Admissibility of collateral challenge to evidentiary rulings in final underlying proceedings
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the lower courts' decisions that rejected the plaintiff's claims and leaving in force the initial dismissal of the lawsuit and the refusal to award damages. The dispute involved a civil tort claim where the plaintiff alleged that the defendants committed an illicit act by using archival documents issued under discriminatory anti-Semitic legislation from 1941–1943 as evidence in a separate, final real estate recovery proceeding, seeking a declaration of illegality, a future prohibition on such use, and moral damages. The court held that the use of documentary evidence is a procedural matter exclusively within the jurisdiction of the trial court conducting the proceedings, and because the underlying recovery case had concluded with a res judicata decision, a separate action could not challenge the admissibility of evidence or the factual findings thereof; consequently, the defendants' act of submitting legally obtained archives did not constitute a tortious fact under Article 253 of the Civil Code, failing the necessary condition for civil liability under Articles 253, 1349, 1357, and 1385–1386 C.Civ.
Legislator headnote
AI generatedart. 253 alin. (1) lit. c) C. civ, art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ, art. 253 alin. (4) C. civ, art. 1386 alin. (1) C. civ, art. 12 C. proc. civ, art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ; Admissibility of collateral challenge to evidentiary rulings in final underlying proceedings: , acţiunea a fost întemeiată pe art. 72, art. 253 alin. (1) lit. b) şi c), art. 253 alin. (4) raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ., art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 11 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A. şi C., ca
- să se constate caracterul ilicit al faptei de a folosi/utiliza ca mijloace de probă în procesele judiciare şi în orice altă împrejurare toate înscrisurile care au fost eliberate pârâţilor de Arhivele Naţionale cu adresa nr. x/12.11.2012, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ.
- să se interzică pârâţilor să folosească/utilizeze în viitor ca mijloace de probă în procesele judiciare şi în orice altă împrejurare, înscrisurile care le-au fost eliberate de Arhivele Naţionale cu adresa nr. x/12.11.2012 în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.
- cei doi pârâţi să fie obligaţi, în solidar, la plata echivalentului în RON al sumei de 250.000 euro la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral pe care i l-au cauzat prin atingerea adusă demnităţii reclamantului şi a memoriei tatălui său, D., prin utilizarea/folosirea ca mijloace de dovadă, în mod continuu, până în prezent, începând cu data de 12 noiembrie 2021, de înscrisuri cu caracter rasial şi nazist, în dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în dosarul nr. x/2013 (devenit dosarul nr. x/2013), cu cheltuieli de judecată în temeiul art. 253 alin. (4) C. civ. raportat la art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ.,.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 72, art. 253 alin. (1) lit. b) şi c), art. 253 alin. (4) raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ., art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au solicitat ca instanţa să dispună amendarea reclamantului, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a), cu) amenda judiciară în cuantum de 1.000 RON, cât şi obligarea reclamantului, în temeiul art. 12 C. proc. civ., la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro pentru prejudiciile cauzate acestora.
1. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 693 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi C., ca nefondată. În temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a aplicat reclamantului amenda judiciară în cuantum de 500 RON. A respins cererea de despăgubiri formulată de pârâtă în conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., ca nefondată.
2. Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 534 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul principal promovat de reclamant şi apelul incident declarat de pârâţi împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondate.
3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 497 C. proc. civ., solicitând casarea, atât a deciziei curţii de apel, cât şi a sentinţei tribunalului.
Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Astfel, a arătat că se referă la norma de procedură prevăzută de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează principiul fundamental al procesului civil potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", a cărui încălcare atrage incidenţa art. 174 alin. (2) din cod, pentru că principiile procesului civil sunt instituite prin norme care ocrotesc un interes public (organizarea procesului judiciar civil).
