 iulie 2016 până la 20 octombrie 2016, plus celelalte perioade din anul 2017.

De asemenea, se constată că prin cererea de apel, reclamantul a învederat că obiectul analizei prezentului dosar îl reprezintă "următoarele perioade (reale): 16.07.2016 - IPJ Alba Iulia, 14.09.2016 - 22.09.2016-11.10.2016 - 20.10.2016- 27.04.2017, 27.04.2017- 11.05.2017 - 15.05.2017- 22.05.2017 - 23.05.2017, 03.10.2017 - 04.10.2017-19.10.2017 - 23.10.2017 perioade executate în tranzit; perioade executate în custodie 22.09.2016-11.10.2016-25.04.2017-24.04.2017, 15.05.2017- 22.05.2017, 23.06.2017 - 03.07.2017, 23.10.2017, 21.11.2017, 12.03.2018 - 15.03.2018, 13.07.2018 - 30.07.2018, 20.08.2018 ulterior emiterii adresei, 09.02.2018-25.12.2019 executate potrivit sentinţei penale nr. 213/2019 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea (...)".

Prin urmare, având în vedere că analiza instanţei de fond a vizat îndeplinirea cerintelor răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru faptele imputate acestora începând cu data de 14 septembrie 2016, iar instanţa de apel a confirmat raţionamentul primei instanţe, se reţine că, în ceea ce priveşte verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru faptele imputate acestora, pretins a fi fost săvârşite în perioada cuprinsă în intervalul 16 iulie 2016 - 13 septembrie 2016, acestea nu au fost examinate în cauză.

Or, o asemenea împrejurare echivalează cu o necercetare integrală a fondului cauzei, care împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său.

Pentru aceste considerente, se constată că este fondată critica reclamantului, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind incompleta stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, ceea ce determină casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

Având în vedere faptul că, în cauză, prin decizia recurată, urmare a unei analize globale a prejudiciului suferit de către reclamant, pentru condiţiile de detenţie improprii în care a fost plasat, s-a reţinut că acesta a beneficiat de un remediu specific, ca urmare a aplicării Legii nr. 254/2013, respectiv de recompensarea sa cu 54 zile considerate executate, rămâne în sarcina instanţei de apel devolutive să verifice dacă susţinerile recurentului referitoare la înregistrarea unui prejudiciu ca efect al executării detenţiei în condiţii improprii în perioada 16 iulie 2016 - 13 septembrie 2016 au suport factual şi să analizeze solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor inclusiv pentru acest interval de timp.

Sub acest aspect, Înalta Curte, reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că instanţele învestite cu analiza cererilor de despăgubire întemeiate pe pretinse încălcări ale prevederilor art. 3 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, au obligaţia de a stabili, în măsura în care constată că prejudiciul pretins de reclamant nu a fost acoperit deja şi deci nu mai îndeplineşte condiţia de a fi actual, o despăgubire rezonabilă, raportat la situaţia particulară a reclamantului, la efectele cumulate ale condiţiilor necorespunzătoare, respectiv la durata deţinerii acestuia în condiţii inadecvate, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curtea europeană în cauze similare.

În acest cadru, instanţa trebuie să pornească de la principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţă C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din CEDO.

În speţă, prin decizia recurată s-a apreciat că nu toate faptele analizate au caracter ilicit, ci doar plasarea recurentului în condiţii de detenţie inadecvate în Penitenciarul Oradea şi în Penitenciarul Aiud.

Din modalitatea în care a fost expus silogismul judiciar, în ceea ce priveşte analiza condiţiei impuse de art. 1349 din C. civ. vizând prejudiciul, rezultă însă că instanţa de apel s-a limitat la a prelua statuarea primei instanţe, în sensul că reclamantul a executat până la data de 06.09.2019, un număr de 292 zile de detenţie în condiţii necorespunzătoare, pentru care a beneficiat de 54 de zile considerate executate, respectiv la a concluziona că reclamantul a beneficiat de un remediu specific, ca urmare a aplicării Legii nr. 254/2013, fără a realiza o analiză proprie, aplicată la starea de fapt a cauzei, sub acest aspect.

