Defamation claim over Masonic-style exclusion fails; appeal dismissed, costs awarded

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., D., E., F. şi G., a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună: obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale şi cheltuieli de judecată; obligarea pârâtelor la publicarea hotărârii în două ziare naţionale şi la comunicarea hotărârii aceloraşi persoane cărora le-a fost transmis documentul intitulat "Comunicat" şi să facă dovada acestei comunicări în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere; obligarea pârâtelor să nu mai utilizeze numele reclamantei şi nici informaţii cu privire la aceasta, în mod public, fără acordul expres al acesteia.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2388 din 12 octombrie 2018 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 37 C din 22 aprilie 2020, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul formulat reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2388 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului.

În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, reclamanta A. a invocat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat argumentele reclamantei cu privire la acţiunile de concepere, semnare şi trimitere a documentului defăimător către mai multe persoane de către C., reţinând opiniile pârâtelor referitoare la existenţa comunităţii cu reguli şi organizare ierarhică identică cu asociaţia.

Preluarea considerentelor instanţei de fond şi a apărărilor uneia dintre pârâte, fără a prezenta o argumentaţie proprie cu privire la chestiunea dedusă judecăţii, echivalează cu o nemotivare.

Totodată, instanţa de apel atribuie drepturi unei "comunităţi" fără personalitate juridică, fără să expună motivele care au condus-o la concluzia existenţei acestei entităţi separate de pârâta C..

În acest sens, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi aderat, şi apoi ar fi fost exclusă din această comunitate fără personalitate juridică.

Reţinerea instanţei de apel potrivit căreia "în condiţiile aderării apelantei reclamante la C. prin exprimarea unui consimţământ de adeziune, încetarea calităţii acesteia de membru al comunităţii, printr-un act de excludere prevăzut de Statutul C., cunoscut şi acceptat de reclamantă, îndeplineşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege" este una contradictorie, de natura să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului, ci doar s-a rezumat să preia din susţinerile intimatelor-pârâte, confirmând soluţia şi argumentele instanţei de fond, fără a prezenta propriul raţionament juridic.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în cauza dedusă judecăţii, curtea de apel nu a lămurit, pe deplin şi în mod corespunzător, situaţia de fapt şi de drept ceea ce are drept consecinţă, pe de o parte, încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, pune instanţa de recurs în imposibilitate de a exercita controlul de legalitate.

Inconsecvenţa şi contradicţiile din cuprinsul motivării hotărârii curţii de apel reies din împrejurarea că deşi instanţa constată, pe baza probatoriilor administrate, că pârâtele au recunoscut că au participat la conceperea şi transmiterea documentului, concluzionează că nici fapta şi nici prejudiciul nu au fost dovedite.

Or, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilirea existenţei prejudiciului moral, definit în doctrină ca reprezentând orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Instanţa de apel, în mod greşit a apreciat că nu sunt incidente în speţă prevederile legale cu privire la prezumţii (art. 329 din C. proc. civ.), la consecinţele neprezentării înscrisurilor (art. 295 din C. proc. civ.) sau la recunoaşterea judiciară (art. 348 din C. proc. civ.). De asemenea, curtea de apel, în mod nelegal nu a prezentat considerentele pentru care a apreciat că respectivele prevederi legale nu sunt incidente în cauză.

Totodată, instanţa nu a analizat conţinutul comunicatului raportat la susţinerile reclamantei, în conformitate cu art. 74 lit. e), f), h) din C. proc. civ.. Simpla reţinere a instanţei de apel conform căreia pârâtele nu au fost de rea-credinţă echivalează cu lipsa motivării.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că susţinerile reclamantei cu privire la refuzul de retractare a comunicatului şi lipsa de convocare la cercetarea împrejurărilor care au dus la excludere ar fi legate de temeinicia excluderii.

În ceea ce priveşte cererea de amendare şi de obligare a avocatului H. la plata unor despăgubiri către reclamantă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) din C. proc. civ. apreciind că acestea nu ar fi incidente, respectiv că avocatul nu are calitatea de persoană însărcinată cu îndeplinirea actelor de procedură.

Or, conform dicţionarului juridic, sunt acte de procedură: a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată a reclamantului; întâmpinarea şi cererea reconvenţională ale pârâtului; astfel cum acestea reies şi din dispoziţiile art. 148 din C. proc. civ.

Instanţa de apel, prin respingerea ca inadmisibilă a criticii din apel cu privire la amendarea avocatului H., a încălcat prevederile art. 460 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., având în vedere că aceasta reprezintă o cerere accesorie, incidentală, care poate fi atacată odată cu fondul.

Motivarea respingerii acestei critici din apel este contradictorie, curtea de apel apreciind, pe de o parte, că ar fi inadmisibilă, iar, pe de altă parte, reţinând că aceasta este netemeinică, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Soluţia de respingere a criticii privind amendarea avocatului părţii adverse este nelegală şi din perspectiva în care instanţa de apel s-a întemeiat pe decizia nr. 12 din 06 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, adoptată ulterior pronunţării deciziei din prezentul dosar.

Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti din perspectiva în care, în pronunţarea soluţiei, a avut în vedere decizia nr. 12 din 06 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care nu avea efecte la data adoptării soluţiei, 22 aprilie 2020.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 26 noiembrie 2020, prin e-mail, intimata-pârâtă, C., a formulat întâmpinare prin care a învederat că aspectele invocate nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (ceea ce echivalează cu nemotivarea), iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 03 decembrie 2020, intimatele-pârâte, D., E. şi F., au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi excepţia netimbrării, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă, G., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 17 decembrie 2020 şi la data de 31 decembrie 2020, intimatele-pârâte C. şi D. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate de intimatele D., E. şi F., a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 37/C din 22 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în cele ce urmează:

În referire la critica vizând nulitatea hotărârii recurate ca urmare a omisiunii instanţei de apel de a prezenta un raţionament propriu pentru înlăturarea argumentelor reclamantei cu privire la acţiunile de concepere, semnare şi trimitere a documentului defăimător către mai multe persoane de către C. şi de a reţine, contrar susţinerilor reclamantei, argumentele pârâtelor referitoare la existenţa C., ca entitate distinctă de pârâta C., prin preluarea considerentelor instanţei de fond şi a apărărilor pârâtelor.

Critica este nefondată.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, ea fiind subordonată, de multe ori, "meritelor cazului dedus judecăţii", totuşi, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

În domeniul cauzelor în care se pun în balans dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, invocate de părţile litigante, această obligaţie de motivare a hotărârilor judecătoreşti dobândeşte accente specifice, întrucât nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului pentru protejarea dreptului la viaţă privată, în contextul afectării acesteia prin faptele unui particular, şi, corelativ, intruziunea în dreptul la liberă exprimare a unei persoane, în general, nu poate fi făcută în absenţa evocării, expunerii de către autorităţile competente a motivelor pertinente şi suficiente pe care acestea se bazează pentru a pronunţa o anumită soluţie.

În contextul procesual dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că, fiind învestite cu acţiunea în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamanta, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantei, pretins a fi încălcate, şi, respectiv, a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care acestea au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei.

Având în vedere că cele două drepturi menţionate sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Sub acest aspect, în ceea de priveşte aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; raportul dintre judecăţile de valoare şi imputările factuale; doza de exagerare a limbajului folosit; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare.

Concluzionând, instanţa de recurs reţine că instanţele anterioare aveau obligaţia de a stabili dacă fapta pârâtelor de a întocmi şi comunica membrilor unei comunităţi care funcţionează pe baza unor reguli stabilite prin acordul persoanelor asociate şi acceptate inclusiv de către reclamantă, un comunicat prin care se aduce la cunoştinţa acestora excluderea din comunitatea respectivă a reclamantei, făcându-se referire la anumite reguli şi principii însuşite de membrii aderenţi ai acesteia, constituie o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, pretins săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare ale intimatei, s-ar fi putut aduce atingere vieţii private a recurentei, respectiv dacă, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor reprezintă o măsură necesară şi proporţională.

Se impune, de asemenea, a fi subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile).

În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanţa de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu şi cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situaţiei de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare.

Din analiza conţinutului motivelor de recurs invocate de către recurenta reclamantă se constată că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta prezintă argumente expuse într-o manieră prolixă, fiind amalgamate aspectele de fapt şi cele de drept, cu nenumărate referiri la situaţia de fapt şi la probele ce ar susţine dreptul pretins.

Din această perspectivă, criticile aduse deciziei recurate, care nu se raportează la niciun reper legal pe care instanţa de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greşit, ci vizează mijloacele de probă administrate în cauză şi modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanţele devolutive, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs.

Procedând, cu respectarea limitelor anterior prezentate, la verificarea considerentelor deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că acestea relevă că instanţa de apel a prezentat amplu şi convingător argumentele şi probele care au determinat-o să reţină că reclamanta a făcut parte din C., comunitate fără personalitate juridică, iar nu din C., respectiv că, în speţă, comunicatul în raport de care reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate, a onoarei şi reputaţiei sale, a fost emis de structura de conducere a C..

Astfel, contrar afirmaţiilor din recurs, analiza considerentelor care au fundamentat soluţia adoptată de către instanţa de apel relevă că această instanţă, ca şi prima instanţă, nu şi-a fundamentat această statuare exclusiv pe baza susţinerilor pârâtelor, ci s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, în acest sens fiind valorificate declaraţiie date de martorii I. şi J., care au fost coroborate cu mărturisirile părţilor litigante care au vizat împrejurările în care reclamanta a aderat la C., la condiţiile în care activa această comunitate şi regulile de organizare ale acesteia, precum şi la circumstanţele întocmirii şi transmiterii comunicatului incriminat.

