Property revindication of nationalized real estate under special reparation law and absence of protected "possession" under ECHR Protocol 1

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 4 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D. şi E., a solicitat desfiinţarea retroactivă, ca neconstituţional a titlului Statului Român, anexele Decretului 92/1950, şi obligarea pârâţilor să lase în posesia reclamantei următoarele unităţi locative aparţinând imobilului construcţie şi teren din Bucureşti: str. x, sector 1: ap. 2A de la parter deţinut de B. şi C. et. 1 deţinut de D. et. 3 deţinut de E. si unitatea fără număr de la et. 3 deţinută de B. şi C..

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1955 din 23 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâta D. prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamanta A. (decedată la data de 24.03.2017) şi continuată de F., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi D., ca neîntemeiată; a anulat cererea formulată împotriva pârâtei E. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a obligat reclamanta la plata către pârâţi B. şi C. a sumei de 16303.12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 908 A din 07 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă F. împotriva sentinţei civile nr. 1955/23.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 908 A din 07 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta F., criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de reclamanta F. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. şi a fost încadrat în prevederile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus următoarele critici:

- cu referire la art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat în ce mod judecătorul fondului a aplicat textul convenţional atunci când a respins acţiunea în revendicare, fără a intra pe fondul acesteia în contextul în care norma este imperativă, de strictă interpretare şi impune respectarea proprietăţii;

- a susţinut încălcarea art. 563 şi urm. din noul C. civ. în sensul adăugării la textul imperativ, strict şi limitativ al acestei norme, câtă vreme condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare sunt determinate de calitatea de proprietar a reclamantului şi de cea de neproprietar a pârâtului; câtă vreme art. 563 din noul C. civ. nu condiţionează acţiunea în revendicare, în mod eronat instanţele fondului au respins demersul judiciar întemeindu-şi hotărârile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv pe Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite;

- a invocat încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport cu Legea nr. 10/2001, atâta timp cât această soluţie nu a fost supusă controlului judiciar de către părţi;

- în mod eronat, instanţa de apel a acordat prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei instanţei de contencios a drepturilor omului dezvoltate în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată, în detrimentul prevederilor legale interne în materia acţiunii în revendicare, aspect care conduce şi la încălcarea art. 61 alin. (1) din Constituţia României;

- acţiunea în revendicare nu a fost fundamentată pe compararea titlurilor de proprietate, ci pe principiul non bis in idem, câtă vreme nu pot coexista simultan şi concomitent două sau mai multe titluri asupra aceluiaşi imobil şi nu există preferinţă pentru un just titlu în concurs cu altul, astfel încât criteriile de preferinţă analizate de instanţa de apel sunt caduce;

- cu referire la art. 555 alin. (1) şi art. 563 din noul C. civ., arată că instanţa de apel a încălcat caracterul absolut şi perpetuu al dreptului de proprietate, precum şi regimul juridic în materia acţiunii în revendicare de vreme ce acţiunea proprietarului neposesor nu poate fi introdusă împotriva posesorului neproprietar în condiţiile în care cel ce nu este proprietar nu poate deţine posesia bunului; în această ordine de idei, instanţa de apel a adăugat la criteriile prevăzute de art. 563 din noul C. civ. şi a încălcat art. 555 din acelaşi cod atât timp cât instanţa a invocat proprietatea veche, actuală şi noua proprietate, ilegalitate determinată de practica CEDO, care la rândul său încalcă art. 1 la Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că în patrimoniul reclamantei nu există un bun atât timp cât aceasta nu a pierdut proprietatea bunului litigios, care a fost preluat fără titlu de către stat, iar actele de înstrăinare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt prezumate nule absolut, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; în aceeaşi ordine de idei, prevederile art. 563 din noul C. civ. nu prevăd expres drept condiţie sau criteriu speranţa legitimă, iar art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede strict protecţia bunurilor "pure şi simple", nefiind reglementată speranţa legitimă;

- instanţa de apel nu a expus argumentele pentru care nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei şi nici nu a analizat primul capăt al acţiunii, care în ipoteza în care ar fi fost admis, ar fi condus la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului de către reclamanţi;

- critică reţinerea bunei - credinţe a terţului dobânditor de către instanţa de apel de vreme ce titlul statului nu a fost contestat, iar conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în materia înstrăinărilor preluate fără titlu valabil, buna - credinţă nu se prezumă;

