Insurer's appeal admitted; tort claim recharacterized ex officio, case remanded for new judgment on devolutive limits.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial la data de 01.09.2015, pe rolul Judecătoriei Beiuş, reclamanţii A., B. şi A. Florin, în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanţei să dispună: obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 12.351,84 RON şi daune morale în cuantum de 150.000 euro reprezentând repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv surorii E.; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată la 25.09.2015, pârâtul D. a chemat în garanţie pe S.C. F. S.A., solicitând ca în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligată chemata în garanţie la plata către acesta a sumei la care va fi obligat către reclamanţi.

La 28 ianuarie 2016, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu S.C. F. S.A., în calitate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 110 din 28 ianuarie 2016, Judecătoria Beiuş a declinat în favoarea Tribunalului Bihor Oradea competenţa de soluţionare a cererii.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 153/C din data de 21 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta S.C. F. S.A.

S-a respins acţiunea civilă introdusă de reclamanţii A., B., A. Florin în contradictoriu cu pârâtul D. şi cu pârâta S.C. F. S.A.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâtul D. în contradictoriu cu pârâta-chemată în garanţie S.C. F. S.A.

Reclamanţii au fost obligaţi să achite pârâtului suma de 700 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 376A din 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă F. S.A. şi care viza strict soluţia pe excepţia autorităţii de lucru judecat.

A fost admis apelul declarat de către apelanţii-reclamanţii A., B., A. Florin împotriva sentinţei civile nr. 153/C din data de 21 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fondul dreptului dedus judecăţii.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâta F. S.A., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta F. S.A. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa a încălcat dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., reţinând în mod greşit că numai o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă penală poate să aibă autoritate de lucru judecat;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ., fiind respinsă în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. atunci când s-a dispus anularea sentinţei nr. 153/C/2020 şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, cu toate că aceasta a intrat în cercetarea fondului; mai mult, instanţa de control judiciar trebuia să aibă în vedere faptul că în dosarul x/2015 acţiunea civilă a fost întemeiată pe art. 1357 C. civ. calitatea de pârât având-o conducătorul autor, D., asigurătorul fiind doar chemat în garanţie; din moment ce în speţă s-a constatat în penal că vinovăţia este înlăturată de cazul fortuit, iar în raport de art. 1357 şi art. 1351 C. civ. cazul fortuit nu permite atragerea răspunderii pârâtului D., singura soluţie legală şi temeinică era respingerea acţiunii pe fondul cauzei;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (2) coroborat cu art. 9 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii; reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe pe art. 1357 C. civ. solicitând atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului D., pentru ca mai apoi să se arate că prin cererea completatoare reclamanţii doresc să se judece şi cu S.C. F.;

- niciun moment nu s-a pus problema angajării vreunei forme de răspundere obiectivă, independentă de culpă;

- deşi reclamanţii nu şi-au modificat temeiul de drept al acţiunii prin apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar, instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei primei instanţe în vederea rejudecării în baza temeiului indicat tardiv, dispunând ca în rejudecare să fie recalificată cererea şi să fie judecată în baza art. 1376 C. civ.

- instanţa s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, dispunând audierea a 2-3 martori pe daune morale, deşi prin apelul declarat de reclamanţi nu s-a criticat limitarea numărului de martori pe daune morale, aceştia neatacând nici încheierea din 17.09.2018 prin care a fost încuviinţată audierea unui singur martor din cei 7 propuşi;

- hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la jurisprudenţa CEDO cauza Deaconu contra României, cu privire la numărul de martori care se impune a fi audiaţi în dovedirea daunelor morale;

- prin hotărârea dată instanţa a încălcat o normă de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anume art. 4 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 10 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimat-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Oradea în vederea rejudecării.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen la 19.10.2021, complet C9 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în parte, urmând a fi admis, pentru următoarele considerentele:

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu există o hotărâre pronunţată în dosarul penal care să aibă autoritate de lucru judecat, astfel cum susţine recurenta.

Înalta Curte constată că apărările din apel relative la încălcarea autorităţii de lucru judecat a ordonanţei de clasare a procurorului, dispusă în dosarul penal, s-au verificat prin prisma art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., conform căruia "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Soluţiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă, este evident că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33).

Din cuprinsul ordonanţei de clasare din 15 septembrie 2017, pronunţată în dosarul penal nr. x/2012, nu reiese care dintre elementele constitutive ale infracţiunii lipseşte pentru a se antrena răspunderea pârâtului, ci se reţine că "accidentul de circulaţie în urma căruia a survenit decesul victimei este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpatul D.", în cauză fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. - cazul fortuit.

Faptul că soluţia de clasare poate face obiectul controlului judiciar, prin formularea unei plângeri de către persoana interesată la instanţa judecătorească, conform art. 341 din C. proc. pen., nu înseamnă că ordonanţa de clasare dobândeşte autoritate de lucru judeca,t în condiţiile respingerii plângerii. Din contră, sub condiţia confirmării judecătorului de cameră preliminară, există posibilitatea redeschiderii urmăririi penale, în condiţiile art. 335 alin. (2) din C. proc. pen., dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, caz în care procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.

