Concession fee dispute appeal inadmissible; annulment upheld for lack of cassation grounds, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

După deliberare, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 12 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând restituirea sumei de 243.240,25 RON, achitată în plus faţă de cuantumul taxei de concesiune ce se cuvenea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile contractului de asociere nr. x din 15 noiembrie 1994; plata sumei de 95.009,93 RON, reprezentând dobândă legală calculată pentru suma de 243.240,25 RON, achitată în baza facturilor primite; obligarea Municipiului Bucureşti la încheierea contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren, în suprafaţă de 52,48 mp aferentă spaţiilor menţionate (et. 8 - 9,48% şi et. 9 -7,91% din amprenta la sol a imobilului 108A de 317 mp), cu respectarea întocmai a prevederilor stipulate în contractul x/15.11.2004; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 194 şi art. 969 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1710 din 23 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată, a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să restituie reclamantei suma de 37590,85 RON, cu titlu de taxă concesiune achitată în plus, pentru perioada anilor 2013-2015; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii remuneratorii datorată pentru perioada calculată de la data scadenţei obligaţiei de plată corespunzătoare fiecărui an (2013-2015), până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a respins pretenţiile reprezentând restituire taxă concesiune achitată până la data de 31.12.2012 şi dobânda remuneratorie, ca prescrise; a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtului la încheierea unui contract de concesiune şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9233,89 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 668A din 06 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.02.2018, ca nefondat; a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1710/23.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1710/23.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucuresti, prin primar general; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că obligaţia pârâtului de restituire a taxei de concesiune achitată, în plus, în perioada 2013-2015 vizează suma de 70.312,57 RON; a menţinut restul dispoziţiilor; a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care 1000 RON onorariu expert şi 3000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 septembrie 2020 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 6.

Urmare a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8 din 27 ianuarie 2021, prin care a fost aprobată desfiinţarea completului de judecată cu nr. 6 din cadrul secţiei I civile, începând cu data de 1 martie 2021 şi repartizarea ciclică a dosarelor între celelalte completuri de judecată, a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din data de 31.03.2021 prin care au fost prorogate efectele Hotărârii Colegiului de conducere nr. 8 din 27 ianuarie 2021, până la data de 09.04.2021, şi a procesului-verbal de repartizare, prin metoda sistemului ciclic a dosarelor rămase pe rolul completelor de judecată noul C. proc. civ. cu nr. 6, întocmit în data de 09 aprilie 2021, prezenta pricină a fost repartizată completului filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului Municipiului Bucureşti şi schimbării, în parte, a hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurenţii au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 942, art. 969, art. 970, art. 977, art. 1266 şi a art. 1268 din C. civ. de la 1864, instanţa de apel respingând eronat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, pe considerentul că pârâtul nu a justificat maniera proprie de calcul, prin invocarea unor prevederi legale, care au împiedicat aplicarea contractului, conform art. 970 din C. civ., respectiv că nu a făcut dovada unor negocieri/conduite ulterioare ale părţilor, concretizate probator, care să confirme poziţia sa procesuală.

După redarea textului art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ., recurenţii au arătat că, potrivit art. 1268 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul care se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului, raportat la împrejurările în care a fost încheiat, la interpretarea dată de părţi, la sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi la uzanţe.

A mai arătat că instanţa de apel a reţinut că legea părţilor este reprezentată de contractul de asociere nr. x/15.11.1994, intervenit între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi S.C. B. S.R.L., consemnând că părţile contractuale (terţi faţă de litigiul pendinte) au convenit naşterea obligaţiei de plată a taxei de concesiune pentru teren să coincidă cu momentul dării în folosinţă a imobilului prin procesul-verbal de recepţie finală nr. x/11.05.1999.

În ceea ce priveste mecanismul de actualizare a taxei de concesiune, recurenţii au învederat că instanţa de apel a apreciat că trebuie realizat, începând cu naşterea obligaţiei în sarcina concesionarului, respectiv data dării în folosinţă a spaţiului, prin instituirea obligaţiei de suportare a ratei anuale a inflaţiei, părţile contractante recunoscând, implicit existenţa prejudiciului cauzat prin naşterea ulterioară a obligatiei de plată şi, în consecinţă, instituind o reparaţie contractuală în sensul art. 1084 C. civ.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate s-a consemnat că instanta de fond a reţinut că taxa de concesiune a fost calculată cu încălcarea art. 10.4 din contract, prin aplicarea indicelui de inflaţie raportat la o bază de calcul anterioară dării în folosinţă a imobilului, şi că singura apărare a pârâtului a fost aceea că taxa la nivelul anului 1999 nu poate avea valoarea de la nivelul anului 1994, însă pârâtul a afirmat că nivelul taxei de concesiune pentru întregul teren, la data de 11 mai 1999, era în cuantum de 240.780.100 ROL, fără o bază legală sau contractuală în acest sens.