Au fost aduse critici cu privire la considerentele instanţei de apel referitoare la caracterul legal sau nelegal al dovezilor, cu privire la care instanţa a reţinut că "poate fi apreciat de instanţa care le administrează exclusiv prin raportare la prevederile art. 294 C. proc. civ., înscrisurile ori alte mijloace de probă putând fi respinse numai dacă se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viaţa privată a unei persoane, dacă depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea de păstrare a secretului sau dacă depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părţii. iar pe ce altă parte administrarea în condiţiile legii a unui înscris reprezintă un incident procedural se soluţionează de instanţa în faţa căreia se propune, se încuviinţează şi se administrează acel mijloc de probă. Prin urmare, dacă într-un litigiu se utilizează un înscris de către pârât, reclamantul se poate opune numai în cadrul acelui litigiu pe motivul că mijlocul de probă este unul nelegal, iar dacă litigiul în care a fost folosit înscrisul a intrat în lucrul judecat o altă instanţă de judecată nu mai poate aprecia asupra caracterului legal al mijlocului respectiv de probă".
În dezvoltarea acestui argument, recurentul a precizat faptul că în decizia nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007 nu au fost individualizate înscrisurile cu caracter nazist şi rasist, acestea nu au fost analizate ca mijloace de probă, nu s-a decis cu privire la acestea şi că în cuprinsul acestei hotărâri instanţa nu a făcut nicio apreciere în legătură cu caracterul lor legal sau nelegal.
A apreciat că, urmare a acestui fapt, intimaţii - pârâţi au continuat să utilizeze acele înscrisuri în toate procesele judiciare ulterioare (dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2018).
De asemenea, a menţionat că nicio instanţă nu s-a pronunţat cu privire la caracterul respectivelor înscrisuri, despre care consideră că sunt folosite de intimaţi în scopul de a-şi proba interesele procesuale sau de a se apăra în procesele judiciare purtate în contradictoriu cu recurentul-reclamant.
Recurentul a evidenţiat obiectul acţiunii şi a precizat că nu a cerut să fie constatat caracterul ilicit al înscrisurilor, ci a solicitat a se constata că folosirea lor ca mijloace de probă este o faptă ilicită.
De asemenea, a mai apreciat că nu mai este necesară constatarea caracterului ilicit al acelor înscrisuri de către o instanţă din anul 2020, întrucât ele au fost anulate încă de acum 78 de ani, ca fiind acte rasiale, conform art. 1 din Legea nr. 641/1944. În plus, Hotărârea nr. 103/6.03.2013 dată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării precizează la pct. 5.2.2 că "actele normative care au stat la baza emiterii documentelor criticate de petent au avut un conţinut discriminatoriu". Ca atare, a considerat că, dacă legea în baza căreia au fost emise actele este discriminatorie, evident şi acele acte au fost discriminatorii, iar anularea lor prin Legea nr. 641/1944 le-a consfinţit nu doar caracterul de acte rasiale, ci şi caracterul de acte ilegale.
În motivarea acestui caz de casare, au fost invocate critici în sensul că instanţa de apel a schimbat obiectul primului capăt de cerere, contrar celor prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a motivat decizia în sensul următor:
"caracterul legal sau nelegal al dovezilor poate fi apreciat de instanţa care le administrează", în condiţiile în nu a cerut instanţei să constate dacă înscrisurile respective sunt probe legale sau nelegale.
A conchis criticile subsumate acestui motiv de casare cu menţiunea că decizia dată de instanţa de apel este nelegală pentru că se referă la chestiuni cu care nu a fost învestită, astfel că încalcă norma de procedură prevăzută de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea absolută reglementată de art. 174 alin. (2) din cod, întrucât acea normă de procedură ocroteşte un interes public, respectiv cadrul de organizare şi funcţionare a unui proces judiciar civil în România.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.
Astfel, în ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel în sensul că "respectivele înscrisuri nu au prin ele însele un conţinut denigrator, antirasial, fiind emise însă în continuarea unei politici antievreieşti", recurentul a subliniat că nu există alt litigiu în care acele înscrisuri să fie acceptate ca probe sau prin care să se fi statuat, cu autoritate de lucru judecat, că sunt "pertinente, admisibile, utile cauzei şi legale".
