Civil liability for tax evasion damage and the binding effect of criminal res judicata on proof of loss

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13 iunie 2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la achitarea sumei totale de 313.405,20 RON reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat prin activitatea infracţională desfăşurată, constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a înregistrat în actele contabile ale societăţii un număr de 24 de facturi şi 20 de chitanţe pe care le-a completat în fals ca fiind emise de diverşi furnizori, deci facturi care nu au la bază operaţiuni reale emise în numele unor societăţi comerciale şi nu a înregistrat în actele contabile toate veniturile realizate, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, săvârşind astfel infracţiunea de evaziune fiscală, fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârşirii faptei şi până la achitarea efectivă a debitului datorat, potrivit art. 171 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa nr. 2791 din 5 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat cauza în favoarea Tribunalului Prahova.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 1020 din 2 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis cererea având ca obiect acţiune în răspundere delictuală şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 313.405,20 RON reprezentând prejudiciu adus statului, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, potrivit art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă prin decizia nr. 2041 din 3 decembrie 2020, prin care s-a respins cererea de efectuare a expertizei tehnice în specialitatea fiscalitate şi s-a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei la instanţa de fond spre o justă soluţionare, în vederea administrării probei cu expertiza solicitată, soluţie care este de natură a stabili legalitatea, constituind singurul remediu pentru respectarea dreptului la apărare şi neprivarea sa de dublul grad de jurisdicţie, pentru rejudecarea fondului cauzei, într-un alt ciclu procesual, pe baza probelor complete prin care să se stabilească adevărul şi să se lămurească cauza sub toate aspectele cererii de chemare în judecată.

A mai solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în recurs şi apel.

A arătat că decizia atacată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde menţiunile prevăzute în art. 233 alin. (1) lit. j) din cod, referitoare la soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor în fapt şi în drept.

Astfel, prin cererea de apel a solicitat efectuarea unei expertize financiar-contabile având ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului produs bugetului de stat, însă instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât a respins expertiza fără a se pronunţa asupra motivului respingerii acestei probe.

Art. 425 lit. b) C. proc. civ. prevede faptul că în considerente încheierea de şedinţă cuprinde, printre altele, motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părtilor, text de lege încălcat, din moment ce solicitarea sa de probe nu a fost examinată de către instanţa de apel, fiind încălcate şi principiile nemijlocirii, contradictorialităţii, oralitatii şi dreptului la un proces echitabil.

Recurentul a înţeles a se prevala în susţinere şi de art. 6 din CEDO, art. 6, art. 16, art. 15 şi art. 14 C. proc. civ., invocând şi hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, potrivit recurentului, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critica relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Totodată, a susţinut că este de observat că, deşi, aparent, se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanţa, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, nu a analizat probele administrate, iar a nu analiza argumentele şi probele administrate şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părtilor, echivalează cu necercetarea fondului.

În opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin faptul că nu s-a pronunţat asupra solicitării sale de a administra proba constând în expertiza judiciară financiar-contabilă şi s-a referit la o decizie de speţă.

A solicitat instanţei de recurs să ia act de faptul că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate este o condiţie de legalitate a hotărârii în sensul explicării dispozitivului care intră în puterea lucrului judecat, lipsa acestei motivări sau argumentarea insuficientă echivalând cu o nesoluţionare în fond a cauzei.

A criticat hotărârea atacată şi sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, în sensul că a socotit în mod eronat faptul că prejudiciul care se solicită a fi reparat este unul cert.

După prezentarea in extenso a cerinţelor necesare angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurentul a arătat ca sustinerile curtii cu privire la prejudiciu sunt eronate, deoarece, aşa cum se poate observa din raportul de expertiză contabilă judiciară realizat în cursul urmăririi penale, nu rezultă vreun prejudiciu.

A învederat că a solicitat, în cursul urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în dosarul penal nr. x/2011, efectuarea unei expertize financiar contabile cu obiectivele menţionate, prezentând şi răspunsurile la aceste obiective formulate prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de către C..

