State’s revendication claim fails; ownership of disputed land rests with municipality and private titleholders

Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/06.02.2019 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Târgovişte prin Primarul municipiului, Consiliul Local Târgovişte, A., şi B., a solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunţa în cauză, să se dispună următoarele: obligarea pârâţilor de rând 1 şi 2 - Municipiul Târgovişte prin Primarul municipiului şi Consiliul Local Târgovişte, să lase în liniştită posesie, folosinţă şi deplină proprietate suprafaţa de aproximativ 330 mp teren, situată în strada x, nr. cadastral x (nr cadastral vechi x), înscris în Cartea funciară nr. x UAT Târgovişte (nr. CF vechi x) şi suprafaţa de aproximativ 900 mp teren, situată în Târgovişte, strada x nr. 1A, judeţul Dâmboviţa, care fac parte din suprafaţa totală de 5.281,4 mp, aflată în domeniul public al Statului român; obligarea pârâtelor de rând 3 - A. şi B., să lase în liniştită posesie, folosinţă şi deplină proprietate suprafaţa de aproximativ 368 mp teren, situată în Târgovişte, str. x, înscris în CF nr. x UAT Târgovişte (nr. CF vechi x), nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), ce face parte din suprafaţa totală de 5.281,40 mp, aflată în domeniul public al Statului român.

Astfel, suprafaţa totală revendicată de la pârâţi, în prezentul demers judiciar, este de 1.573 mp teren, care face parte din suprafaţa totală de 5.281,4 mp teren-curţi construcţii, aflată în domeniul public al Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi în administrarea Direcţiei de Sănătate Publică Dâmboviţa.

În contextul admiterii primelor două capete de cerere, în temeiul dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, art. 908 alin. (1) pct. 1 şi pct. 4 şi art. 907 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. civ., reclamantul a solicitat rectificarea cărţilor funciare deschise la O.C.P.I. Dâmboviţa - B.C.P.I. Târgovişte pentru imobilul în suprafaţă de aproximativ 330 mp teren, situat în strada x, nr. cadastral x (nr cadastral vechi x), înscris în Cartea funciară nr. x UAT Târgovişte nr. CF vechi x) şi pentru imobilul în suprafaţă de aproximativ 368 mp teren, situat în Târgovişte, str. x, înscris în CF nr. x UAT Târgovişte (nr. CF vechii 22351), nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), în sensul radierii tuturor menţiunilor înscrise în aceste cărţi funciare.

În final, a mai cerut obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea formulată în faţa acestei instanţe, intimatele A. şi B. au invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin încheierea din 22 februarie 2019 a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a trimis acţiunea spre competentă soluţionare la secţia I civilă a aceleiaşi instanţe.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1309 din 2 octombrie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtele A. şi B., precum şi acţiunea reclamantului. A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat către pârâtele A. şi B..

Această hotărâre a fost atacată pe calea apelului de către reclamant, care a criticat soluţia atât pe fondul cauzei, cât şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâtelor.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 525 din 2 martie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 RON, reprezentând onorariu avocat către pârâtele A. şi B., conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a respins cererea intimatelor de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată din apel.

4. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul susţine că hotărârea este lipsită de temei legal, respectiv a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind incidentă ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Au fost nesocotite dispoziţiile legale referitoare la aplicarea legii în timp, art. 6 alin. (2) C. civ., dispoziţiile legale în materia exercitării acţiunii în revendicare, art. 865 raportat la art. 563 C. civ., precum şi dispoziţiile legale care reglementează domeniul public al statului.

Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, astfel cum se conturează în practica judiciară şi doctrină, titlul de proprietate alegat de reclamantul Statul Român este reprezentat de decizia nr. 174/18.06.1991 a Prefecturii judeţului Dâmboviţa. Instanţa de apel, prin aplicarea eronată a normelor de drept material care au stat la baza emiterii ei, a apreciat că această decizie nu face dovada dreptului de proprietate al reclamantului.

Or, raportat la actele care au stat la baza emiterii acesteia, decizia reprezintă titlu de proprietate asupra suprafeţei de 8760 mp teren situat în perimetrul construibil al municipiului Târgovişte, str. x şi str. x.