Se impune a fi observat, în acest punct, raportat la argumentele concrete expuse de către recurentă sub acest aspect, că evaluarea probelor într-o altă modalitate decât cea susţinută de această parte nu relevă o ipoteză de nemotivare în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. fiind circumscris acelor situaţii în care soluţia adoptată fie lipseşte, fie este lacunară, fie este contradictorie, iar nu acelor cazuri în care instanţa devolutivă procedează la analiza şi evaluarea probelor, dar ajunge să stabilească o situaţie factuală diferită de cea pretinsă de parte.

S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia pronunţată de instanţa de apel, se valorifică exclusiv concluziile la care a ajuns prima instanţă, fără a fi expuse argumentele proprii care au format convingerea instanţei de prim control judiciar sub aspectul soluţiei pronunţate, recurenta-reclamantă susţinând, totodată, că nu s-a justificat soluţia de respingere a susţinerilor sale şi că au fost însuşite apărările pârâtelor.

Instanţa de recurs subliniază însă că motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, ipoteză care se regăseşte şi în speţă.

În acest context, împrejurarea că instanţa de apel a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi prima instanţă, în urma interpretării probatoriilor şi a dispoziţiilor legale incidente, nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel.

Aşa fiind, validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanţa de prim control judiciar a examinat problemele esenţiale care i-au fost expuse în apel de către reclamantă şi care, în esenţă, în mare parte, sunt identice cu argumentele acesteia invocate în faţa primei instanţe.

Astfel, analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că recurenta a redat în mod trunchiat argumentaţia regăsită în considerente pentru a susţine această critică, în condiţiile în care, instanţa de apel, ca şi prima instanţă au reţinut, în urma aprecierii probatoriului administrat, că reclamanta a înţeles să adere la o comunitate de persoane cu interese, credinţe, norme de viaţă, principii şi reguli comune, fără personalitate juridică, organizată şi condusă de structuri proprii, entitate care funcţionează potrivit regulilor şi principiilor consacrate în statutul pârâtei C., reguli de funcţionare, principii şi uzanţe în privinţa cărora, deşi nu s-a dovedit că ar fi fost consemnate într-o formă statutară proprie, erau totuşi cunoscute şi acceptate de către cei care aderau la respectiva comunitate, prin participarea la ritualuri de iniţiere secrete.

S-a mai reţinut că, prin comunicatul defăimat în cauză, structura de conducere a C., cunoscută sub denumirea de Marele Consiliu, ca urmare a evaluării unor fapte atribuite reclamantei, într-o procedură la care reclamanta, potrivit susţinerilor sale, nu a avut acces, a dispus excluderea recurentei din comunitatea femeilor masonice C., ca o sancţiune justificată, potrivit comunicatului incriminat, de faptul că nu pot fi tolerate "acţiunile lipsite de moralitate şi fraternitate ale surorii noastre B., care încalcă principiile C.", "pentru că nu pot fi surorile noastre decât femei libere şi de bune moravuri" şi "pentru încălcări grave de la morala şi etica", dispunându-se, totodată, ştergerea numelui reclamantei din registrele comunităţii.

S-a constatat că, în speţă, această măsură aplicată reclamantei, de excludere din C. şi de ştergere a numelui acesteia din registrele comunităţii, nu a fost contestată în condiţiile stabilite de lege, context în care instanţele devolutive au apreciat că se impun a fi înlăturate argumentele recurentei relative la modalitatea în care a fost adoptată această măsură (fără convocarea acesteia şi fără a i se solicita lămuriri în privinţa faptelor care au justificat excluderea), soluţie justificată, în esenţă, de necesitatea respectării cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă.

În acest context procedându-se la analiza conţinutului comunicatului sub aspectul mesajului transmis, prin prisma pretinsei încălcări a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, prevăzute de art. 71-73 din C. civ., s-a reţinut că acesta nu se referă la fapte concrete pe baza cărora să se concluzioneze asupra încălcării de către reclamantă a normelor "de la morala şi etica C.", expresiile folosite în cuprinsul acestuia fiind apreciate ca reprezentând, în realitate, judecăţi de valoare, respectiv judecăţi care enunţă o apreciere a celor care au conceput şi redactat comunicatul, astfel că nu i se poate reproşa emitentului actului al cărui conţinut cuprinde o astfel de judecată faptul că analiza realizată asupra faptelor implică o doză de subiectivitate.

De asemenea, instanţa de apel a făcut trimitere la principiile care se degajă din jurisprudenţa relevantă Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, context în care a constatat că limbajul folosit în conţinutul comunicatului nu este unul licenţios, ironic sau vexatoriu, indicându-se strict numai regulile şi principiile comunităţii considerate încălcate, expresiile folosite, chiar dacă sugestive în privinţa motivelor care au condus la adoptarea sancţiunii, fiind cele care se regăsesc în chiar principiile şi regulile pe care comunitatea le-a adoptat, la al căror înţeles reclamanta avea acces.

