Appeal on automatic termination of 1950 sale contract quashed and remanded for recharacterizing forfeiture clause in claimant's own appeal.

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 6 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., să se constate rezoluţiunea parţială, în cotă de l/2 a actului de vânzare-cumpărare, încheiat la 26 ianuarie 1950, între D. şi E., ambii în calitate de vânzători cu F. şi G., prin administratorul lor legal H., în calitate de cumpărători, act transcris la 9 februarie 1950, sub nr. x, în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, cu privire la imobilul teren şi construcţii situat în comuna Dudeşti - Cioplea, str. x (în prezent, str. x, sector 3 Bucureşti).

Reclamanta a depus, la 30 septembrie 2016, cerere precizatoare a acţiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei I. şi scoaterea din cauză a pârâtei C., pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acesteia la momentul introducerii acţiunii; cu privire la obiectul cererii a solicitat să se constate inexistenţa în patrimoniul pârâtelor a cotei de l/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţa de 34.000 mp, situat în comuna Dudeşti Cioplea, str. x, cât şi intervenită rezoluţiunea parţială, în cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950, ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii consemnate în act, referitoare la plata restului de preţ al vânzării, în cuantum de 450.000 RON, până la 1 aprilie 1950.

Prin încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti şi au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes, prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi I., privind constatarea intervenirii rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, nr. 2-26, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 1 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2016 şi în sentinţa civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, în sensul că "se va trece corect că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în ceea ce priveşte constatarea intervenirii rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950 cu privire la cota 2/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti str. x, cotă care revine moştenitorilor lui D., J. şi K.."

S-a dispus înlăturarea din considerentele încheierii a menţiunii privind dobândirea de către reclamanta A. a cotei de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat mai sus de la defunctul D..

Împotriva sentinţei nr. 295 din 28 februarie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 25 noiembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat apel reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

La 20 noiembrie 2017, numiţii L., M., N. şi O. au formulat cerere de intervenţie accesorie prin care au înţeles să susţină poziţia procesuală a apelantei-reclamante A., în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 87A din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimatele pârâte B. şi I., a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, astfel cum au fost îndreptate prin încheierea din 1 martie 2017 pronunţată în acelaşi dosar; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A. împotriva încheierii din 25 noiembrie 2016 şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea apelantei reclamante de intervenienţii L., M., N. şi O..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta A. şi intervenienţii L., M., N. şi O.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 1076 din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 1 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 1740A din 12 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta A., împotriva încheierii din 25 noiembrie 2016, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 martie 2017, şi împotriva sentinţei civile nr. 295 din 28 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâtele B. şi I..

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea reclamantei de intervenienţii L., M., N. şi O..

A fost schimbată în parte încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2016, în sensul că s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.

A fost schimbată în tot încheierea din 1 martie 2017, în sensul că s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale ca lipsită de obiect.

S-a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând în fond, s-a respins cererea modificată, ca neîntemeiată.

6. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii introductive şi a considerentelor pe care se întemeiază această soluţie iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată şi modificată, deoarece:

a) Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii, prin rejudecarea fondului peste limitele stabilite expres de către reclamantă prin cererea de apel.

Se arată că doar reclamanta a apelat hotărârea primei instanţe, efectul devolutiv al apelului fiind limitat, pe de o parte, la criticile referitoare la soluţia din dispozitiv şi a considerentelor pe care aceasta s-a întemeiat, şi, pe de altă parte, la criticile relative la excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu referire cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Cu ignorarea limitelor devolutive ale apelului, instanţa de control judiciar, rejudecând extra petita, a reanalizat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă în prima parte a considerentelor, în pofida faptului că aceste considerente nu au fost apelate de reclamantă si nu constituiau considerentele decisive si decizorii care au susţinut soluţia pronunţată.

De asemenea, considerentul instanţei de apel potrivit căruia "nu putea proceda la o scindare a hotărârii în sensul de a reţine ca valide unele considerente, în timp ce actul jurisdicţional este lovit de nulitate", este lipsit de suport legal şi contrar prevederilor art. 461 C. proc. civ. care permit analizarea doar a acelor considerente care sunt greşite sau care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

b) Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii primei instanţe, neapelate de nicio parte, referitoare la calificarea pactului comisoriu, ca fiind de gradul IV, clauză inserată părţi în actul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950.