Astfel, prin adresa nr. x/17.05.1991 Direcţia Sanitară Dâmboviţa a solicitat Primăriei Târgovişte acordul "pentru transmiterea în mod definitiv pe baza Decretului nr. 409/1955 a suprafeţei de 8760 mp teren ", menţionând că terenul urmează să fie utilizat la construirea unor obiective pentru sănătate, deci reprezintă, conform legii fondului funciar, zonă de interes public general.

Prin adresa nr. x/30.05.1991, Primăria Municipiului Târgovişte îşi exprimă acordul pentru "transmiterea în mod definitiv a suprafeţei de 8760 mp teren construcţie aflat în proprietatea primăriei municipiului Târgovişte’’.

Se menţionează că la momentul emiterii Deciziei nr. 174/18.06.1991 nu era în vigoare Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, astfel că singurul act normativ care reglementa transmiterea imobilului teren de la o autoritate locală către o autoritate "tutelată de o instituţie centrală’’ era Decretul nr. 409/1955.

Aşadar, dispoziţiile legii fondului funciar avute în vedere la emiterea deciziei ce reprezintă, în opinia recurentului, titlul statului, în sensul calificării imobilului teren ca fiind "zonă de interes public general’’, sunt cele ale art. 5, potrivit cărora sunt declarate prin lege ca fiind terenuri ce aparţin domeniului public acele terenuri pe care sunt amplasate construcţii de interes public.

În mod eronat s-a reţinut, deci, în considerentele deciziei recurate că nu s-ar fi făcut dovada afectării terenului revendicat unui interes naţional, câtă vreme terenul în suprafaţă de 8760 mp a fost inclus într-un detaliu de sistematizare în vederea edificării unei construcţii de interes public, sens în care întreaga suprafaţă a fost identificată în Planul de situaţie nr. A 137201- varianta 4, din studiul de amplasament "Complex medical Târgovişte".

Recurentul se prevalează de art. 6 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.’’ Această regulă se regăseşte în exprimarea "tempus regit actum", care, deşi se referă doar la acte juridice, este luată în considerare şi cu privire la normele supletive prevăzute de legea veche, care este chemată să reglementeze şi situaţii care survin după ce legea veche nu mai este în vigoare, cu motivarea că doar acea lege putea să fie avută în vedere de părţile raportului juridic la momentul actului.

Aşadar, prin prisma dispoziţiilor legale enunţate anterior, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la analizarea cadrului legal care a reglementat regimul juridic al imobilului ce face obiectul demersului judiciar.

În continuare, arată recurentul că la 28 noiembrie 1991 a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, care stabileşte la art. 71 criterii referitoare la domenialitatea publică/privată a bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, reglementând prin art. 115, că defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor sau, după caz, al judeţelor a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat al statului, se vor stabili prin hotărâre a Guvernului.

La momentul publicării acestui act normativ imobilul teren în suprafaţă de 8760 mp se afla în domeniul public al statului şi în administrarea Direcţiei Judeţene de Sănătate Dâmboviţa, titlul constituindu-l Decizia Prefectului nr. 174/18.06.1991. Subliniază că această decizie nu a fost contestată sub aspectul legalităţii până în prezent.

Prin H.G. nr. 113/1992 au fost stabilite măsuri pentru defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor sau judeţelor a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat al statului, prevăzându-se, în esenţă (art. 3 alin. (1), că lista bunurilor care aparţin domeniului public se determină potrivit prevederilor art. 135 din Constituţia României, art. 53 din Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art. 5 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 privind fondul funciar, art. 72 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 privind administraţia publica locală, precum şi altor prevederi legale. Potrivit alin. (2) al aceleiaşi hotărâri, delimitarea între domeniul public de interes naţional şi cel de interes local sau judeţean va avea în vedere uzul şi interesul pe care îl prezintă bunurile şi valorile respective.

Prin urmare, orice diminuare a suprafeţei de 8760 mp, în sensul trecerii în domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, trebuia să respecte dispoziţiile legale menţionate.

Odată cu edictarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, se instituie obligaţia inventarierii bunurilor, precum şi modalităţile prin care acestea pot fi trecute din domeniul public în cel privat. Potrivit criteriilor stabilite prin acest act normativ, terenul în suprafaţă de 8760 mpfăcea parte din domeniul public - conform anexei I pct. 29.