De asemenea, a fost analizată cerinţa ca exprimarea acestor judecăţi să fie făcută cu bună-credinţă, context în care s-a apreciat că nu s-a dovedit că s-a acţionat cu scopul de a discredita imaginea apelantei.

Împrejurarea că recurenta a înţeles să susţină, în apel, că reaua credinţă a pârâtelor s-ar fi impus a fi reţinută în speţă, întrucât acestea nu au răspuns solicitării reclamantei de retractare sau lămurire a comunicatului, nu are aptitudinea de a sprijini critica acesteia vizând nemotivarea deciziei civile recurate.

Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent, aşa cum s-a procedat în cauză.

De altfel, formulând această critică, prin care se impută instanţei de apel neaplicarea unor prezumţii întemeiate pe fapte conexe ulterioare săvârşirii faptelor imputate pârâtelor, recurenta nu demonstrează că acest argument, pretins neanalizat, tindea la a dovedi faptul că, la momentul emiterii şi difuzării comunicatului, pârâtele au urmărit săvârşirea, în mod conştient, a unui un fapt sau un act contrar legii sau regulilor comunităţii, respectiv că au săvârşit faptele ce le sunt imputate fără a avea convingerea, la acel moment, că acţionează potrivit acestor reguli şi deci că ele, constituindu-se în motive sau apărări esenţiale pentru dezlegarea pricinii, ar fi trebuit să facă, în contextul evaluării probatoriilor, obiect al unei analize distincte a instanţei de apel.

În realitate, prin construcţia juridică prezentată reclamanta urmăreşte reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat - acela al bunei credinţe a pârâtelor - contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Tot astfel, în ceea ce priveşte transmiterea comunicatului către membrii comunităţii, s-a constatat că acesta a fost comunicat doar către persoanele din grupul apropiat apelantei reclamante (un număr de aproximativ 6-7 persoane, precum şi martorei I.), respectiv că, deşi acest document, prin care s-a stabilit o sancţiune pentru reclamantă, nu impunea, pentru a-şi produce efectele, comunicarea sa către alte persoane, transmiterea sa către alte membre din comunitate a urmărit un scop legitim - acela al apărării principiilor şi regulilor promovate de comunitate - fiind realizată în vederea respectării dreptului la informare care aparţine membrilor comunităţii şi structurilor de conducere ale acesteia.

În condiţiile în care deşi apartenenţa la C. presupunea o "discreţie" sub acest aspect, aderarea reclamantei la această comunitate s-a realizat prin exprimarea unui consimţământ de adeziune, iar încetarea calităţii acesteia de membru al comunităţii, s-a realizat printr-un act de excludere prevăzut de Statutul C., cunoscut şi acceptat şi de către membrii C., s-a apreciat că transmiterea măsurii prin care a încetat calitatea de membru a reclamantei nu poate fi un considerată abuzivă, ci reprezintă o ingerinţă prevăzută de lege, care respectă justul echilibru între cele două drepturi: dreptul reclamantei la viaţa privată şi dreptul la informare al membrilor comunităţii.

În acelaşi sens, instanţa de apel a realizat propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern.

Rezultă din cele ce preced, că în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu s-a limitat la o aplicare formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare şi nici la o analiză de ordin general, ci a analizat, în concret conţinutul comunicatului incriminat, respectiv a verificat dacă acesta se referă la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, exprimă judecăţi de valoare, precum şi atitudinea subiectivă a autorilor comunicatului denunţat ca fiind calomnios, scopul demersului pârâtelor, context în care, prin raportare la circumstanţele particulare, concrete ale cauzei, răspunzând argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, a statuat că faptele pârâţilor se încadrează în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 din C. civ.

În consecinţă, se reţine că decizia adoptată de instanţa de apel cuprinde o motivare efectivă, corespunzătoare criticilor invocate în apel.

Deşi recurenta susţinut că motivarea deciziei civile recurate este contradictorie, Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte, fie între considerente şi dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

Or, o asemenea situaţie nu se poate desprinde din considerentele citate în cererea de recurs, recurenta fie redând într-o manieră subiectivă argumentele instanţei devolutive care au fundamentat construcţia silogismului judiciar (cum este cazul ignorării distincţiei realizate de către instanţa devolutivă între fapte determinate şi judecăţi de valoare şi prezentării propriei evaluări a continutului comunicatului, respectiv modalitatea în care recurenta evaluează argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte existenţa C. şi la dovedirea prejudiciului moral invocat de către relamantă), fie desprinzând din context argumentaţia regăsită în cuprinsul acestora (trimiterile la principiile şi regulile de funcţionare ale comunităţii la care a aderat recurenta, comune celor menţionate în statutul C., respectiv nereţinerea caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtelor, iar nu nedovedirea acestora).