A solicitat instanţei de recurs să stabilească dacă un înscris emis în continuarea unei politici duse împotriva oricărei persoane pe criteriul rasial are sau nu conţinut denigrator si rasial.
În opinia sa, nu este nevoie de niciun alt litigiu care să aibă ca obiect "caracterul licit/ilicit al legilor antievreieşti şi al măsurii, nedrepte, abuzive" comise împotriva tatălui său pentru ca instanţa să stabilească dacă fapta de folosire a înscrisurilor emise în baza acelor legi este sau nu o faptă ilicită.
A mai considerat că motivarea menţionată este contradictorie, nu poate susţine soluţia pronunţată de instanţa de apel şi, pentru că nu poate fi explicată logic, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 253 alin. (1) lit. c), art. 253 alin. (1) lit. b) şi art. 253 alin. (4) raportate la art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ.
Recurentul a făcut trimitere la motivarea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că încheierea interlocutorie prin care s-a admis proba cu aceste înscrisuri se află intrată în puterea lucrului judecat, pe care a apreciat-o ca eronată. A precizat că este eronată susţinerea potrivit căreia conţinutul înscrisurilor de care se folosesc intimaţii ar fi "intrat în lucru judecat", atât timp cât nu există o încheiere interlocutorie prin care să fi fost admisă proba cu respectivele înscrisuri.
Astfel, a considerat că, pornind de la această premisă eronată, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu s-a pronunţat asupra a ceea ce i s-a cerut, lăsând nesoluţionat fondul litigiului şi a subliniat care este acesta.
A mai arătat că instanţa de apel a refuzat practic să judece cauza, deoarece a refuzat să aplice prevederile legale pe baza cărora trebuia să constate caracterul ilicit al faptei de folosire a respectivelor înscrisuri. A apreciat că instanţa trebuia să interzică pentru viitor folosirea înscrisurilor şi că ar fi trebuit să observe fapta de folosire a unor înscrisuri rasiste în procese judiciare are un evident caracter denigrator şi produce suferinţă psihică, fiind o faptă care dă naştere dreptului la despăgubire conform art. 253 alin. (4) raportat la art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ.
A argumentat că nu poate fi vorba despre "putere de lucru judecat" cu privire la caracterul legal al înscrisurilor folosite de intimaţi, în condiţiile în care nicio altă instanţă din România nu a statuat în vreo hotărâre pronunţată dacă înscrisurile folosite sunt legale sau nelegale, această chestiune fiind de nediscutat câtă vreme respectivele înscrisuri sunt declarate rasiale prin art. 1 din Legea nr. Legea nr. 641/1944, iar CNCD a precizat, în Hotărârea nr. 103/2013, că legile în baza cărora s-au emis au fost discriminatorii. Recurentul a susţinut că nu s-a analizat în niciun fel, nici prin sentinţa tribunalului, nici prin decizia curţii de apel, dacă folosirea de înscrisuri naziste şi rasiale constituie o faptă ilicită.
Prin următoarele critici expuse s-a făcut trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul făcând referire la casarea hotărârii primei instanţe pe motiv că nu a fost analizat fondul.
În ceea ce priveşte chestiunea amendării recurentului de către tribunal, a apreciat că o eventuală soluţie de casare a sentinţei tribunalului, ca urmare a analizei fondului recursului, înlătură de jure această sancţiune ce i-a fost aplicată, întrucât efectul casării sentinţei se întinde asupra întregii hotărâri.
În măsura în care instanţa de recurs ar constata că niciuna dintre instanţele fondului nu au analizat fondul pretenţiei deduse prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, ar înseamnă că fapta de a formula cu rea-credinţă acţiunea nu are niciun fundament juridic, situaţie în care se exclude orice discuţie privitoare la calea de atac care ar fi trebuit exercitată pentru exonerarea de la plata sancţiunii amenzii aplicate.