În anul 2005 a fost întocmit Planul de amplasament şi delimitare a imobilului în suprafaţă de 8.760 mp, teren curţi - construcţii, situat în str. x, fiind astfel identificată suprafaţa de 7.187 mp (8.760 mp din acte), primind numărul cadastral x UAT, avut în vedere şi în cadrul expertizei dispuse în prezenta cauză, lucrare care "a stabilit suprapunere cu terenurile identificate’’ pentru diferenţa de suprafaţă de 1573 mp revendicată în prezentul litigiu de la pârâţi.

În ce priveşte intimatele de ordin 1 şi terenurile revendicate de la acestea, în suprafaţă de 330 mp, respectiv 900 mp, este necesar a se avea în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998:,,(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului’’. Or, de la data emiterii deciziei nr. 174/1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa, întreaga suprafaţă de teren ce a făcut obiectul acestui act administrativ se află în domeniul public al Statului. Pentru ca terenurile în suprafaţă de 330 mp, respectiv de 900 mp, să aparţină domeniului public al Municipiului Târgovişte ar fi trebuit urmată procedura instituită prin articolul citat anterior.

Cât priveşte suprafaţa de teren revendicată de la intimatele - pârâte A. şi B., care invocă în dovedirea dreptului lor de proprietate Titlul de proprietate nr. x/04.11.1992, eliberat de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmboviţa, arată recurenţii că acesta a fost eliberat în 1992, deci ulterior datei la care terenul în suprafaţă de 8760 mp, în care este inclus şi terenul aflat în prezent în posesia acestor intimate, a intrat în proprietatea publică a Statului Român, iar potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietate publică "nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public’’. Or, în speţă, nu s-a făcut dovada acestei dezafectări.

Din această perspectivă, au fost interpretate eronat dispoziţiile art. 865 raportat la art. 563 C. civ., instanţa de apel apreciind că nu se impunea o analiză comparativă a actelor administrative invocate de pârât, deşi, respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., impunea, printre altele, îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Pentru considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare şi rectificării cărţilor funciare pentru acestea, în sensul radierii menţiunilor actuale şi înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii Municipiul Târgovişte şi Consiliul Local al Municipiului Târgovişte au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel, ca legală şi temeinică.

Intimatele A. şi B. au depus, la rândul lor, întâmpinare, prin care au ridicat excepţia nulităţii recursului, argumentând că în cuprinsul cererii nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Au mai susţinut inadmisibilitatea căii de atac prin prisma solicitării formulate de recurent, de modificare a deciziei, în condiţiile în care raportat la prevederile art. 496 şi 497 C. proc. civ. în calea extraordinară a recursului nu se poate dispune această soluţie, ci numai casarea. Dacă se va trece peste aceste aspecte, au arătat că recursul este neîntemeiat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 mai 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit un raport de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului,6 februarie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Astfel cum însăşi recurenta menţionează în motivele cererii de recurs, prin prevederile art. 6 alin. (2) C. civ. se stabileşte că "Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor." Este vorba, aşadar, despre afirmarea regulii - cu valoare de principiu general - "tempus regit actum", potrivit căreia întregul regim juridic al unui act sau fapt juridic se află supus legii în vigoare la data la care actul a fost încheiat ori la care faptul s-a săvârşit ori s-a produs, efectele sale juridice neputând fi decât cele prevăzute de respectiva lege, iar nu de eventuale acte normative care ar intra ulterior în vigoare.

Această regulă de principiu, de la care legiuitorul a prevăzut însă, în cazuri exprese şi limitative, şi unele excepţii, nu ar putea fi ignorată nici în procesul de faţă, aserţiunea recurentei privitoare la necesitatea aplicării ei fiind justă.

Astfel fiind, trebuie avut în vedere că, aşa cum necontestat s-a reţinut în primă instanţă şi apel, prin decizia nr. 179 din 18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa s-a dispus că "Se transmite suprafaţa de 8760 mp teren situat în perimetrul municipiului Târgovişte, str. x şi str. x în administrarea Direcţiei sanitare a judeţului Dâmboviţa, necesară amplasării şi construirii complexului medical Târgovişte, conform planului de situaţie anexat ce face parte integrantă din prezenta decizie".