Astfel, contrar afirmaţiilor din recurs, considerentele deciziei adoptate de instanţa de apel, întemeiază în mod coerent soluţia pronunţată, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei şi de apărările formulate de părţile litigante, în paradigma acţiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cu valorificarea raţionamentelor expuse de instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa sa relevantă în această materie.

Faţă de toate considerentele arătate, instanţa de recurs nedecelând, din perspectiva motivului de recurs analizat, niciun viciu de legalitate care să fie apt să justifice reformarea deciziei recurate, va respinge, ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţinerile din recurs vizând aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că susţinerile reclamantei cu privire la lipsa convocării acesteia la cercetarea împrejurărilor care au dus la excluderea şi la ştergerea numelui acesteia din registrele comunităţii, ar fi legate de temeinicia excluderii, ce se impun a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. (5) din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat exclusiv de protecţia drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei pretins încălcate, prin intermediul mijloacelor de apărare reglementate de art. 253 din C. civ. (obligarea intimatelor pârâte la despăgubiri morale, respectiv, respectiv la publicarea hotărârii, la comunicarea hotărârii aceloraşi persoane cărora le-a fost transmis documentul intitulat "Comunicat" şi prin interzicerea utilizării în public a numelui reclamantei şi a difuzării de informaţii privind persoana acesteia).

Or, reclamanta fiind cea care a formulat cererea de chemare în judecată, în forma şi modalitatea anterior menţionată, instanţele de fond au făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., analiza cererii fiind circumscrisă, în mod corect, asupra existenţei unei ingerinţe în drepturile nepatrimoniale ale reclamantei, respectiv asupra modalităţii şi circumstanţelor în care, în speţă, pârâtele şi-au exercitat dreptul la liberă exprimare, iar nu asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii de excludere a reclamantei din comunitatea din care aceasta făcea parte.

În alţi termeni, acţiunea dedusă judecăţii nu a vizat un raport juridic ce ar fi putut exista între reclamantă şi pârâţi şi care s-ar fi pretat unei analize specifice libertăţii de asociere şi răspunderii pârâţilor pentru o eventuală excludere nelegală a reclamantei din comunitatea la care aceasta a aderat, ci un raport juridic între persoane particulare, titulare ale dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la liberă exprimare, deopotrivă apărate pe terenul dreptului intern şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ca urmare, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei nu se poate imputa instanţelor devolutive faptul că s-au limitat la a verifica din perspectiva depăşirii limitelor dreptului la liberă exprimare, stabilite atât de dreptul intern - art. 75 alin. (2) din C. civ., cât şi prin prisma par. 2 al art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dacă dreptul la demnitate, respectiv, reputaţia şi onoarea reclamantei au fost sau nu afectate.

În consecinţă, critica recurentei nu poate fi validată, întrucât instanţele fondului nu au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, ci, dimpotrivă, au analizat cauza cu respectarea deplină a principiului disponibilităţii procesului civil, consacrat de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Nici critica vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 74 alin. (1) lit. e), f) şi h) din C. proc. civ., ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi validată.

Astfel, pe planul interpretării şi aplicării art. 74 din C. civ., se poate observa că recurenta, se limitează la a susţine aplicarea greşită a acestei norme, fără a aduce critici concrete manierei de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale în speţă, ignorând deopotrivă că, analiza instanţei de apel a fost realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate de convenţia europeană a drepturilor omuului, verificând dacă, prin fapta imputată, intimaţii s-au plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.

Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, viaţa privată are două componente structurale - viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).

Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curtea Europeană verifică dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea celor două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016, cauza Sipoş c. României, cauza Von Hannover c. Germaniei).

Sub acest aspect, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012).

În acelaşi timp, adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în ipoteza în care analizează o acuzaţie de pretinsă atingere a reputaţiei, onoarei sau demnităţii unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, atunci când nu se impută fapte determinante ce implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, ci se emit judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, Dalban c. României, K. şi Stensaas c. Norvegiei).

Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante (cauza K. şi Stensaas c. Norvegiei).

Din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă, aşadar, că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Testul de necesitate impune, aşadar ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Trebuie subliniat, deopotrivă, că aceste cerinţe trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În speţă, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia civilă recurată, afirmaţiile din comunicatul întocmit de pârâte nu conţin imputarea unor veritabile fapte obiective, ci suntem pe tărâmul exprimării unor judecăţi de valoare realizate, aşa cum rezultă din situaţia de fapt a cauzei, prin prisma uzanţelor şi regulilor statutare şi preluarea terminologiei specifice regulilor şi principiilor de funcţionare ale comunităţii la care reclamanta a aderat voluntar.