În final, a considerat că analiza existenţei faptei de exercitare cu rea-credinţă a acţiunii implică analiza fondului litigiului, aspect care ridică problema dacă aceeaşi instanţă care a aplicat sancţiunea amenzii putea reveni asupra acesteia pe calea "cererii de reexaminare", în condiţiile în care o eventuală soluţie de exonerare de la plată ar fi necesitat o reevaluare a fondului cauzei pentru a se putea considera dacă acţiunea a fost sau nu exercitată cu rea-credinţă.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii - pârâţi C. şi S.C. B. S.A. au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că niciunul din motivele de nelegalitate invocate nu este fondat.
Au înţeles, totodată, să invoce şi inadmisibilitatea căii de atac exercitate împotriva hotărârii tribunalului.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 6 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 2 februarie 2022.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu titlu prealabil se impune menţiunea că înscrisurile la care face referire partea reclamantă au fost întocmite în anii 1941-1943 la nivelul "Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului" şi relevă informaţii privind situaţia juridică a bunurilor care alcătuiau Fabrica de postav "Bacăul" SAR, fostă "A.".
Copii ale înscrisurilor aflate în Arhivele Naţionale din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor au fost eliberate părţii pârâte cu adresa nr. x/12.11.2012 iar aceasta le-a depus în dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în faza procesuală a recursului, dosar în care era chemată în judecată de partea reclamantă pentru revendicarea imobilelor, motivat de faptul că autorul său a fost deposedat abuziv de bunuri de statul comunist prin naţionalizarea din 19 iunie 1948 şi care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 793/19 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În procesul pendinte, prin cererea principală dedusă judecăţii, partea reclamantă a solicitat să se constate că fapta părţii pârâte de a folosi înscrisurile ca mijloace de probă în procedura judiciară menţionată este faptă ilicită, întrucât acestea constată împrejurările de fapt în care au fost implementate măsuri abuzive împotriva autorului său dispuse în baza unor acte normative discriminatorii, caz în care folosirea lor de către partea pârâtă ca mijloace de probă îi încalcă drepturile nepatrimoniale recunoscute de lege, fiind îndreptăţită să apeleze la mijloacele de apărare prevăzute de dispoziţiile art. 253 C. civ.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
- este nefondată critica prin care partea pretinde că instanţa de apel a încălcat principiului disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sub motiv că în procesul pendinte a cerut să se constate că folosirea înscrisurilor de partea pârâtă constituie faptă ilicită şi nu caracterul ilicit al înscrisurilor (cum eronat a reţinut instanţa de apel), constatare nenecesară în condiţiile în care actele normative în baza cărora înscrisurile au fost întocmite au fost abrogate prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreeşti, fapt confirmat şi în cuprinsul hotărârii nr. 103/6.03.2013 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (pct. 5.2.2.),.
În dezvoltarea criticii, partea reclamantă a indicat considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că administrarea mijloacelor de probă este sub controlul instanţei de judecată în faţa căreia partea interesată propune proba şi mijlocul de probă (iar partea adversă poate contesta proba ca fiind nelegală şi poate cere înlăturarea din proces a mijlocului de probă) şi, pe de altă parte, că în situaţia în care instanţa în faţa căreia a fost administrat mijlocul de probă a soluţionat procesul printr-o hotărâre definitivă (irevocabilă, potrivit vechiul C. proc. civ.), partea nemulţumită nu poate cere, printr-o acţiune distinctă, ca o altă instanţă de judecată să reexamineze legalitatea folosirii/administrării mijloacelor de probă în respectivul proces.
Considerentele hotărârii menţionate nu relevă însă încălcarea principiului disponibilităţii prin schimbarea obiectului cererii ori depăşirea limitelor procesului stabilite prin cererile şi apărările părţilor, ci o evaluare greşită a acestora de către partea reclamantă în contextul în care cuvântul probă este folosit cu cele două accepţiuni: de mijloc de probă, adică de mijloc legal pentru dovedirea unui fapt şi de fapt probatoriu, adică de fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru rezolvarea unei cauze.
Înscrisurile sunt mijloace de probă legale (prevăzute de lege) iar folosirea acestora în procesul civil în scopul dovedirii unui fapt probatoriu este supusă regulilor stabilite prin normele de procedură civilă care prevăd atât condiţiile în care înscrisurile pot fi administrate/folosite cât şi motivele pentru care acestea pot fi înlăturate din proces.