În expunerea de motive a acestei decizii s-a menţionat, între altele, că la adoptarea ei stau, în plan normativ, dispoziţiile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii de bunuri proprietatea statului; astfel fiind, Înalta Curte observă că în partea introductivă a articolului 1 din acest act normativ este evocată "transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate de acestea."

Actul normativ în discuţie nu reglementează, aşadar, însăşi transmiterea dreptului de proprietate, ci numai transmiterea în administrare, astfel că beneficiarul unei asemenea transmisiuni putea dobândi exclusiv un drept de administrare, adică un drept care, în planul conţinutului său juridic specific perioadei de regim comunist, implica posesia şi prerogativa de a folosi bunul, precum şi un drept de dispoziţie ce putea fi exercitat în condiţiile şi limitele statornicite prin lege.

Decizia nr. 174/18.06.1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa a avut, deci, acest fundament juridic, fiind de observat că la data emiterii ei constituirea unui nou corp normativ, care să ofere o nouă reglementare inclusiv fostei proprietăţi socialiste de stat şi, de asemenea, proprietăţii private era în fază incipientă.

Trebuie remarcat, în acest context, că la data de 18.06.1991 se afla deja în vigoare Legea nr. 18/1991, care, între altele, prevedea următoarele:

"Art. 4 Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice.

Art. 5-Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor,cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervaţi naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legi, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor sunt de uz sau de interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil".

Aceste prevederi legale distingeau între domeniul public de interes naţional, caz în care titularul dreptului de proprietate publică era statul, şi domeniul public de interes local, caz în care titularul dreptului de proprietate putea fi comuna, oraşul, municipiul sau judeţul, ele introducând un criteriu de delimitare în raport de care dreptul de proprietate publică poate aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale şi are ca obiect bunurile care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public.

Acesta era, aşadar, contextul normativ în care Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa a fost adoptată, fiind important a se avea în vedere şi că încă de la acest moment distincţia proprietate privată (inclusiv cea aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale) - proprietate publică era afirmată şi recunoscută legal, precum şi că, în planul dreptului de proprietate publică, legea distingea între proprietatea publică a statului şi cea a unităţilor administrativ-teritoriale.

În ce priveşte Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa, din examinarea conţinutului acesteia, precum şi prin raportare la actul normativ care a întemeiat-o, anume Decretul nr. 409/1955, rezultă cu claritate că ceea ce s-a transmis către Direcţia sanitară a judeţului Dâmboviţa a fost un drept de administrare asupra terenului de 8760 mp, nefăcându-se vorbire despre un eventual transfer al dreptului de proprietate asupra terenului.

Distinct de aceste chestiuni, Înalta Curte apreciază că este necesar să observe că Decizia nr. 174 din 18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa, ca specie de act juridic, trebuie înţeleasă, în ceea ce priveşte implicaţiile şi efectele ei, nu doar prin raportare la ceea ce emitentul actului a menţionat formal în cuprinsul ei, ci şi prin raportare la intenţia reală a emitentului, astfel încât identificarea şi delimitarea efectelor ei specifice să se realizeze prin raportare la ceea ce a corespuns în mod real voinţei emitentului. O asemenea abordare se subsumează unei importante caracteristici a actelor administrative în general, anume aceea de a se bucura nu doar de o prezumţie de legalitate (care valorizează calitatea lor de a fi conforme cu legea) şi de autenticitate (în sensul că actul a fost emis de organul evocat în cuprinsul formei exterioare a actului), ci şi de o prezumţie de veridicitate, în raport de care trebuie considerat că actul administrativ are calitatea de a corespunde adevărului, adică de a corespunde în totul, pe fondul său, voinţei reale a emitentului.

În cauză, reclamanta-recurentă şi-a întemeiat acţiunea atât pe existenţa sus-evocatei decizii a Prefectului judeţului Dâmboviţa, apreciind că aceasta valorează titlu de proprietate, cât şi pe împrejurarea că în cuprinsul acestei decizii se face vorbire despre transmiterea dreptului de administrare asupra unei suprafeţe de 8760 mp, iar nu asupra unei suprafeţe mai mici.