Prin sentinţa penală nr. 10/CP/09.01.2018, pronunţată de Judecătoria Beiuş în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca tardiv formulată, plângerea împotriva soluţiei de clasare, hotărârea fiind pronunţată asupra excepţiei, instanţa penală neanalizând cu această ocazie elementele constitutive ale infracţiunii.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că nu există o hotărâre penală definitivă a unei instanţe penale, care să se impună cu autoritate de lucru judecat pe chestiunea de drept dedusă judecăţii. Atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat pe fond cu privire la existenţa faptei, întinderea pagubei şi vinovăţia făptuitorului în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă, nu există autoritate de lucru judecat, care să poată fi opusă în cadrul acţiunii civile promovate pe dreptul comun, nefiind întrunite condiţiile reglementate prin art. 28 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ.

De altfel, în materie civilă delictuală, vinovăţia impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie e diferită, fiind suficientă cea mai uşoară culpă, fie sub forma acţiunii, fie sub forma inacţiunii. În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă. Aşadar, chiar dacă s-ar fi reţinut, faţă de pârâtă, în dosarul de urmărire penală că nu există elemente care să contureze vinovăţia impusă de legea penală, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil.

Mai mult, în cauză trebuie reţinut şi faptul că, pornind de la înţelesul art. 28 C. proc. pen., dacă între sfera vinovăţiei penale şi cea a vinovăţiei civile nu există identitate, înseamnă că şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde (în măsura în care analizează fondul) numai până la limita sferei vinovăţiei penale. Dacă, dincolo de această sferă, se poate constata o vinovăţie civilă, nu se va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece obiectul procesului penal l-a constituit stabilirea vinovăţiei penale, şi nu a vinovăţiei în general.

Relativ la jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte are în vedere faptul că principiul ne bis in idem se opune urmăririi sau sancţionării unei persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care persoana respectivă a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a statului. Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter penal în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni.

Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi, dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri.

Prin intermediul întrebării formulate în cauza C - 398/1210, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă art. 54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că o ordonanţă de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanţă, o nouă urmărire penală pentru aceleaşi fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanţa menţionată, cu excepţia cazului în care intervin noi probe împotriva acesteia, trebuie considerată o hotărâre definitivă, în sensul acestui articol, care împiedică astfel desfăşurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte într-un alt stat contractant.

CJUE a apreciat că trebuie constatat că o ordonanţă de netrimitere în judecată pronunţată în urma unei anchete în cursul căreia au fost adunate şi examinate diverse mijloace de probă trebuie să fie considerată că a făcut obiectul unei aprecieri asupra fondului, întrucât cuprinde o decizie definitivă cu privire la caracterul insuficient al acestor probe şi exclude orice posibilitate ca litigiul să fie redeschis pe baza aceleiaşi serii de indicii (nn. litigiul penal).

Situaţia premisă în litigiul pendinte nu se identifică cu chestiunea analizată în cadrul procedurii preliminare asupra domeniului de aplicare a principiului non bis in idem în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată. În speţă, reclamanţii tind la soluţionarea laturii civile, care nu a mai fost analizată în procesul penal (aceştia constituindu-se părţi civile în dosarul penal), iar nu la stabilirea, printr-o nouă judecată, a vinovăţiei penale a părţii chemate în judecată.

Din cele de mai sus rezultă că justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti şi, drept urmare, numai hotărârile pronunţate de acestea pot beneficia de autoritate de lucru judecat, astfel că art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 5 - Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, invocate prin prisma art. 20 şi 148 din Constituţie, după caz, nu au incidenţă în cauză.

Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută din această perspectivă, cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, incidenţa vreunui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile legate de soluţia dată cu privire la apelul declarat de către reclamanţi, faţă de limitele învestirii instanţei de apel prin cele două cereri de apel, Înalta Curte reţine că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept", iar în alin. (2) prevede că "în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanţă".

Din dispoziţiile art. 477- 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Deşi limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că analiza raporturilor juridice dintre părţi se impunea a fi efectuată de instanţa de apel în limitele învestirii prin cererile de apel, aspect ce nu se verifică în cauză.

Instanţa de apel a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza spre rejudecare din perspectiva obiectivă, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri prevăzută de art. 1376 C. civ., reţinând că acesta ar fi temeiul de drept al demersului judiciar prin raportare la un înscris denumit "Răspuns la poziţia procesuală" prin care reclamanţii au formulat apărări cu privire la aspectele invocate de către pârâta societate de asigurare. Însă, prin acest înscris reclamanţii nu au modificat temeiul de drept al acţiunii, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci doar au făcut trimitere la doctrină şi jurisprudenţă, în finalul acestuia susţinând tot răspunderea pentru fapta proprie, nefiind invocată necesitatea recalificării obiectului acţiunii.

De altfel, criticile din apelul reclamanţilor au vizat greşita respingere a acţiunii prin reţinerea de către prima instanţă a faptului că nu există vinovăţia autorului faptei ilicite, fără a se administra nicio probă în acest sens şi prin valorificarea puterii de lucru judecat în privinţa cazului fortuit, apelanţii susţinând, în esenţă, că fondul dreptului dedus judecăţii nu a fost judecat din perspectiva dispoziţiilor art. 1357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Prin urmare, conduita instanţei de apel constituie o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilităţii, a reprezentat, în realitate, o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015, a casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi, care, în rejudecare, urmează a analiza cauza în raport de limitele învestirii prin cererea de apel formulată de către aceştia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.