Negative conflict of jurisdiction in contract rescission action: inability of court to raise private-order territorial incompetence ex officio

Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2021

asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, la 30 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărâre să dispună următoarele: rezoluţiunea contractului de consultanţă nr. x, încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar şi S.C. B. S.R.L., în calitate de consultant, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract de către societatea pârâtă; repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, urmând a dispune obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 Euro (contravaloarea în RON a sumei de 22.479,50- 1 Euro= 4,49 RON) achitată cu titlu de avans de către societatea reclamantă în baza contractului de consultanţă nr. x/25.01.2017 şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu 31 decembrie 2017 şi până la achitarea integrală a debitului.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare pentru a-şi exprima poziţia procesuală, solicitând să se respingă cererea de chemare în judecată formulată ca neîntemeiată, fiind invocată, ulterior, prin note scrise şi excepţia de necompetenţă teritorială.

Prin sentinţa civilă nr. 1640 din 10 septembrie 2020, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acţiune în rezoluţiune în favoarea Judecătoriei Dragomireşti.

Judecătoria Dragomireşti, la rându-i, prin sentinţa civilă nr. 551 din 22 decembrie 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat acţiunea în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la sediul debitorului. Prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod şi-ar putea găsi aplicarea în alegerea competenţei numai dacă în contractul dintre părţi ar fi stipulat un loc pentru executarea obligaţiei.

Raportat la obiectul contractului, prestarea de servicii de consultanţă de către pârâta cu sediul în Alba Iulia, pentru elaborarea cererii de finanţare cu tema "Achiziţionarea de utilaje şi maşini: autocamion cu pompa CIFA cu malaxor de 9 mc model x, încărcător frontal pe pneuri (C.) de 16 tone, cupa de 3 mc si cilindru compactor (Caterpilar) de 14-16 tone" cu o valoare maximă de achiziţie de 500.000 Euro TVA inclus care va fi depusă spre finanţare în cadrul Programului Operaţional Regional 2014-2020, s-a constatat că nu există un singur loc de executare stabilit în mod unitar pentru întregul contract, ci locul stipulat pentru executare trebuie determinat pentru fiecare obligaţie litigioasă în parte. În cazul în care reclamantul pretinde executarea mai multor obligaţii, dintre care una are caracter principal, iar cealaltă accesoriu, relevant va fi locul executării obligaţiei principale (art. 113 pct. 3 şi art. 123 C. proc. civ.). Dacă însă respectivele obligaţii au caracter principal, atunci reclamantul are opţiunea de a sesiza oricare din instanţele in razele cărora se găsesc locurile stipulate pentru executarea obligaţiilor respective, instanţa urmând sa soluţioneze cererea in ansamblul sau.

Fiind vorba despre elaborarea unei cereri de finanţare de către pârâtă, nu se poate reţine că această obligaţie ar presupune executarea în alt loc decât la sediul prestatoarei sau că această obligaţie s-ar executa la sediul reclamantului. În caz contrar, ar fi trebuit să se facă dovada executării, chiar şi în parte, a obligaţiei în circumscripţia Judecătoriei Dragomireşti, care cuprinde şi comuna Bârsana, jud. Maramureş, unde se află sediul reclamantului.

În lipsa unor astfel de dovezi, a considerat instanţa că nu se poate reţine competenţa teritorială alternativă de a soluţiona cererea reclamantei.

Judecătoria Alba Iulia, prin sentinţa civilă nr. 1535 din 24 iulie 2021 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat pricina în favoarea Judecătoriei Dragomireşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul instanţei supreme pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a decide astfel, a dat eficienţă prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care atribuie competenţa în favoarea instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar şi în parte a obligaţiilor în cazul cererilor privind rezoluţiunea unui contract.

Analizând contractul de consultanţă încheiat de părţi, de la dosar, a observat că, potrivit art. 2.1. din contract, consultantul S.C. B. S.R.L., cu sediul în Alba Iulia, va elabora şi va preda beneficiarului S.C. A. S.R.L., cu sediul în comuna Bârsana, jud. Maramureş, livrabilele şi serviciile enumerate pe larg în contractul respectiv. Or, pentru a putea preda aceste servicii şi livrabile, consultantul trebuie să se deplaseze la sediul beneficiarului, sediu situat în comuna Bârsana sau să trimită aceste servicii şi livrabile la sediul beneficiarului, care reprezintă astfel locul executării contractului.

Având în vedere locul executării obligaţiilor din contract, a atribuit competenţa în favoarea Judecătoriei Dragomireşti.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată revine Judecătoriei Alba Iulia, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, se constată că prezentul conflict de competenţă s-a ivit între Judecătoria Dragomireşti şi Judecătoria Alba Iulia, instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că litigiul are ca obiect o acţiune în rezoluţiunea contractului de consultanţă nr. x/25.01.2017, încheiat între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul S.C. B. S.R.L., fiind solicitată şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 5.000 euro achitată cu titlu de avans de către societatea reclamantă în baza contractului de consultanţă şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu 31.12.2017 şi până la achitarea integrală a debitului.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competenţa generală - când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale - când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competenţa teritorială exclusivă - în cazul în care procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Din interpretarea acestui articol reiese că în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea solicita declinarea competenţei la una dintre instanţele competente, instanţa astfel învestită neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială de ordine privată.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, operează o competenţă teritorială de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Verificând actele din dosar, se constată că excepţia necompetenţei teritoriale nu a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată la 2 martie 2020, ci ulterior prin concluziile scrise la 9 septembrie 2020, în dosarul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei. De asemenea, nu a fost invocată de pârât la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii în faţa Judecătoriei Dragomireşti - termenul din 15 decembrie 2020.

De altfel, nici în faţa instanţei învestite prin declinare, respectiv în faţa Judecătoriei Alba Iulia, nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială, în condiţiile dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepţiilor relative.

Instanţa reţine că, în faţa celei de-a doua instanţe, nu se mai pune problema formulării excepţiei prin întâmpinare, întrucât momentul formulării întâmpinării a fost depăşit în dosarul instanţei mai întâi învestite.

Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine privată, de către ambele instanţe aflate în conflict, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., în condiţiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanţei necompetente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înţeles să invoce excepţia de necompetenţă de ordine privată în modalitatea şi termenul prescris de lege.

Dintre cele două instanţe care au săvârşit nereguli procedurale în materie de competenţă, Înalta Curte constată că neregularitatea săvârşită de prima instanţă s-a acoperit în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., nefiind invocată de parte la primul termen de judecată în faţa celei de-a doua instanţe, conform art. 247 alin. (2) din acelaşi cod, singurul termen la care putea fi invocată excepţia relativă a necompetenţei teritoriale a instanţei pentru nereguli săvârşite chiar la termenul la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească de declinare a primei instanţe învestite.

Dimpotrivă, greşeala procedurală a celei de-a doua instanţe învestite, aceeaşi cu cea a primei instanţe, nu s-a acoperit, aceasta formând obiectul de analiză şi fundamentul pentru care Înalta Curte constată că această din urmă instanţă este competentă a soluţiona cauza.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, ca instanţă de regularizare învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă, urmează a stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 octombrie 2021.