Reclamanta revendică de la pârâtele Municipiul Târgovişte şi Consiliul local Târgovişte suprafeţele de 330 mp şi de 900 mp (aproximativ) teren, iar de la pârâtele A. şi B. suprafaţa de aproximativ 368 mp teren.

Deoarece raţionamentul juridic în stabilirea soluţionării acestor cereri în revendicare este, cel puţin în parte diferit, Înalta Curte va examina temeinicia recursului în mod distinct, raportându-se la situaţia fiecăreia dintre cele două categorii de pârâţi.

În legătură cu situaţia juridică a suprafeţelor de teren revendicate de la pârâţii persoane juridice:

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că terenul ce face obiectul litigiului este destinat unui interes public, construcţiile care au fost sau urmau a fi edificate pe el fiind, prin natura lor, de uz şi interes public.

Ceea ce au reţinut însă prima instanţă şi cea de apel, în dezacord cu reclamantul, este împrejurarea că interesul public asociat terenului revendicat nu este unul naţional, care să justifice cuprinderea lui în proprietatea publică a Statului, instanţele fondului concluzionând, în urma examinării intereselor părţilor şi a probelor administrate, că uzul şi interesul public în discuţie este unul "…local, eventual judeţean".

Prima instanţă a reţinut în baza probelor administrate - iar această statuare a sa a fost menţinută în apel - că suprafaţa revendicată de la pârâţii persoane juridice (ca de altfel şi suprafaţa revendicată de la pârâtele persoane fizice) nu s-a aflat niciodată în posesia reclamantului, aceasta primind o utilizare publică, însă de interes local/judeţean.

Astfel, s-a reţinut - iar acestea, fiind elemente care compun starea de fapt, nu pot fi cenzurate de către Înalta Curte, ca instanţă de recurs - că din terenul revendicat de la pârâţii persoane juridice, o parte (326 mp) corespunde unui drum de acces de interes local (calea Câmpulung), o altă parte (261 mp) este afectată străzii Valul Cetăţii (de asemenea de interes local), o altă suprafaţă (794 mp) se află sub clădirea Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Dâmboviţa, acesta din urmă fiind teren atribuit în folosinţa gratuită a C. prin Hotărârea nr. 75/10.10.1994 a Consiliului Local al municipiului Târgovişte.

Valorificându-şi prerogativa legală de a stabili, în baza probelor administrate, starea de fapt relevantă în cauză, prima instanţă şi cea de apel şi-au însuşit opinia expertului tehnic judiciar potrivit căreia planul depus la dosarul cauzei, în baza căruia reclamanta a făcut identificarea suprafeţelor de teren în litigiu pentru a le revendica de la pârâţi, a fost întocmit neglijent, acesta prezentând abateri de la poziţia şi forma limitelor găsite în teren.

În aceste circumstanţe, coroborat şi cu cele ce rezultă din celelalte probe administrate, instanţele erau îndreptăţite să considere că, în realitate, suprafeţele de teren revendicate nu doar că nu s-au aflat niciodată în posesia reclamantului, dar şi că, în realitate, ele nu au făcut obiectul atribuirii prin Decizia nr. 174 din 18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa, neajungând să intre în proprietatea reclamantului.

Ar rezulta, aşadar, că suprafaţa de 8760 mp menţionată pur scriptic în această decizie nu a avut pe deplin corespondent în realitatea faptică, limitele reale ale terenului atribuit fiind unele care nu puteau îngloba şi terenurile revendicate în prezentul proces.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă reclamantul prin cererea de recurs, că hotărârea instanţei de apel ar fi lipsită de temei legal ori că ar fi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinarea, în evoluţia lor, a reglementărilor legale relevante în configurarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, a criteriilor în raport de care se determină apartenenţa unui bun la domeniul public de interes naţional sau, dimpotrivă, de interes judeţean ori local, precum şi examinarea condiţiilor în raport de care putea fi admisă acţiunea în revendicare a reclamantului, nu relevă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) C. civ., după cum nu ar putea fi reţinută nici încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 865 raportate la cele ale art. 563 C. civ. privitoare la acţiunea în revendicare.