A precizat faptul că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, şi-au întemeiat hotărârea doar pe acordurile de recunoaştere a vinovăţiei încheiate cu fiecare parte, arătând că acestea atestă prin însăşi natura lor că valoarea reală a prejudiciului cauzat bugetului statului o reprezintă suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Conform art. 479 C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îl reprezintă recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, nicidecum recunoaşterea prejudiciului.

De asemenea, art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. stipulează faptul că "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o". Per a contrario, hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Totodată, teza a doua a aceluiasi text de lege prevede că "instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite". A fortiori, în niciun caz hotărârea definitivă de condamnare nu poate lega instanţa civilă în privinţa existenţei prejudiciului ori a vinovăţiei.

A susţinut astfel că în toate situaţiile, prejudiciul trebuie dovedit de către cel care îl pretinde.

Or, în speţă, aşa cum se poate observa şi din raportul de expertiză efectuat în cadrul urmăririi penale, recurentul a fost condamnat pentru un prejudiciu care nu a fost niciodată dovedit.

A mai sustinut că raportul de expertiză întocmit în cadrul urmăririi penale nu a fost întocmit de către un expert specializat, ci de un expert contabil care a arătat că nu poate să dea curs Ordinului Ministrului de Finanţe nr. 3389/2011.

În situaţia dată, a solicitat, atât în cadrul judecăţii de fond, cât şi în apel, să se constate că în cauză, expertiza contabilă nu lămureşte latura civilă sub toate aspectele şi să se dispună efectuarea unei expertize fiscale în conformitate cu ordinul mai sus mentionat.

A arătat că, în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, a solicitat instanţei să aprobe efectuarea unei alte expertize în situaţia în care expertul contabil a spus clar ca nu poate estima prejudiciul deoarece nu sunt documentele contabile. Ulterior, a solicitat efectuarea unei expertize în apel, cerere asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat, însă fără a motiva respingerea ei.

A considerat că, atât efectuarea în cauză a unui supliment de expertiză, cât şi efectuarea unei noi expertize, erau oportune şi utile cauzei atât în cadrul judecăţii în fond cât şi în apel.

A mai considerat că instantele de fond nici măcar nu au analizat apărările formulate, ci s-au mulţumit să-şi însuşească punctul de vedere din rechizitoriu cu privire la îndeplinirea cerinţei esenţiale a existenţei unui prejudiciu cert care să determine atragerea răspunderii recurentului pentru fapta proprie.

Referitor la acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, în practica recentă a instanţelor (Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti), s-a constatat o aplicare greşită a normelor care reglementează administrarea probelor în procesul civil, având ca efect pronunţarea unor soluţii nelegale, prin care s-a încălcat dreptul la apărare al pârâtului din proces.

În principiu, acţiunea civilă exercitată la instanţa civilă, chiar dacă anterior a fost promovată în procesul penal şi a fost lăsată nesolutionată de către instanţa penală, indiferent de temeiul de drept aplicat de instanţa penală, este guvernată de normele de drept procesual civil, inclusiv cu privire la administrarea probatoriului.

Aşadar, pârâtul poate uza de toate drepturile procesuale recunoscute de C. proc. civ., inclusiv de a contesta probele reclamantului şi de a propune probe şi de a obţine administrarea lor.

Este evident că probele pot viza numai prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, întrucât celelalte elemente (fapta ilicită, vinovăţia, autorul faptei), au fost definitiv tranşate prin hotărârea penală.

Tribunalul Prahova, învestit cu soluţionarea acţiunii civile de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare a respins ca neutilă proba cu efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, solicitată de pârâtul din proces.

Din motivarea încheierii prin care s-a respins proba, nu rezultă considerentele pentru care instanţa a apreciat inutilitatea ei.

Pe baza probelor administrate la instanţa penală, Tribunalul Prahova a admis acţiunea civilă şi l-a obligat la plata de despăgubiri, reprezentând prejudiciu material, conform evaluării făcute de organul fiscal.