Astfel, instanţa de apel a rejudecat cauza dincolo de limitele învestirii stabilite de reclamantă prin cererea de apel şi a recalificat pactul comisoriu inserat de către părţi în actul de vânzare-cumpărare, ca fiind de gradul III, deşi prin considerentele hotărârii primei instanţe, neapelate de către reclamantă, instanţa de fond calificase acelaşi pact comisoriu, ca fiind de grad IV.

c) Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederile art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864, prin interpretarea clauzei care reglementează pactul comisoriu inserat în actul de vânzare-cumpărare pe care l-a considerat ca fiind de gradul III, contrar intenţiei concordante a părţilor din care rezultă că această clauză are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 969 C. civ. din 1864 şi a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1021 din acelaşi act normativ

Faptul că pactul comisoriu inserat în actul de vânzare - cumpărare este unul de gradul IV rezultă, fără echivoc, din voinţa comună a părţilor care au prevăzut, în mod clar, elementele pactului comisoriu, iar prin folosirea sintagmei referitoare la revenirea de drept, în patrimoniul vânzătorilor, a 1/2 din obiectul contractului de vânzare, rezultă că voinţa părţilor a fost ca această întoarcere să opereze în sensul unei redobândiri imediate, în patrimoniul vânzătorilor, a 1/2 din obiectul vânzării şi nu după alte demersuri procedurale sau judiciare.

Conchide că un alt argument în favoarea calificării pactului comisoriu menţionat ca fiind de gradul IV constă în faptul că părţile au inserat clauza în actul de vânzare prin scriere olografă.

d) Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1079 alin. (2), pct. 3 C. civ. din 1864 şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1079 alin. (1) C. civ. din 1864 de vreme ce instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost probat faptul că obligaţia de plată a restului de preţ nu putea fi executată, în mod util, decât într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă, pentru a se reţine faptul că debitorii se aflau de drept în întârziere.

Contrar considerentelor instanţei de apel, împrejurarea că debitorii au fost de drept în întârziere rezultă din voinţa comună a părţilor exprimată în actul de vânzare prin inserarea pactului comisoriu de gradul IV.

Astfel, faptul că obligaţia de plată a restului de preţ putea fi executată, în mod util, doar până la 1 aprilie 1950, la împlinirea căruia pârâtele erau de drept în întârziere, rezultă din împrejurarea că părţile nu s-au limitat la stipularea unui termen de plată, ci au prevăzut şi sancţiunea cea mai gravă, în caz de nerespectare a termenului, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu privire la jumătate din valoarea imobilului vândut, ca efect al rezoluţiunii de drept.

e) Hotărârea recurată a fost dată şi cu încălcarea prevederilor art. 1079 alin. (1) C. civ. din 1864, ca urmare a unei susţineri nemotivate în drept a instanţei de apel, în sensul că în cazul acţiunii în constatare nu este posibilă punerea în întârziere a debitorului prin cererea de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-intervenienţi L., M., N. şi O. au depus întâmpinare, la 26 august 2020, arătând că susţin poziţia procesuală a recurentei-reclamante şi solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatele-pârâte B. şi I. au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, la 1 septembrie 2020, solicitând respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei instanţei de apel. De asemenea, la 17 septembrie 2020, intimatele-pârâte au depus au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-intervenienţi, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceştia.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-pârâte B. şi I., solicitând să se constate netemeinicia susţinerilor formulate de acestea.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Aceste dispoziţii legale consacră una dintre regulile majore privitoare la calea de atac a apelului, ele afirmând caracterul devolutiv al acestei căi de atac, adică aptitudinea de a pune în discuţia şi analiza instanţei de apel, în totalitatea lor, chestiunile de fapt şi/sau drept care au făcut obiectul judecăţii înaintea primei instanţe.

Instanţa învestită cu judecarea apelului are, aşadar, dreptul şi obligaţia de a examina litigiul în totalitatea lui, judecata în apel fiind, prin voinţa legiuitorului, înzestrată cu prerogativa de a realiza o verificare jurisdicţională echivalentă celei de la prima instanţă.