În aplicarea normelor procedurale, înscrisurile, mijloace de probă, trebuie prezentate judecătorului cauzei pentru a fi cercetat cuprinsul lor, urmând ca acesta, judecătorul cauzei, să stabilească dacă faptul probatoriu este permis sau, dimpotrivă, este interzis a fi dovedit de lege, respectiv dacă acesta are legătură cu obiectul cauzei şi poartă asupra unor împrejurări care, cunoscute, sunt de natură să ajute la judecata pricinii deduse în concret judecăţii.
Or, în procesul pendinte, partea reclamantă a pretins ca fiind ilicită folosirea înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul de revendicare (din dosarul nr. x/2007) exclusiv în considerarea faptelor probatorii relevate de aceste mijloace de probă.
Anume, pretinzând că folosirea înscrisurilor în procesul de revendicare o prejudiciază, partea reclamantă şi-a fundamentat pretenţia pe împrejurarea că faptele probatorii relevate de înscrisurile folosite de partea pârâtă nu era permis de lege a fi dovedite în considerarea caracterului rasist al actelor normative în temeiul cărora s-a produs deposedarea autorului său de bunuri la nivelul anilor 1941-1943.
În atare condiţii, considerentele hotărârii care fac trimitere la faptele probatorii relevate de înscrisuri nu semnifică schimbarea obiectului cauzei, redactarea acestora fiind impusă de examinarea argumentelor de fapt şi de drept pe care însăşi partea reclamantă le-a invocat în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii.
De altminteri, în susţinerea criticii de nelegalitate, partea reclamantă pretinde, contradictoriu, că are deschis exerciţiul acţiunii civile deduse judecăţii în considerarea împrejurării că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 793/19 februarie 2013, nu a individualizat înscrisurile cu caracter nazist şi rasist dintre cele depuse de partea pârâtă la dosarul cauzei, nu le-a analizat şi conferit calitatea de mijloace de probă şi nu s-a pronunţat explicit în legătură cu caracterul lor legal sau nelegal, ceea ce semnifică faptul că a înţeles să recunoască instanţei de judecată din procesul pendinte competenţa de a aprecia asupra legalităţii administrării acestora în respectivul proces, chestiune aflată în legătură indisolubilă cu faptele probatorii ce se urmărea a fi dovedite cu înscrisurile în procesul de revendicare.
În acelaşi timp, partea reclamantă pretinde că nu a cerut prin cererea dedusă judecăţii şi constatarea caracterului ilicit al probei (în înţelesul de fapt probatoriu) întrucât a apreciat că este dovedit prin abrogarea actelor normative în aplicarea cărora înscrisurile au fost întocmite, anume prin art. 1 din Legea nr. 641/1944, recunoscând, astfel, că examinarea pretenţiei deduse judecăţii impunea statuări în procesul pendinte şi cu privire faptele probatorii ce se urmărea a fi probate prin folosirea înscrisurilor.
Aşa fiind, cum partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii exclusiv pe caracterul nelegal al faptelor probatorii relevate de înscrisuri, în considerarea legăturii dintre acestea şi actele normative discriminatorii prin care au fost instituite măsuri abuzive împotriva cetăţenilor evrei la nivelul anilor 1941-1943, rezultă că statuările instanţei de apel criticate se subsumează obiectului cererii deduse judecăţii, astfel cum acesta a fost configurat de partea reclamantă, şi, în consecinţă, că în cauză nu poate fi reţinut motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- este nefondată critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a negat holocaustul atunci când a statuat că înscrisurile contestate, deşi emise în baza unor legi anti-evreieşti, nu au prin ele însele un conţinut denigrator, antirasial şi, respectiv, că nu are a se pronunţa asupra caracterul ilicit şi abuziv al actelor normative anti-evreieşti ori al măsurilor de deposedare a cetăţenilor evrei de bunuri, întrucât nu a fost învestită în acest sens prin cererea dedusă judecăţii.