Curtea de Apel Ploieşti, în cadrul cercetării judecătoreşti a apelului, a omis să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a aceleiaşi probe şi a reţinut că expertiza efectuată în faza de urmărire penală confirmă constatările şi concluziile raportului de constatare al organului fiscal, respingând apelul pârâtului.

A apreciat ca ambele instanţe au soluţionat acţiunea civilă cu încălcarea dispoziţiilor procesual civile şi ale dreptului UE, având ca efect pronunţarea unor hotărâri nelegale şi afectarea dreptului la apărare al pârâtului din proces, după cum urmează:

- acordul de recunoaştere a vinovăţiei se referă la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005, pentru care ulterior, instanţa penală sesizată a dispus condamnarea inculpatului conform acordului;

- anterior sesizării organului de urmărire penală, organul fiscal a efectuat un raport de constatare prin care a constatat indicii privind infracţiunea de evaziune fiscală, fapta prin care s-a cauzat un prejudiciu penal, fiind stabilită şi valoarea acestuia;

- în faza de urmărire penală s-a încuviinţat inculpatului, efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate în vederea stabilirii, printre altele a existentţi prejudiciului şi a întinderii acestuia, proba nefinalizată de către expertul desemnat, întrucât acestuia nu i s-au pus la dispoziţie înscrisurile necesare pentru a răspunde la obiectivele expertizei, ceea ce duce la o lipsă de valoare probatorie a acestei probe în procesul civil.

Potrivit recurentului, cu privire la cererea de încuviinţare a unei probe, instanţa trebuie să se pronunţe motivat, indiferent dacă admite sau respinge proba; utilitatea probei presupune, în esenţă, aptitudinea ei de a dovedi teza probatorie indicată de reclamant sau de a combate pretenţiile acestuia de către pârât.

Or, teza probatorie era dovedirea existenţei prejudiciului penal şi a întinderii acestuia, cauzat de inculpat prin fapta de evaziune fiscală, fapta ce constă în sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, prin acţiuni/omisiuni prin care nu se evidenţiază operaţiuni comerciale sau se evidenţiază operaţiuni fictive în scopul diminuării obligaţiilor fiscale, operaţiuni care nu se înregistrează sau se înregistrează în eviden’a contabilă a contribuabilului.

Din moment ce Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este parte în proces, pretenţiile sale civile nu pot fi dovedite printr-o probă administrată chiar de aceasta, probă care este contestată de partea adversă, împotriva căruia sunt formulate pretenţiile, fiind în mod evident că instanţa trebuie, chiar din oficiu, să administreze probe obiective prin care sa se dovedească pretenţiile reclamantului.

Aşa fiind, prin proba solicitată de pârât - expertiza financiar contabilă - se putea stabili temeinicia acţiunii reclamantului, fiind inechitabil să se admită drept probă numai raportul de constatare al acestei părţi din proces.

Prin urmare, în opinia recurentului, proba solicitată de pârât era printre altele utilă şi pentru respectarea dreptului la proces echitabil; în componenta privind respectarea principiului egalităţii armelor trebuia admisă de către Tribunalul Prahova.

Aceeaşi instanţă a încălcat şi normele procedurale care o obligau să motiveze în mod judicios, admiterea sau respingerea unei probe solicitate în proces.

Potrivit recurentului, Curtea de Apel Ploieşti trebuia să se pronunţe asupra motivului de apel invocat de pârât - respingerea greşită a probei cu expertiza solicitate la Tribunalul Prahova - şi să încuviinţeze această probă.

Omisiunea instanţei de apel are ca rezultat încălcarea dreptului la apărare al pârâtului şi deci, a dreptului la un proces echitabil.

Mai mult, soluţia instanţei de apel se bazează pe o eroare de fapt gravă, deoarece se deduce inutilitatea probei cu expertiza financiar contabilă, întrucât expertiza efectuată la urmărirea penală la solicitarea pârâtului, are aceleaşi constatări şi concluzii ca şi raportul organului fiscal, reclamant în cauză.