- critică argumentele instanţei de apel referitoare la valabilitatea titlului statului întemeiate pe efectul puterii de lucru judecat al considerentelor sentinţei civile nr. 10344/1996 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 1378A/1998 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunţată de curtea de apel Bucureşti, secţia a IV - civilă, arătând că nu este îndeplinită tripla cerinţă de părţi, obiect şi cauză prevăzută de art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta F. împotriva deciziei civile nr. 908A din 7 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen la 23 septembrie 2021, complet C4 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia tardivităţii şi a nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La 16 februarie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, aducând argumente în combaterea excepţiilor invocate prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sintetizând criticile de nelegalitate din cererea de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi examinând hotărârea atacată, în raport de dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta F. pentru considerentele care succed:

Reclamanta a invocat o pretinsă nemotivare a hotărârii recurate în sensul că instanţa de apel nu a expus argumentele pentru care nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei şi nici nu a analizat primul capăt al acţiunii, critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel, conform art. 477 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona, în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii şi să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

Cu toate acestea, obligaţia de motivare a hotărârii trebuie înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, însă nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci a unei expuneri a argumentelor care, circumscrise fiind motivelor care susţin calea de atac, demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată. Astfel, obligaţia de motivare nu reclamă şi obligaţia de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel (hotărârea Van de Hurc contra Olanda, hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de apel arătând, în contextul soluţiei de respingere pe fond a acţiunii în revendicare, care este legea aplicabilă şi modalitatea în care norma legală se aplică situaţiei juridice stabilite în privinţa bunului litigios, respectiv care sunt criteriile de soluţionare a acţiunii în revendicare.

Prin urmare, hotărârea instanţei de apel a fost motivată sub toate aspectele, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, dar şi o examinare reală şi efectivă a elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că în legătură cu cererea reclamantei, soluţionată prin hotărârea atacată, a fost respectat dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, constatându-se că decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, reiese că verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - reclamantă, respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în art. 563 şi urm. C. civ., a fost corect examinată de instanţele de fond.

În speţă, defuncta reclamantă A. şi-a întemeiat acţiunea în revendicare privind imobilul-construcţie şi teren pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul litigios a fost dobândit de autorii G. şi H. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 aprilie 1939, transcris sub nr. x din 21 aprilie 1946 la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, construcţia revendicată fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie ale cărei dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun invocat de reclamantă în acţiunea de faţă.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta defunctă A. a demarat procedura specială instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de restituire.

În consens cu decizia de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a procedat la examinarea soluţiei date acţiunii în revendicare şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul înfăţişat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenţei europene - că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care să îi permită restituirea în natură a imobilului.

Instanţa de apel a reţinut corect că în cauza pilot I. s.a. contra României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european a arătat că noţiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a instanţei de contencios al drepturilor omului, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ ş.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

Diferenţa de abordare este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În speţă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului ce face obiectul prezentei acţiuni în revendicare de drept comun, nu se poate recunoaşte recurentei decât beneficiul unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei statului român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot, în condiţiile în care reclamanta-recurentă a formulat notificare în privinţa imobilului în temeiul legii speciale, accesul la justiţie fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestaţiei reglementate de respectivul act normativ.

Prin urmare, în litigiul de faţă, întrucât recurenta nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în acelaşi sens, aceasta nu este titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Nu se poate aprecia nici faptul că recurenta ar avea o "speranţă legitimă" de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în aceleaşi condiţii ca şi "un bun actual", întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nicio jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamantei în acţiunea în revendicare.

În acelaşi sens, în hotărârea sus-menţionată a Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată că "…de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142), context în care recurenta are la dispoziţie calea legii speciale (procedură demarată de către autorul acesteia) care îi va permite, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină recunoaşterea drepturilor sale, context normativ care îi asigură dreptul de acces la justiţie.

Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantei ca o condiţie necesară promovării acţiunii în revendicare.

În acest context, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, în mod corect s-a reţinut preferabilitatea titlului pârâţilor în considerarea respectării principiului securităţii raporturilor juridice în contextul în care aceştia se prevalează de contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu au fost contestate şi anulate în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care pârâţii se pot prevala de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Cum dreptul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat, aceştia deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un "bun" în patrimoniul lor, care îi îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995, drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice, în mod corect instanţa de apel a conchis că titlul pârâţilor este preferabil în raport de cel al reclamantei.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului s-a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Teza reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

În atare situaţie, cât priveşte compararea titlurilor de proprietate, în mod corect instanţele de fond au stabilit prevalenţa titlului subdobânditorului de bună credinţă, respingând acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.