De asemenea, în mod just a apreciat instanţa de apel că reclamanta, ca membră a unei comunităţi "secrete" la care a aderat voluntar, trebuie să accepte critici care pot apărea ca fiind chiar exagerate, din perspectiva unui observator nemembru al comunităţii, cu privire la conduita sa în mediul privat sau în viaţa socială, aceasta supunându-se în mod conştient standardelor comunităţii şi, implicit controlului acesteia, prin asumarea calităţii de membru al acesteia, respectiv că limitele criticii, în cazul său, trebuie apreciate ca fiind influenţate, în acest caz, de uzanţele şi normele comunităţii.

Astfel, potrivit paradigmei CEDO, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile.

Totodată, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, ce nu poate fi cenzurată în recurs, emiterea documentului intitulat "comunicat" a vizat exclusiv interacţiunea reclamantei cu comunitatea "secretă" la care a aderat, în sens larg, comunicatul pretins defăimător fiind transmis de către structurile de conducere ale comunităţii din care aceasta a făcut parte unui număr restrâns de membrii ai comunităţii, conform regulilor statutare, aşadar în limitele interne ale dreptului acestora la informare, conducerea comunităţii neînţelegând să demareze sau să solicite o anchetă publică şi nici nu să aducă în atenţia publicului larg conduita reclamantei, ci a optat pentru a se lăsa posibilitatea persoanelor care au luat cunoştinţă de conţinutul comunicatului de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a şi întâmplat (conform probei testimoniale).

În acest punct, trebuie subliniat că afirmaţiile intimatelor, nu sunt şi nu trebuie sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, respectiv că este corectă concluzia instanţei devolutive de apel în sensul că nu a fost efectuată o campanie de denigrare îndreptată împotriva reclamantei.

Chiar dacă trimiterile din comunicat la regulile de conduită şi uzanţele comunităţii cu privire la conduita membrilor aderenţi au fost percepute de recurentă, pe plan subiectiv, drept ofensatoare, câtă vreme, potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, fapta pârâtelor nu a avut drept scop denigrarea acesteia, ci informarea membrilor comunităţii, în conformitate cu uzanţele de funcţionare ale comunităţii, în privinţa acţiunilor şi măsurilor dispuse de organele de conducere ale acesteia, conform regulilor de funcţionare a acesteia, acceptate de bună voie de către reclamantă, nu se poate reţine că, în speţă, prin modalitatea de redactare a comunicatului şi de difuzare a conţinutului acestuia, intimatele au urmărit, cu rea credinţă, lezarea demnităţii şi onoarei acesteia.

De altfel, aşa cum s-a arătat deja, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, în aplicarea art. 10 din Convenţie, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.

În consecinţă, în absenţa unui limbaj licenţios şi imputării unor fapte concrete, determinate ce ar putea constitui verdicte de vinovăţie, respectiv a relei-credinţe a pârâtelor (care fac de prisos analiza argumentelor recurentei ce aduc în discuţie îndeplinirea condiţiei existenţei unui prejudiciu moral înregistrat de titulara cererii de chemare în judecată), este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, în speţă, raportat la circumstanţele factuale ale pricinii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a intimaţilor (reprezentată de admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamantă şi obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, respectiv dispunerea unor măsuri de protectie a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei), deşi ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă - dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală - şi ar fi urmărit un scop legitim - protecţia drepturilor şi reputaţiei reclamantei, nu ar fi fost necesară într-o societate democratică.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne reprezentate de art. 74 alin. (1) lit. e), f) şi h) din C. proc. civ. şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate în ceea ce priveşte susţinerea din apel vizând aplicarea, în speţă, prin sentinţa apelată, a prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) şi art. 189 din C. proc. civ., se reţin următoarele:

În speţă, reclamanta prevalându-se de prevederile art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) şi art. 189 din C. proc. civ., a invocat nerespectarea de către avocatul H. a îndatoririlor stabilite de lege cu consecinţa amânării judecării procesului, şi, în consecinţă, a solicitat amendarea avocatului menţionat şi obligarea acestuia la despăgubiri.

Prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie corelate cu materia în discuţie, respectiv că nu se poate reţine în sarcina avocatului H. săvârşirea unei abateri judiciare reprezentată de cauzarea amânării judecăţii procesului.

Răspunzând criticii ce viza această soluţie, instanţa de apel a reţinut, din interpretarea sistematică a art. 189 şi art. 191 C. proc. civ., că legiuitorul a prevăzut, în cazul acestor cereri o cale de atac specială şi exclusivă, respectiv reexaminarea, iar dreptul de a exercita această cale de atac este recunoscut numai în cazul persoanei obligate la amendă sau despăgubire.

Procedând la o interpretare per a contrario a textelor menţionate instanţa de apel a apreciat că, în acest caz încheierea nu este supusă nici unei căi de atac, fiind definitivă, cu consecinţa că a fost apreciată ca fiind inadmisibilă critica din apel privind respingerea cererii de despăgubire a reclamantei pentru acest motiv.