Instanţa de apel a mai reţinut că este vădit eronată utilizarea indicelui pentru grupa de servicii anuale pentru 1997 şi 1998, acest aspect fiind contrar voinţei comune a părţilor contractante, pârâtul invocând în notele scrise că din caietul de sarcini nu reiese nicio probă în acest sens, din care să rezulte o altă convenţie a părţilor, diferită de cea inserată în cuprinsul contractului, însă instanţa a respins această critică pivind interpretarea şi aplicarea prevederilor contractului de asociere nr. x/15.11.1994, concretizată în modul de calcul al taxei de concesiune şi obligare a reclamantei la plata taxei în această manieră.

Recurenţii au mai arătat că, potrivit caietului de sarcini, redevenţa se calculează conform punctului 6, fiind stabilită la 17.863.140 RON/an, începând de la darea în folosinţă a blocului conform contractului de asociere, fiind actualizată cu rata anuală a inflaţiei, coroborat cu clauzele contractului de asociere nr. x/1994, respectiv art. 10.4, scopul şi obiectul acestuia, menţiunile din caietul de sarcini ce a stat la baza încheierii contractului de asociere, astfel că, în opinia recurenţilor, voinţa părţilor la data încheierii contractului de asociere nr. x/1994 a fost în sensul că redevenţa se încasează pentru terenul construit, de la darea în folosinţă a blocului, dar actualizarea se realizează de la data încheierii contractului de asociere nr. x/1994.

S-a mai arătat că Municipiul Bucureşti, în concordanţă cu art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 incident în speţă, a calculat corect taxa de concesiune indexată anual cu rata inflaţiei anuale, reprezentată de indicele preţurilor de consum (IPC) total, adăugând la valoarea anului anterior indexarea anuală, calculul fiind corect efectuat pentru anii 1997 şi 1998, în raport de indicele pentru grupa de servicii decembrie 1996, faţă de august 1994, iar începând cu anul 1999 (anul încheierii procesului-verbal de recepţie finală nr. x/11.05.1999) indicele preţurilor de consum total (IPC) a fost folosit, în mod corect, de către Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care, taxa de concesiune datorată pe un an calendaristic, are termenul scadent de plată la data de 31 decembrie a anului.

Conchizând, recurenţii au susţinut că raţionamentul instanţei de apel, în sensul încălcării art. 10.4 din contractul de asociere nr. x/15.11.1994, este netemeinic şi nelegal, nefiind vorba despre o utilizare eronată a indicelui pentru grupa de servicii anuale pentru 1997 şi 1998, contrar vointei comune a părţilor contractante, ci despre o respectare deplină a clauzelor contractuale prevăzute în contractul de asociere nr. x/15.11.1994 (art. 10.4 din contract) şi despre o executare cu bună-credinţă a obligaţiilor prevăzute de acest contract, aşa cum stipulează art. 969 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L., care a depus întâmpinare, la data de 02 decembrie 2020, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile invocate de recurenţi nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a admis formal în principiu recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) şi (7) C. proc. civ., şi a stabilit termen de judecată la data de 20 octombrie 2021, urmând a fi supusă dezbaterii admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva încadrării criticilor formulate de recurenţi în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând recursul, în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cauză, prin decizia civilă nr. 668A din 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a fost admis apelul promovat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1710 din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la restituirea sumei de 70.312,57 RON, reprezentând taxă de concesiune achitată în plus în perioada 2013-2015, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Prin cererea de recurs, recurenţii au redat considerente din cuprinsul deciziei atacate, fără a formula veritabile critici de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut, în esenţă, că divergenţa părţilor nu este reprezentată de cuantumul taxei de concesiune, care nu a fost contestat, ci de interpretarea şi aplicarea art. 10.4 din contractul de asociere nr. x/15.11.1994, care a prevăzut obligaţia reclamantei de a achita taxa anuală de concesionare de 1786,31 RON/an începând cu darea în folosinţă a blocului, urmând a suporta rata anuală a inflaţiei, fiecare parte litigantă susţinând o anumită modalitate de calcul a taxei prin interpretarea divergentă a prevederilor contractuale enunţate anterior.