Partea reclamantă a mai pretins ca fiind contradictorii şi considerentele prin care instanţa de apel a argumentat că nu îi este permisă o reapreciere a unor probe cu privire la care o altă instanţă, într-un alt proces, a apreciat că sunt utile, pertinente, admisibile şi legale, statuare intrată în puterea lucrului deja judecat. În dezvoltarea criticii, partea a invocat însă nelegalitatea acestui argument în condiţiile în care nu există o încheiere interlocutorie prin care o altă instanţă să se fi pronunţat asupra înscrisurilor în sensul arătat, situaţie în care critica urmează a fi analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cât priveşte considerentele invocate de partea reclamantă în susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, pe de o parte, că nu sunt contradictorii şi, pe de altă parte, că redactarea acestora s-a impus nu pentru a fundamenta soluţia ci pentru a se răspunde criticii prin care partea reclamantă a pretins încălcarea/ignorarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 care sancţionează fapta de a se contesta sau nega în public holocaustul ori a efectele acestuia.
Prin respectivele considerente, explicative, instanţa de apel a arătat că nu poate primi critica întrucât prima instanţă, prin motivele hotărârii, nu numai că nu a negat holocaustul ci, dimpotrivă, l-a recunoscut, statuând explicit că înscrisurile contestate au fost întocmite în executarea măsurilor abuzive stabilite prin acte normative discriminatorii împotriva cetăţenilor evrei.
De altminteri, rezultă că afirmaţia părţii este rezultatul unei deducţii, aceasta apreciind că faptul negării holocaustului ar fi consecinţa statuării potrivit căreia "respectivele înscrisuri nu au prin ele însele un conţinut denigrator, antirasial fiind emise însă în continuarea unei politici antievreieşti".
Considerentele menţionate, lămuritoare, răspund însă apărării prin care partea a susţinut că înscrisurile, întocmite fiind în scopul implementării unor măsuri dispuse prin acte normative anti-evreieşti, indiferent de conţinutul lor, trebuie considerate înscrisuri rasiale şi îndepărtate din orice proces.
Or, simplul fapt că înscrisurile au fost întocmite cu ocazia implementării unor măsuri abuzive dispuse prin acte normative discriminatorii nu semnifică, cum greşit se susţine, faptul că nu pot fi folosite, în nicio împrejurare, ca mijloace de probă într-un proces.
Rămâne la latitudinea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei pricini să aprecieze dacă astfel de înscrisuri, în considerarea faptelor probatorii necesar a fi dovedite pentru aflarea adevărului, se justifică a fi administrate ca mijloace de probă sau, dimpotrivă, se impun a fi excluse, atât juridic, în considerarea caracterului ilicit sau imoral al faptului probatoriu propus a fi dovedit, cât şi fizic, prin îndepărtarea efectivă a înscrisurilor de la dosarul cauzei.
În raport de aceste consideraţiuni, instanţele de fond au argumentat, corect, pe de o parte, că doar instanţa de revendicare în faţa căreia au fost folosite înscrisurile putea stabili dacă faptele probatorii ce se urmărea a fi dovedite de partea pârâtă (împrejurările în care s-a produs deposedarea autorului părţii reclamante de bunuri) aveau sau nu legătură cu obiectul procesului (revendicarea) şi dacă, cunoscute, acestea puteau ajuta la soluţionarea cauzei şi, pe de altă parte, că în condiţiile în care procesul de revendicare a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă care, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., de la pronunţare, are autoritate de lucru judecat, partea reclamantă nu mai poate pretinde, pe cale separată, unei alte instanţe de judecată, să constate caracterul ilicit al folosirii acestora, întrucât acest lucru ar echivala cu o reevaluare a măsurilor dispuse în procesul de revendicare (finalizat), ceea ce nu este permis.