Este real că, printr-o motivare subsidiară, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu se poate reţine incidenţa art. 187 alin. (2) lit. h) din C. proc. civ. în cazul avocatului, pentru că ipoteza normei se referă la "cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură", calitate pe care nu o are avocatul, ci agentul procedural, însă o atare modalitate de expunere a silogismului judiciar nu are valenţa unei motivări contradictorii, întrucât, prin aceste ultime considerente expuse nu s-a concluzionat nici în sens contrar raţionamentului vizând inadmisibilitatea criticii, şi nici în sensul caracterului fondat al apelului.

Nu poate fi validată nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 460 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., prin respingerea criticii din apel cu privire la amendarea avocatului H..

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 30 din C. proc. civ., cererea principală este aceea prin care instanţa este sesizată în scopul solutionării unui litigiu, cererile incidentale sunt acele cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare ce au legătură cu cererea principală şi care ar putea avea o existenţă de sine stătătoare, iar cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

Or, dispoziţia de aplicare a amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (2) pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., nu constituie o soluţie dată unei cereri principale, accesorii ori incidentale, în sensul art. 30 din C. proc. civ., ci expresia puterii de apreciere recunoscute judecătorului, de a sancţiona, în funcţie de circumstanţele cauzei cu a cărei analiză este învestit, îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce revin subiecţilor care sunt însărcinaţi cu îndeplinirea actelor de procedură, prefigurând consecinţele pe care le-ar putea produce amenda asupra conduitei subiectelor de drept susceptibile de sancţionare.

Tot astfel, trebuie subliniat că amenda judiciară este instituită de lege pentru a asigura garanţiile desfăşurării unui proces echitabil şi a preveni tergiversarea acestuia sau pentru a contribui la demersul judiciar de aflare a adevărului prin administrarea corespunzătoare şi în termen util a probatoriului, în acest caz, prejudiciul săvârşit prin abaterea judiciară aparţinând statului şi vizează afectarea procesului de înfăptuire a justiţiei, ca serviciu public.

Ca atare, împrejurarea că aplicarea amenzii judiciare este solicitată de către una din părţile litigante nu impune calificarea acestei cereri, ca reprezentând o cerere incidentală, în realitate, ea fiind circumscrisă sferei incidentelor procedurale la care face referire art. 124 alin. (2) din C. proc. civ.

Faptul că în privinţa solicitării de obligare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânarea judecăţii, art. 189 din C. proc. civ. stabileşte necesitatea învestirii instanţei cu o cerere cu acest obiect nu înlătură aplicarea considerentele anterior evocate, în sensul calificării cererilor cu acest obiect ca reprezentând incidente procedurale.

Astfel, se impune a fi observat că, similar "cererilor de aplicare a amenzii judiciare" o atare cerere nu vizează fondul pretenţiei deduse judecăţii şi nici nu presupune o judecare pe fond a litigiului, ci legitimează judecatorul care constată o astfel de situaţie să o sancţioneze.

În raport de considerentele anterior evocate, în speţă, nu este incidentă o ipoteză de aplicare eronată a prevederilor art. 460 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., aceste norme reglementând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate, deopotrivă şi cereri accesorii, respectiv au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, iar nu căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare prin care sunt soluţionate incidente procedurale.

În privinţa incidentelor procedurale, Înalta Curte reţine că art. 124 alin. (2) din C. proc. civ., nu stabileşte şi regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor prin care s-au soluţionat incidentele procedurale, acesta fiind guvernat de dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Or, această normă exlude posibilitatea exercitării apelului împotriva acestor încheieri, doar în ipoteza în care există dispoziţii legale derogatorii. În acest context, trebuie admis că pot exista şi încheieri premergătoare care au un alt regim decât cel de drept comun, cum este cazul încheierii supuse căii de atac prevăzute de art. 191 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, trebuie observat că prevederile art. 191 alin. (1) din C. proc. civ., care reprezintă o normă specială, în raport cu prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., reglementează o cale de atac specifică, de retractare, pentru ipoteza încheierilor prin care se soluţionează, în sensul admiterii, cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 187 şi, respectiv art. 189 din C. proc. civ., cale de atac deschisă celui sancţionat cu amendă/obligat la despăgubire.

Aşa fiind, împotriva încheierilor prin care sunt respinse "cererile" cu acest obiect nu poate fi exercitată calea de atac a reexaminării, astfel că, în privinţa acestora, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte reţine că argumentele instanţei de apel care au statuat în sensul inadmisibilităţii criticii recurentei vizând soluţia primei instanţe de respingere a cererilor acesteia de amendare şi obligare la despăgubiri a avocatului H. nu pot fi validate, pentru considerentele anterior expuse.