Astfel, recurenţii au reiterat, în principal, aspecte cu privire la modul de calcul al taxei de concesiune indexată anual cu rata inflaţiei, susţinând că pentru anii 1997 şi 1998 calculul a fost efectuat în raport de indicele pentru grupa de servicii decembrie 1996 faţă de august 1994, iar începând cu anul 1999 indicele preţurilor de consum total a fost corect stabilit, în concordanţă cu prevederile art. 10.4 din contractul de asociere.

Se constată că aceste critici au fost formulate de către pârâtul Municipiul Bucureşti şi în etapa procesuală a apelului, iar instanţa de prim control judiciar le-a analizat şi a stabilit că, fiind în discuţie raporturi juridice contractuale, încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, sunt incidente dispoziţiile art. 942, art. 969, art. 970 şi art. 970 din codul anterior menţionat, iar părţile contractante, terţi faţă de litigiul pendinte, au convenit ca naşterea obligaţiei de plată a taxei de concesiune pentru teren să coincidă cu momentul dării în folosinţă a imobilului prin procesul-verbal de recepţie finală nr. x/11.05.1999, acest aspect fiind recunoscut, inclusiv, de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, care a procedat, începând cu anul 1999 la actualizarea taxei anuale de concesionare prin utilizarea indicelui preţurilor de consum total. S-a mai reţinut în decizia recurată că valoarea reală a obligaţiei băneşti a fost determinată chiar în cuprinsul clauzei contractuale, părţile înţelegând, practic, să previzioneze o depreciere a monedei, concretizată într-un prejudiciu în detrimentul concedentului, astfel că la momentul intervenirii obligaţiei, 11.05.1999, nivelul taxei să reflecte valoarea reală şi să nu aibă caracter derizoriu.

Aşadar, curtea de apel a reţinut că pârâtul nu a justificat maniera proprie de calcul, prin invocarea unor prevederi legale care să împiedice aplicarea contractului, conform art. 970 din C. civ., şi nici nu a făcut dovada unor negocieri/conduite ulterioare ale părţilor, concretizate probator, care să confirme poziţia sa procesuală.

Analizând memoriul de recurs, se constată că recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate care să vizeze considerentele anterior menţionate, ci s-au limitat la a susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 942, art. 969, art. 970, art. 977, art. 1266 şi art. 1268 din C. civ. de la 1864, fără a dezvolta, în concret, critici prin care să pună în discuţie modul în care instanţa a interpretat sau aplicat aceste norme legale incidente speţei.

Înalta Curte reţine că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Recurenţii au mai făcut referire la dispoziţiile art. 1266 alin. (1) şi (2) şi la art. 1268 alin. (1) şi (2) din C. civ., redând textul articolelor, însă nu au evidenţiat modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci au expus considerente din decizia recurată, fără a decela contraargumente, susţinând că părţile şi-au asumat clauzele contractului de concesiune şi pe cele ale caietului de sarcini, unde se menţionează cuantumul conseciunii şi modul de calcul şi plăţi.

Or, de principiu, stabilirea intenţiei părţilor contractante, în aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de normele anterior evocate fiind dedusă din interpretarea clauzelor susceptibile de a primi, în raport de termenii folosiţi, mai multe înţelesuri, şi din împrejurări de fapt care sunt stabilite în baza probatoriilor administrate, este o chestiune de apreciere (nu de legalitate) care intră în atributul instanţelor de fond şi care nu poate fi supusă controlului instanţei de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în cererea dedusă judecăţii, recurenţii-pârâţi au dezvoltat critici de netemeinicie, propunând o reapreciere a materialului probator al cauzei sau schimbarea situaţiei de fapt cu pretinse aspecte reţinute eronat de către curtea de apel în decizia recurată, făcând propriul calcul al taxei de concesiune datorate şi o evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tind să demonstreze netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Aşadar, aspectele prezentate de recurenţii-pârâţi nu combat raţionamentul instanţei de apel, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în apel ce vizează situaţia de fapt, care nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Raportat la cele arătate de recurenţii-pârâţi prin cererea de recurs, Înalta Curte, reţine că, deşi s-a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceştia nu au formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., părţile exprimându-şi nemulţumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză şi la eficienţa dată acestora de către instanţa de apel, însă interpretarea probelor administrate de către instanţa de apel este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanţa de apel a apreciat şi evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de calcul şi momentul de la care se datoreaztă taxa de concesiune fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată.

Ca atare, invocarea de către recurenţii-pârâţi a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile acestora nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raţionamentul instanţei de apel.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

Prin urmare, având în vedere că recurenţii nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi de Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 668A din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu privire la cererea formulată de timata-reclamantă A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5888,83 RON, potrivit facturii fiscale seria x-2008 nr. x din 12 octombrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi de Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 668A din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţi la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5888,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.