În acest context, criticile din recurs vizând greşita apreciere în cauză în sensul reparării integrale a prejudiciului suportat de reclamant prin faptele ilicite imputate pârâţilor, astfel cum au fost acestea circumstanţiate în faţa primei instanţe, nu se mai impun a fi analizate în prezentul cadru procesual, revenind instanţei devolutive sarcina de a verifica inclusiv din această perspectivă, dacă, în procesul de aplicare a Legii nr. 254/2013, modificată prin Legea nr. 169/2017, a fost avută în vedere întreaga perioadă de detenţie indicată de reclamant, în cererea precizatoare aflată la dosarul de fond, în măsura în care, desigur, faptele imputate pârâţilor vor conduce la concluzia că, inclusiv aceste susţineri ale recurentului se circumscriu unui tratament degradant, respectiv unei încălcări a prevederilor art. 3 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă acest remediu a fost, raportat la faptele ilicite şi la prejudiciul reţinut ca fiind dovedit în cauză, efectiv şi adecvat.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza pricina prin raportare la statuările prezentei instanţe referitoare la cadrul procesual obiectiv şi subiectiv stabilit în cauză, urmând a se avea în vedere că, de principiu, prejudiciul pretins de reclamant, poate fi acoperit prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 169/2017 pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate.

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Statul Român a creat un mecanism compensatoriu menit să înlăture vătămarea drepturilor garantate de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin adoptarea acestui act normativ Statul Român a înţeles, recunoscând în acelaşi timp condiţiile necorespunzătoare de detenţie din penitenciarele româneşti, să acorde o măsură compensatorie pentru asigurarea reparării încălcării art. 3 din Convenţie, cu un impact măsurabil asupra cuantumului pedepsei, măsură care poate fi apreciată ca un remediu efectiv menit să înlăture pe cât posibil efectele tratamentelor inumane sau degradante pe care le-au suferit persoanele încarcerate.

În acest sens, sunt relevante statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Dîrjan şi Ştefan c. României, în care Curtea europeană a declarat inadmisibile acţiunile reclamanţilor referitoare la condiţiile precare de detenţie deoarece aceştia au beneficiat de o reducere a pedepsei lor cu închisoarea ca o formă de compensare pentru condiţiile precare de detenţie, în aplicarea Legii nr. 169/2017 şi au fost eliberaţi anticipat, reţinând că remediul compensatoriu implementat de autorităţile române a reprezentat o reparaţie suficientă şi adecvată în cazul deţinuţilor care au fost supuşi condiţiilor precare de detenţie în perioada iulie 2012 - decembrie 2019.

Curtea europeană a decis că această lege, între timp abrogată, a constituit o formă de recunoaştere, de către autorităţile naţionale, a încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; de asemenea, Curtea a decis că mecanismul de compensare pus în aplicare în baza acestei legi, constând într-o reducere de pedeapsă, a fost suficient şi adecvat, prin urmare, cei doi reclamanţi nu au mai putut pretinde că sunt victime ale condiţiilor precare de detenţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, şi va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Finanţelor Publice Bihor, ca nefondat.

Referitor la cele reţinute prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul asociat, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, formulată de petentul A., sub forma asistenţei judiciare gratuite, cu privire la stabilirea onorariului ce se cuvine avocatului desemnat din oficiu, Înalta Curte reţine că nu se mai impune stabilirea onorariului în condiţiile Protcolului UNBR din 14 februarie 2019, deoarece serviciul de asistenţă juridică nu a fost prestat (apărătorul B. nu s-a prezentat la judecarea recursului şi nici nu a formulat cereri în susţinerea recursului reclamantului şi în combaterea recursului pârâtului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Finanţelor Publice Bihor, împotriva deciziei civile nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.