În ceea ce priveşte considerentele potrivit cărora procesul pendinte nu are ca obiect verificarea caracterului licit/ilicit al legilor antievreieşti ori al măsurilor abuzive de obligare a tatălui reclamantului să-şi înstrăineze bunurile unor etnici români, se constată că sunt supraabundente şi că nu se impuneau a fi redactate în condiţiile în care, astfel cum corect afirmă partea reclamantă, aceste chestiuni nu au fost deduse judecăţii.
Cum însă nu au niciun efect asupra soluţiei pronunţate şi nu pun în discuţie viciul contradictorialităţii, aceste considerente nu pot fundamenta solicitarea de casare a hotărârii instanţei de apel în temeiul motivului de recurs analizat.
În acest context al analizei se impune menţiunea potrivit căreia legiuitorul, reglementând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a avut în vedere orice considerente ale hotărârii judecătoreşti, ci considerentele decisive care, în cazul în care se contrazic între ele, nu se poate stabili care este fundamentul juridic al soluţiei din dispozitivul hotărârii.
Or, în prezenta cauză, se constată că soluţia de respingere a cererii deduse judecăţii s-a impus argumentat de împrejurarea că fapta imputată părţii pârâte nu este ilicită, condiţie necesar a fi îndeplinită, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) şi ale) art. 1359 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a părţii pârâte, întrucât părţile sunt îndreptăţite să propună mijloacele de probă pe care le găsesc a fi necesare sau, după caz, să se opună la administrarea acestora în acelaşi proces, revenind instanţei de judecată învestite cu soluţionarea procesului sarcina de a se pronunţa cu privire la legalitatea probelor, respectiv, la posibilitatea folosirii mijloacelor de probă, în conformitate cu normele de procedură civilă.
Or, cât priveşte aceste considerente, decisive, se constată că partea reclamantă nu a invocat viciul contradictorialităţii care putea atrage incidenţa în cauză a motivului de recurs analizat.
- este nefondată şi critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 253 alin. (1) lit. c), art. 253 alin. (1) lit. b) şi art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1) C. civ.
În dezvoltarea criticii, partea reclamantă afirmă că instanţa de apel a plecat de la premisa greşită că în dosarul nr. x/2007 s-a pronunţat o încheiere interlocutorie prin care instanţa de revendicare a evaluat proba cu înscrisuri ca fiind utilă, concludentă şi legală, caz în care "conţinutul înscrisurilor" ar fi intrat în autoritate de lucru judecat, motiv pentru care a lăsat nesoluţionat fondul litigiului.
Lucrările dosarului evidenţiază însă contrariul, anume că, la judecata în fond, soluţionarea cauzei nu s-a fundamentat pe excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la vreo încheiere de şedinţă ori la hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007
Critica pune în discuţie însă modalitatea diferită în care partea reclamantă, pe de o parte, şi instanţa de apel, pe de altă parte, se raportează la măsurile dispuse de instanţa de revendicare cu privire înscrisurile folosite ca mijloace de probă de partea pârâtă, măsuri care, astfel cum corect s-a reţinut, nu pot face obiect al controlului judiciar în procesul pendinte.
Astfel, potrivit lucrărilor dosarului, rezultă că partea pârâtă a depus la înscrisurile în dosarul nr. x/2007 la termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, când au fost prezente atât partea reclamantă, cât şi avocatul acesteia, E., care, primind înscrisurile, a precizat că "nu solicită termen pentru lua cunoştinţă de acestea" şi când, în respectarea principiului dreptului la apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat cauza la termenul de judecată din 19 februarie 2013, dispunând comunicarea acestora tuturor părţilor litigante.
Potrivit menţiunilor încheierii de dezbateri din 19 februarie 2013, părţile prezente (printre care şi partea reclamantă şi avocatul său) nu au avut chestiuni prealabile de invocat, motiv pentru care instanţa a acordat cuvântul la dezbateri în fond, fapt care prezumă că nici părţile şi nici instanţa de judecată nu au identificat motive care să atragă înlăturarea înscrisurilor din procesul de revendicare.
La aceeaşi dată, 19 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia civilă nr. 793 prin care s-a finalizat judecata procesului de revendicare, hotărâre judecătorească irevocabilă, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.