În analiza aceluiaşi motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., critica referitoare la greşita aplicare a principiului autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel atunci când a reţinut că se impun statuările referitoare la nevalabilitatea titlului statului - rezultate din sentinţa civilă nr. 10344/1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 1378A/1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - civilă, sub motiv că nu se regăseşte tripla identitate de elemente privind părţile, obiectul şi cauza juridică ale celor două pricinii, este nefondată.

În realitate, formulând o astfel de critică, recurenta confundă cele două efecte juridice pe care le cunoaşte principiul autorităţii lucrului judecat.

Astfel, efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune într-adevăr, în termenii reglementaţi de art. 1201 C. civ. de la 1864, existenţa unei identităţi între elementele celor două judecăţi referitoare la obiect, părţi, cauză juridică, de natură să interzică reluarea şi tranşarea jurisdicţională a aceluiaşi litigiu.

În prezenţa unei asemenea suprapuneri de elemente, excepţia procesuală a autorităţii de lucru judecat este cea care opreşte reluarea judecăţii.

Spre deosebire de acest efect extinctiv ataşat principiului autorităţii lucrului judecat, în situaţia efectului pozitiv pe care îl produce o hotărâre irevocabilă înzestrată cu autoritate de lucru judecat, identitatea de elemente este doar parţială şi vizează aşa-numita chestiune litigioasă ce a fost supusă deja verificării jurisdicţionale şi de care se poate prevala (sau care i se poate opune) părţii într-un proces ulterior.

Prezumţia de lucru judecat presupune că un aspect litigios dedus judecăţii şi care a primit o dezlegare a instanţei de judecată nu poate fi combătută, într-o judecată ulterioară, de partea în al cărei proces s-a dat respectiva dezlegare.

Or, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea acestui efect pozitiv al lucrului judecat atunci când a constatat că reclamanta nu a dovedit nevalabilitatea titlului statului, aspect care rezultă din statuările cuprinse în sentinţa civilă nr. 10344/1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 1378A/1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - civilă, toate pronunţate într-un litigiu având ca obiect acţiune în revendicare.

Aceste statuări sunt învestite cu efectul autorităţii de lucru judecat care însoţeşte o hotărâre irevocabilă ce tranşează un litigiu, fără ca reclamanta să poată pretindă o altă situaţie juridică în prezentul litigiu, întemeiat pe normele dreptului comun.

De aceea, susţinerea că instanţa de apel ar fi dat în mod greşit eficienţă autorităţii lucrului judecat, fără să fie întrunită tripla identitate de elemente cerută de dispoziţiile legale, se bazează pe ignorarea de către recurentă a modalităţii în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului deja judecat asupra judecăţilor ulterioare.

Recurenta mai pretinde în cadrul motivelor de recurs că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat când "reţine şi califică soluţia instanţei de a respinge acţiunea ca inadmisibilă faţă de legea specială de reparaţie", deşi această soluţie a primei instanţe nu a fost supusă controlului judiciar de către părţi.

Critica de nelegalitate ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ., formulată în legătură cu considerentul curţii de apel ce valorizează soluţia primei instanţe prin care se arată că "în contextul legii speciale de reparaţie, reclamanta nu se mai poate prevala de normele de drept comun, având posibilitatea obţinerii de despăgubiri", a fost invocată în mod formal de reclamantă, astfel că nu poate fi reţinută.

Contrar susţinerilor reclamantei, în cauză nu se pune problema încălcării autorităţii de lucru judecat a soluţiei date cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive.

În cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel indică dispoziţiile legale aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, precum şi corelaţia dintre normele de drept comun invocate de reclamantă drept temei al acţiunii în revendicare, prevăzute de art. 563 C. civ., şi legislaţia specială de reparaţie în materia dreptului de proprietate concretizată în dispoziţiile Legii 10/2001, fără a statua cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii introduse de reclamantă, pe care aceasta o reclamă, sau a recalifica soluţia primei instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii.

La rândul său, prima instanţă a unit excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta D. prin întâmpinare şi s-a pronunţat prin hotărâre cu privire la respingerea acesteia, apreciind că acţiunea în revendicare este nefondată.

În acest context, alegaţiile reclamantei cu privire la faptul că instanţa de apel a recalificat soluţia primei instanţe de a respinge acţiunea ca inadmisibilă faţă de legea specială de reparaţie este lipsită de fundament juridic şi va fi înlăturată.

Faţă de aceste considerente, constatând netemeinicia criticilor formulate şi corecta soluţionare a acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile art. 563 C. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta F., conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F. împotriva deciziei civile nr. 908A din 7 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2021.