Aceasta constatare este evident greşită, întrucât din cuprinsul raportului de expertiză depus la dosarul de urmărire penală rezultă în mod indubitabil că expertul nu a răspuns la obiectivele fixate, ceea ce înseamnă ca raportul nu are constatări şi concluzii din care să rezulte existenta prejudiciului şi întinderea lui.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a formulat întâmpinare în cauză.

La 28 mai 2021, intimatul - reclamant a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivele subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a criticat aplicarea eronată a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală prin stabilirea existenţei prejudiciului, distinct de acestea pârâtul invocând şi aspecte de procedură privind legalitatea administrării probatoriului.

Se constată că acţiunea în pretenţii ce face obiectul dosarului formulată de Statul român se întemeiază pe dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., urmărindu-se valorificarea creanţei ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni de către pârâtul A..

Din actele şi înscrisurile dosarului rezultă că Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 pronunţată în dosarul penal nr. x/2017 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatului A. rămânând nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă, ANAF - AFJP Prahova.

Înalta Curte constată că, urmare a săvârşirii infracţiunii de către pârât, infracţiune stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul Statului român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor sau impozitelor şi, corelativ, a obligaţiei inculpatului de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Aşadar, reclamantul Statul român prin ANAF - AJFP Prahova este titularul unui drept de creanţă ce urmează să fie valorificată pe cale separată în faţa instanţei civile printr-o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie guvernată de dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Pentru stabilirea regimului juridic al acţiunii civile formulate de Statul român prin ANAF sunt relevante considerentele Deciziei nr. 7/2018 pronunţate de Înalta Curte în recurs în interesul legii, respectiv paragrafele nr. 46 şi 47 din hotărâre:

"46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală".

Pronunţarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care a fost condamnat pârâtul pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, în temeiul dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen.

Recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepţia situaţiei în care procesul penal se soluţionează fără însă ca instanţa să rezolve şi latura civilă.

În acest context, Statul român care a suferit prejudiciul cauzat de săvârşirea infracţiunii, se poate adresa instanţei civile, formulând o acţiune civilă în pretenţii împotriva pârâtului, acţiune guvernată de dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 1357-1358 C. civ.

Trebuie subliniat că analiza conţinutului raportului juridic civil relevă, aşa cum s-a precizat anterior, existenţa în patrimoniul Statului român (persoană juridică păgubită prin infracţiune) a dreptului la recuperarea prejudiciului şi, corelativ, a obligaţiei inculpatului de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în cauză, întrucât există o faptă ilicită rezultată din neîndeplinirea unor obligaţii de evidenţiere şi declarare a unor venituri, precum şi sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor, fapta a produs un prejudiciu care nu a fost recuperat, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.

Se observă că recurentul formulează critici cu privire la existenţa prejudiciului, susţinând, în esenţă, că acesta nu a fost dovedit, atâta timp cât nu a fost efectuată o expertiză în cadrul procesului civil şi având în vedere că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului, acesta trebuind a fi dovedit de cel care îl pretinde.

Înalta Curte constată însă că sunt nefondate susţinerile recurentului cu privire la aceste aspecte.

Aşa cum s-a menţionat anterior, Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 479 C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îl reprezintă recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Se constată însă din cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi inculpatul A. că pârâtul a recunoscut, nu numai săvârşirea faptelor penale, dar şi existenţa şi cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.405,20 RON, pe care nu l-a contestat.

Potrivit aspectelor reţinute în considerentele Deciziei nr. 25/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept "Şi în cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.

În ambele variante, modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală au acelaşi scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale".

Considerentele expuse sunt relevante, deoarece sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracţiunii, având drept consecinţă păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe şi impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracţiunii. De existenţa prejudiciului şi de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracţiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracţiune de rezultat.

Conform dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Însă, în materia evaziunii fiscale "fapta" include şi prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracţiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică.