Or, împrejurarea că în încheierile din 13 noiembrie 2012 şi 19 februarie 2013 nu se regăsesc menţiuni prin care instanţa de revendicare să fi statuat explicit că înscrisurile depuse de partea pârâtă sunt legale, utile, pertinente şi concludente nu are semnificaţia dată de partea reclamantă, aceea că este îndreptăţită să solicite, printr-o acţiune separată, verificarea legalităţii folosirii înscrisurilor în respectivul proces (pentru identitate de raţiune, şi în celelalte procese indicate de parte, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2018).
De altminteri, dispoziţiile art. 305 din vechiul C. proc. civ., aplicabile în procesul de revendicare, nu impuneau atare constatări ci prevedeau următoarele: În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.
Nici împrejurarea că ar fi contestat folosirea înscrisurilor în procesul de revendicare, prin notele scrise depuse la 22.11.2012, în considerarea caracterului ilegal, nazist şi rasist, însă instanţa a omis să se pronunţe, nu este relevantă în procesul pendinte, cât timp o atare omisiune nu conferă altei instanţe posibilitatea de a dispune înlăturarea acestor mijloace de probă din respectivul proces.
În considerarea acestor aspecte, printr-un argument distinct, ce s-a dorit o concluzie a argumentelor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu avea a verifica dacă probele relevate de înscrisuri erau utile, pertinente şi concludente în procedura de revendicare, sub motivul, greşit, că asupra acestui lucru a statuat de instanţa de revendicare prin încheiere interlocutorie intrată în puterea lucrului judecat.
Acest argument, eronat, nu înlătură însă pe cele redactate anterior prin care instanţa de apel a statuat, corect, că eventuale contestaţii privind administrarea înscrisurilor se soluţionează de instanţa în faţa căreia se propune, se încuviinţează şi se administrează acel mijloc de probă, respectiv, că o altă instanţă de judecată nu mai poate aprecia asupra caracterului legal al mijlocului respectiv de probă administrat într-un alt proces.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de verificare ar semnifica efectuarea unui control judiciar cu privire la măsurile dispuse sau omise într-un proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fapt care nu este permis unei alte instanţe, întrucât hotărârea irevocabilă beneficiază de autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiunile tranşate în baza probatoriilor administrate de părţi în respectivul proces.
De altminteri, se observă că în cuprinsul deciziei civile nr. 793/19 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se evidenţiază că bunurile revendicate în proces au căzut sub incidenţa Legii nr. 254/1941 privind trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului.
Nu poate fi primită nici critica prin care partea pretinde că fondul cauzei ar fi rămas nesoluţionat/necercetat, în aprecierea părţii, ca urmare a faptului că instanţele de fond au reţinut, eronat, că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat "conţinutul înscrisurilor".
Aşa cum s-a arătat, considerentele decisive ale hotărârii recurate, ca de altminteri, şi ale hotărârii primei instanţe, evidenţiază că soluţia de respingere a cererii principale deduse judecăţii şi, în baza raportul de dependenţă faţă de aceasta, şi a cererilor accesorii, a fost fundamentată pe neîndeplinirea condiţiei relative la săvârşirea unei fapte ilicite de către partea pârâtă aptă să atragă răspunderea civilă acesteia în temeiul normei de drept prevăzute la art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., nicidecum în considerarea incidenţei excepţiei autorităţii de lucru deja judecat prevăzută la art. 430 alin. (1) C. proc. civ.
Anume, instanţele de fond, respingând cererea dedusă judecăţii de partea reclamantă, au argumentat explicit că fapta imputată părţii pârâte, aceea de a folosi ca mijloace de probă înscrisurile eliberate de arhivele naţionale în cadrul procedurii judiciare din dosarul nr. x/2007 nu este o faptă ilicită, partea îndeplinind o obligaţie legală, aceea de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările, obligaţie prevăzută, de altminteri, de dispoziţiile art. 10 din noul C. proc. civ. (art. 129 din vechiul C. proc. civ.).
Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de partea reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 534 din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2022.