Această regulă de principiu, a cărei edictare în beneficiul părţilor apare ca evidentă, cunoaşte însă unele limitări şi nuanţări impuse de necesitatea corelării ei cu alte reguli şi exigenţe specifice procesului civil şi care, la rândul lor, au un important rol configurator, subordonându-se aceluiaşi set de principii fundamentele care alcătuiesc osatura judecăţii în materie civilă.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin aceste prevederi legale este consacrată una dintre excepţiile de la regula caracterului devolutiv al apelului, stabilindu-se că deşi, în acord cu evocatele prevederi ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel are prerogativa de a realiza in integrum o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, această vocaţie de principiu poate fi limitată prin voinţa părţii apelante, atunci când aceasta solicită ca rejudecarea efectuată de instanţa de apel să se mărginească la anumite aspecte ale cauzei (ce pot fi de fapt, de drept ori din ambele categorii), câtă vreme doar cu privire la acestea apelantul consideră că prima instanţă a judecat greşit. Într-o asemenea situaţie, instanţa de apel este ţinută a respecta opţiunea părţii, ceea ce înseamnă că nesocotirea acestei opţiuni şi realizarea unei judecăţi care nu ţine seama de aceste limite fac anulabilă hotărârea dată în apel. Doar în mod excepţional, atunci când legea o prevede în mod expres, este îngăduită depăşirea limitelor de învestire a instanţei stabilite prin cererea de apel, instituindu-se o derogare de la regula conform căreia doar apelantul are dreptul de a stabili chestiunile de fapt şi de drept pe care înţelege să le transmită spre analiză instanţei de control judiciar.

Concepţia legiuitorului cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului nu reprezintă decât o formă de manifestare a principiului disponibilităţii - unul fundamental în procesul civil -, în raport de care, aşa cum se afirmă prin prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Acest mod de înţelegere a judecăţii în apel prezintă interes şi soluţionarea prezentului recurs, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Prin sentinţa civilă nr. 295 din data de 28.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în primă instanţă şi care a făcut, împreună cum o încheiere premergătoare, obiect al apelului, a fost respinsă acţiunea reclamantei, în dispozitivul sentinţei fiind precizate particularităţile soluţiei pronunţate, făcându-se distincţie între capetele de cerere cu privire la care se impune respingerea lor ca neîntemeiată şi acela cu privire la care soluţia de respingere are la bază lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

În considerentele sentinţei Tribunalul a reţinut, în ce priveşte clauza cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950, potrivit căreia "În caz de neplată a restului de preţ în sumă de 450.000 RON (patrusutecincizeci mii) până la 1 aprilie 1950, toate părţile conveneau ca jumătate din întregul obiect al vânzării să revină de drept vânzătorilor", că:

"Această clauză reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, care conduce la desfiinţarea de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau altă formalitate prealabilă, a contractului în cazul neexecutării obligaţiei (...)".

Prima instanţă a realizat, aşadar, o interpretare a pactului comisoriu inserat în contract, stabilind în mod expres şi neechivoc că, în ce priveşte natura lui juridică, acesta este unul de gradul IV.

După cum bine a statuat, sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti prin decizia care face obiectul recursului de faţă, are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV acea clauză contractuală prin care se prevede că rezoluţiunea intervine de drept, fără punerea în întârziere a debitorului şi fără nicio formalitate prealabilă. Este vorba, aşadar, despre pactul comisoriu cel mai avantajos pentru creditorul în drept a-l invoca, căci îl scuteşte, în scopul de a obţine rezoluţiunea, de obligaţia de a sesiza instanţa de judecată pentru a dispune rezoluţiunea (precum în cazul pactului comisoriu de gradul I) ori cel puţin de a proceda la punerea în întârziere a debitorului (în cazul pactelor comisorii de gradele II şi III), rezoluţiunea contractului intervenind de plin drept în caz de neexecutare a obligaţiei, fără a fi deci necesară nici punerea în întârziere a debitorului şi nici vreo altă formalitate judiciară sau extrajudiciară.

În acest din urmă caz, instanţa de judecată în faţa căreia se pune în discuţie intervenirea rezoluţiunii nu ar putea decât să constate că aceasta a intervenit de plin drept, câtă vreme sunt îndeplinite condiţiile în raport de care, potrivit celor convenite de părţi, activarea pactului comisoriu se putea produce.