Nu trebuie omis că raţionamentul instanţei de apel, ca de altfel şi al primei instanţe, nu doar că nu a ignorat faptul că Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului judeţului Dâmboviţa s-a întemeiat pe Decretul nr. 409/1995, dar a ţinut seama de dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, trimiterile şi referirile ulterioare (şi) la alte acte normative având un rol complementar şi explicativ, fără însă a altera justeţea raţionamentului juridic şi a argumentelor pe care instanţa de apel, consonant cu prima instanţă, le-a afirmat.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că recursul declarat în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice este neîntemeiat şi trebuie respins conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu situaţia juridică a suprafeţei de teren revendicate de la pârâtele persoane fizice:

Astfel cum prima instanţă şi cea de apel au arătat, suprafaţa de 368 mp teren revendicată de la pârâtele B. şi A. se regăseşte în titlul de proprietate emis în favoarea autoarei acestora în baza Legii nr. 18/1991, cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate, încă din anul 1992, autoarea pârâtelor şi, apoi, pârâtele înseşi exercitând în tot acest timp posesia şi folosinţa terenului. Este, aşadar, vorba despre un titlu de proprietate care are fundament legal, el nefiind până în prezent anulat, revocat sau, în genere, desfiinţat în condiţiile legii.

Este necontestat, de asemenea, că emiterea titlului de proprietate s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 4343/30 aprilie 1992 a Judecătoriei Târgovişte), prin care s-a admis cererea formulată de D., autoarea pârâtelor, dispunându-se obligarea intimatei Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la a-i elibera titlu de proprietate.

Rezultă din cele de mai sus că pârâtele persoane fizice posedă un titlu bine caracterizat şi care beneficiază de o prezumţie de validitate, în opoziţie cu afirmatul titlu al reclamantului, ale cărui caracteristici juridice au fost evocate mai sus, în analiza subsumată terenului revendicat de la Municipiul Târgovişte şi Consiliul Local Târgovişte. Fără a relua această analiză, Înalta Curte precizează doar că precaritatea titlului de care reclamantul se prevalează, în legătură cu suprafeţele revendicate, astfel cum a fost ea evidenţiată atât în analiza Înaltei Curţi, cât şi în cea a primei instanţe şi a instanţei de apel, nu poate conduce la o altă concluzie decât aceea că acţiunea în revendicare îndreptată contra pârâtelor persoane fizice a fost corect respinsă.

Este just argumentul instanţelor întemeiat pe faptul că din probele administrate a rezultat că suprafaţa revendicată de la aceste pârâte le-a aparţinut întotdeauna acestora, respectiv autorilor lor, fiind parte din curtea unei case care a fost demolată, după cum just este şi argumentul tras din împrejurarea că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză şi martorilor audiaţi, terenul se găsea şi se găseşte împrejmuit pe toate laturile, cu precizarea suplimentară că pe latura care se învecinează cu Direcţia de Sănătate Publică gardul se află construit din plăci de beton vechi, care nu conţin urme de modificare.

Aceste elemente de fapt pe care prima instanţă şi cea de apel erau în drept a le stabili completează şi consolidează raţionamentul juridic al instanţelor, el venind să confirme, şi în plan factual, un tip de situaţie juridică rezultat din verificarea titlurilor de care părţile s-au prevalat.

Nu poate fi primit argumentul recurentului potrivit căruia titlul de proprietate nr. x/04.11.1992, emis fiind ulterior datei la care fusese emisă Decizia nr. 174/18.06.1991, nu mai putea viza şi suprafaţa de teren în litigiu, Înalta Curte înţelegând să reitereze, sub acest aspect, că reclamantul nu a făcut dovada unui titlu care să ateste în mod clar dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, şi care, prin aceasta, să lase fără efect faptul că pârâtele sunt beneficiare ale unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 şi nedesfiinţat.

Astfel fiind, trebuie respins şi recursul declarat în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

În ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele persoane fizice, aceasta este neîntemeiată şi trebuie respinsă, din analiza motivelor de recurs rezultând că acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele B. şi A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 525 din 02.03.2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 octombrie 2021.