În speţă, nu este incidentă teza a doua reglementată de textul de lege menţionat anterior, deoarece nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal, pentru aceleaşi considerente nefiind aplicabile nici dispoziţiile art. 1365 C. civ. potrivit cărora: "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

În concluzie, dacă prin hotărârea penală s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, consecinţa este aceea a existenţei certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către pârât în cadrul procesului civil, această constatare fiind de natură să înlăture susţinerea recurentului că pentru dovedirea existenţei prejudiciului este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă şi fiscală. De altfel, teza probatorie invocată de pârât privind necesitatea efectuării unei expertize, ca element component al dreptului la apărare tinde la încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce nu poate fi admis pentru că ar încălca ordinea de drept şi principiul securităţii juridice.

Astfel, se observă că pârâtul susţine realizarea unei noi judecăţi a aceloraşi chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigenţele stabilite prin art. 28 alin. (1) C. proc. pen., respectiv de efectele autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanţei penale.

Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la aceeaşi pricină.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătoreşti conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate şi incontestabilitate, semnificaţia acestor însuşiri fiind că un nou proces între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză nu mai este posibil; părţile sunt ţinute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuţie de părţi sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Având în vedere aceste circumstanţe, Statul român a formulat acţiune civilă pe cale separată pentru a recupera prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, acţiune ce face obiectul cauzei de faţă, probele administrate în procesul penal fiind utilizate, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel pentru a soluţiona acţiunea în pretenţii formulată în temeiul răspunderii civile delictuale.

În vederea stabilirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului s-a procedat la efectuarea unei constatări tehnice fiscale de către inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, stabilindu-se un prejudiciu în valoare de 313.405,20 RON, acelaşi prejudiciu fiind stabilit şi prin expertiza judiciară financiar-contabilă efectuată la solicitarea inculpatului, concluzia exprimată de expertul C. nefiind contestată.

Inculpatul A. a recunoscut faptele comise şi, în consecinţă, Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă.

Mai mult, prin sentinţa penală nr. 595 din 8 decembrie 2017, Tribunalul Prahova a constatat că situaţia de fapt a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv proces-verbal încheiat la data de 17 august 2011 de inspectorii fiscali, raport de constatare întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, declaraţii martori, raport de expertiză criminalistică grafoscopică, declaraţii suspecţi şi inculpaţi, facturi şi chitanţe fictive, precum şi raport de expertiză contabilă judiciară.

Se observă, în aceste condiţii, că instanţa civilă a utilizat probatoriul din dosarul penal potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

Or, în procesul penal, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost contestat cuantumul prejudiciului, având deci valoarea probatorie a unui fapt necontestat.

În concluzie, întinderea prejudiciului rezultă din probele administrate în dosarul penal, necontestate, astfel încât efectuarea unei alte expertize contabile în procesul civil nu ar fi fost pertinentă pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Criticile privind încălcarea dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil pot fi circumscrise pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., însă nu sunt fondate.

Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanţa civilă a dat eficienţă constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul celor precizate anterior şi în condiţiile în care hotărârea penală avută în vedere a fost pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală şi a rămas definitivă, iar efectele pe care le produce în faţa instanţei civile sunt stabilite de lege.

Criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se critică nemotivarea deciziei pot fi subsumate pct. 6 al articolului.

Sunt nefondate însă criticile formulate de pârât cu privire la nemotivarea respingerii cererii de administrare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, dar şi cu privire la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în sensul că nu a răspuns în mod adecvat criticilor formulate în calea de atac.

Înalta Curte reţine că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă aprecierea instanţei cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului care au fost dovedite în cadrul procesului penal, fiind necontestate de niciuna din părţi, decizia cuprinzând şi motivele pentru care s-a constatat că proba cu expertiză tehnică de specialitate solicitată de pârât nu era necesară.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri, motivarea reprezentând o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar.

Obligaţia pe care şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Or, în cauză, se constată că această garanţie procesuală a fost respectată, instanţa de apel arătând motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, răspunzând criticilor formulate în calea de atac şi analizând argumentele pârâtului pe toate aspectele invocate: îndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale, existenţa şi întinderea prejudiciului, afectarea dreptului la apărare, încălcarea art. 6 din CEDO; art. 6, art. 8, art. 22, art. 255-256 C. proc. civ., motivele respingerii cererii de efectuare a expertizei, etc.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 2041 din 3 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.