În cauză, statuarea primei instanţe potrivit căreia clauza cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950 valorează pact comisoriu de gradul IV era una care, cu evidenţă, o avantaja pe reclamantă, astfel că părţile interesate în a o combate pe calea unui apel declarat împotriva sentinţei erau pârâtele. Cu toate acestea, pârâtele nu au apreciat că este oportun să declare apel împotriva acestei statuări făcute de prima instanţă, neînţelegând a-şi exercita dreptul prevăzut prin dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., acela de a exercita calea de atac împotriva unor considerente care le-ar dezavantaja, în măsura în care ar fi apreciat că acestea conţin dezlegări greşite, că sunt eronate ori că ar cuprinde constatări de fapt prejudiciabile pentru ele.

Dezlegarea dată de prima instanţă cu privire la natura juridică a pactului comisoriu nu a fost atacată pe calea apelului nici de către reclamantă, aceasta îndreptându-şi criticile - adică, altfel spus, limitând devoluţiunea în apel - împotriva altor aspecte decât cele privitoare la natura pactului comisoriu, fiind vădit că reclamanta nici nu avea vreun interes în a solicita schimbarea în apel a acestei statuări.

Examinarea conţinutului cererii de apel nu lasă nicio îndoială cu privire la limitele între care reclamanta a înţeles să critice hotărârea primei instanţe, astfel că, în aceste circumstanţe, respectarea opţiunii reclamantei apărea ca o necesitate procesuală ce avea semnificaţia unei condiţii de legalitate a judecăţii în apel.

Prin decizia recurată instanţa de apel a menţionat, în considerentele deciziei, că prima instanţă a calificat pactul comisoriu ca fiind unul de gradul IV, precum şi că pârâtele nu au formulat apel împotriva acestor considerente, însă a apreciat că "Cu toate acestea (...) nu se poate reţine că această dezlegare a instanţei de fond a intrat în puterea lucrului judecat atât timp cât întreg raţionamentul juridic ce a stat la baza sentinţei instanţei de fond, sprijinind soluţia acesteia, a fost anulat, urmare a constatării nulităţilor procedurale".

Această aserţiune a instanţei de apel este greşită.

Înţelege Înalta Curte să observe, sub acest aspect, că motivul pentru care instanţa de apel a anulat sentinţa este reprezentat de faptul că ar exista contradicţii între considerente şi dispozitivul sentinţei, în condiţiile în care " . . . . . . . . . . . .prima instanţă a respins cererea ca neîntemeiată, ceea ce presupune analizarea temeiniciei fondului pretenţiei formulate, dar a reţinut în considerente că dreptul reclamantei este stins ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive". A mai arătat instanţa de apel că vădita contradicţie dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei a determinat "vătămarea procesuală a părţii ce nu poate fi remediată decât prin anularea actului vătămător", precum şi că "Mai mult, considerentele sentinţei relative la intervenirea prescripţiei extinctive la data formulării cererii de chemare în judecată contrazic soluţia dată de aceeaşi instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 25.11.2016."

Mai observă Înalta Curte că ulterior anulării sentinţei, subsumat rejudecării fondului, instanţa de apel a procedat, în considerente, la reaprecierea naturii juridice a pactului comisoriu inserat în contractul litigios, concluzionând că "Din interpretarea literală a clauzei în discuţie, inserată olograf în actul de vânzare încheiat la data de 26.01.1950, Curtea reţine că această clauză nu reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu cuprinde menţiunea clară, expresă privind desfiinţarea de drept a contractului, fără punere în întârziere şi fără nicio altă formalitate prealabilă.

Clauza în discuţie ar putea fi calificată drept un pact comisoriu de gradul III, deoarece sintagma "să revină de drept vânzătorilor" are semnificaţia unei rezilieri care operează de drept, însă, în condiţiile acestei calificări, rămâne de îndeplinit cerinţa punerii în întârziere, conform art. 1079 C. civ. de la 1864".

Nu există, aşadar, nicio îndoială cu privire la faptul că instanţa de apel a recalificat pactul comisoriu încheiat între părţile contractului, atribuindu-i o altă natură juridică (pact comisoriu de gradul III) decât aceea stabilită de prima instanţă (pact comisoriu de gradul IV), ceea se semnifică o înrăutăţire a situaţiei reclamantei în propria cale de atac.