O atare concluzie nu are însă aptitudinea de a justifica reformarea deciziei civile recurate, de vreme ce, în speţă, recurenta nu a probat vreo vătămare procesuală care să îi fi fost produsă, în contextul în care prin considerentele subsidiare ale deciziei recurate, critica sa cu acest obiect a fost efectiv analizată, iar în recurs nu s-a demonstrat o eroare de raţionament săvârşită de către instanţa de apel în privinţa interpretării prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că, aducând critici considerentelor expuse în subsidiar de către instanţa de apel, recurenta a susţinut, în esenţă, că această instanţă a făcut o greşită aplicare a acestei norme, apreciind că nu este incidentă, întrucât atât cererea de chemare în judecată, cât şi întâmpinarea şi cererea reconvenţională sunt acte de procedură, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 148 din C. proc. civ.

Or, trimiterea recurentei la noţiunea de acte de procedură şi deci la îndreptăţirea părţilor sau a reprezentanţilor acestora de a formula cereri/apărări concretizate în acte de procedură nu relevă o eroare de raţionament a instanţei în privinţa determinării sferei subiectelor abaterii, aceasta impunându-se a fi raportată la nerespectarea obligaţiilor stabilite, fie în temeiul legii, fie de către instanţa de judecată, în sarcina părţilor sau a agenţilor procedurali de a "îndeplini" acte de procedură în legătură cu desfăşurarea procesului civil, în ordinea şi cu respectarea termenelor şi obligaţiilor impuse de normele legale, care au avut drept consecinţă amânarea judecăţii, iar nu la îndreptăţirea părţilor sau a reprezentanţilor acestora de a formula apărări concretizate cereri/în acte de procedură.

Aşadar, recurenta invocând săvârşirea acestei abateri judiciare, avea obligaţia de a demonstra culpa avocatului menţionat în amânarea judecăţii, în condiţiile în care, în prima instanţă, reclamanta s-a conformat obligaţiei de a indica domiciliul pârâtei G. (stabilite de art. 194 lit. a) din C. proc. civ.), doar ulterior clarificării chestiunii vizând reprezentarea acestei pârâte, la termenul de judecată din data de 10.11.2017.

Nefondată este şi critica ce tinde la a evidenţia aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ca efect al invocării de către instanţa de apel a deciziei nr. 12 din 06 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial ulterior pronunţării deciziei recurate.

În acest sens, este necesar a fi subliniat că, argumentele recurentei, care pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., nu relevă o vătămare procesuală care să impună anularea deciziei civile recurate, câtă vreme, la momentul soluţionării prezentei căi de atac, decizia nr. 12 din 06 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care au fost interpretate prevederile art. 191 din C. proc. civ., produce efecte obligatorii.

De altfel, formulând această critică, recurenta ignoră scopul recursului în interesul legii, anume acela de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept, prin soluţionarea unui recurs în interesul legii, semnificând faptul că judecătorul trebuie să se conformeze unei interpretări normative unitare date de instanţa supremă. Astfel, deşi deciziile pronunţate în interesul legii, devin obligatorii de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, prevederile art. 517 din C. proc. civ. nu conferă acestor hotărâri o eficienţă normativă, creatoare de drept, deciziile astfel pronunţate nefiind izvoare - principale - de drept, ci având doar putere interpretativă.

A mai invocat recurenta că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti din perspectiva în care, în pronunţarea soluţiei, a avut în vedere decizia nr. 12 din 06 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care nu era obligatorie la data adoptării soluţiei, 22 aprilie 2020.

Se impune a se observa, însă, că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", intrinsecă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 din C. proc. civ., se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Or, respingerea unei critici de apel, chiar şi în ipoteza în care considerentele care susţin o atare soluţie ar fi fundamentate pe o aplicare eronată a unei norme legale, nu poate constitui o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, aşa cum nefondat susţine recurenta, întrucât operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, iar cenzurarea legalităţii sau temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti nu se poate realiza decât de către instanţa de judecată, legiuitorul acordându-i acesteia puteri depline în acest sens, aşa cum reiese din prevederile art. 129 din Constituţia României, potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar, în condiţiile legii.

În alţi termeni, justificarea soluţiei de respingere a unei critici de apel, prin trimiterea la o decizie care nu avea putere obligatorie, nu semnifică faptul că instanţa a urmat reguli de procedură străine de cele stabilite de legiuitor, ci cel mult, împrejurarea menţionată relevă o greşeală de judecată din punctul de vedere al aplicarii unor norme procedurale existente, ceea ce nu înseamnă, însă, exercitarea unor atribuţii rezervate puterii legiuitoare.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 37/C din 22 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs, formulată de intimata pârâtă G., Înalta Curte, reţinând culpa procesuală a recurentei, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la plata către intimata pârâtă menţionată a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onoraiu de avocat, achitat conform dovezilor aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 37/C din 22 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă G. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.