Din examinarea acestor dezlegări şi aserţiuni ale instanţei de apel, dar şi, în ansamblul lor, a tuturor considerentelor deciziei, rezultă că soluţia de anulare a sentinţei nu îşi are, nici măcar în parte, suport în constatarea că pactul comisoriu ar fi unul de gradul III, iar nu de gradul IV, raţiunea esenţială a anulării fiind, după cum s-a arătat mai sus, afirmata contradicţie dintre soluţia din dispozitiv privitoare la respingerea ca neîntemeiată a unor capete de cerere şi dezlegările privitoare la prescripţie, astfel cum acestea din urmă se regăsesc în considerentele deciziei ori în încheierea de şedinţă din data de 25.11.2016.

În aceste circumstanţe, statuarea primei instanţe potrivit căreia pactul comisoriu este, ca natură juridică, unul de gradul IV, nu apare ca una care, fie şi indirect sau implicit, să stea la baza soluţiei de anulare a sentinţei, ea reprezentând un element al cauzei care, în concret, a rămas străin de raţionamentul juridic care a fundamentat anularea sentinţei. Prin urmare, nu s-ar putea considera, precum afirmă instanţa de apel, că anularea sentinţei ar fi putut avea ca efect şi desfiinţarea acestei dezlegări, lipsind-o deci de efecte şi îngăduind reanalizarea în apel a naturii juridice a pactului comisoriu, inclusiv în sensul recalificării lui ca fiind unul de gradul III.

Or, în condiţiile în care, pe de o parte, dezlegarea dată de prima instanţă nu era de natură a întemeia, nici măcar prin ricoşeu, soluţia de anulare a sentinţei, iar pe de altă parte respectivele considerente ale sentinţei nu fuseseră atacate de părţile interesate prin declararea unui apel (fie el şi incident) împotriva lor, rămâne că devoluţiunea în apel nu putea fi integrală, ci limitată la cele arătate, expres sau implicit, de către reclamantă prin cererea de apel.

A considera altfel echivalează cu o nesocotire a limitelor devoluţiunii stabilite prin mai sus-evocatele dispoziţii ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în relaţie cu cele ale art. 9 alin. (2) din acelaşi Cod, atrăgând, totodată, şi încălcarea regulii afirmate prin dispoziţiile art. 481 C. proc. civ.:

"Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Această concluzie nu poate fi schimbată de faptul că dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că după anularea sentinţei, instanţa de apel va reţine procesul spre rejudecare, fiind vorba despre prevederi legale care trebuie înţelese în relaţie cu regulile privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului şi la neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac. În caz contrar, caracterul echitabil al judecăţii în apel ajunge să fie periclitat, în condiţiile în care puternice raţiuni de logică juridică şi de echitate fundamentează aceste reguli procedurale.

Deşi recurenta nu a invocat în mod expres, prin cererea de recurs, încălcarea în contra sa a regulii impuse prin prevederile art. 481 C. proc. civ., mărginindu-se la a critica decizia prin raportare la nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi la încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor care nu au fost atacate pe calea apelului, examinarea în ansamblu a motivelor de recurs lasă să se subînţeleagă că prin extinderea în mod nelegal a devoluţiunii în apel instanţa i-a creat recurentei o situaţie mai defavorabilă.

Chiar şi fără a reţine nesocotirea prevederilor art. 481 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. era, prin ea însăşi, suficientă concluziei că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând o regulă de procedură care, prejudiciabilă fiind pentru reclamantă, face necesară admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În rejudecare, instanţa va ţine seama de dezlegările făcute prin cele ce preced, fiind necesar a se avea în vedere şi că soluţia de admitere a apelului contra încheierii de şedinţă din data de 25.11.2016 nu a fost atacată prin cererea de recurs, reclamanta achiesând la această soluţie. Prin urmare, aceste din urmă dezlegări sunt intrate în autoritatea lucrului judecat, ele trebuind păstrate şi în rejudecare.

Tot astfel, nu a făcut obiectul recursului nici soluţia de respingere de către instanţa de apel a cererii de îndreptare a erorii materiale ca lipsită de obiect, astfel că şi aceasta va trebui păstrată cu ocazia rejudecării apelului.

Vor fi analizate, în rejudecare, susţinerile părţilor utile soluţionării cauzei, inclusiv acelea cu privire la care, faţă de soluţia de casare cu trimitere dispusă de prezenta instanţă, nu apare ca necesară examinarea lor în cadrul deciziei de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2021.