Municipality’s appeal rejected; ownership by 30-year usucapion of 357 sqm plot affirmed.

Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 29 februarie 2016, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, să se constate că sunt proprietarele suprafeţei de teren de 369 m.p., situată în Bucureşti şi a suprafeţei de teren de 330 m.p., situată în Bucureşti, str. x, în virtutea uzucapiunii de lungă durată, prin joncţiunea posesiilor, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în declinarea de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 7188 din 21 aprilie 2016, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat pricina în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1073 din 4 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantele A. şi B..

4. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 564A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea în următoarea modalitate: a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 357 m.p. situat în Bucureşti, str. x, prin efectul uzucapiunii, teren identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C., aflat la dosarul tribunalului. A omologat raportul de expertiză efectuat de expert şi a respins, în rest, acţiunea.

5. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând că au fost aplicate greşit normele de drept material privind uzucapiunea, art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Condiţiile prevăzute de lege pentru ca uzucapiunea de lungă durată să-şi producă efectele sunt posesia utilă, împlinirea termenului de 30 de ani şi existenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Norma reglementată în art. 1847 C. civ. dispune că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

A apreciat corecte statuările primei instanţe în sensul că reclamantele au folosit terenul, dar au cunoscut în permanenţă că nu au calitatea de proprietar al acestuia, dovadă fiind dobândirea dreptului de proprietate exclusiv asupra contrucţiei şi a folosinţei de 100 m.p. de teren. Pe cale de consecinţă, posesia exercitată nu a fost una utilă în sensul prevederilor enunţate anterior.

Curtea de apel a reţinut greşit, raportat la situaţia terenului de 400 m.p. menţionat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 şi pentru care s-a dispus constituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1992 că, în cazul uzucapiunii de lungă durată, posesorul nu este obligat să producă vreun titlu. Pe linia acestui raţionament, a conchis că nu s-ar mai fi impus invocarea uzucapiunii dacă reclamanţii ar fi deţinut un titlu pentru întreaga suprafaţă de teren, 757 m.p., dreptul lor de proprietate născându-se la momentul încheierii actului.

Recurentul pârât a semnalat diferenţa între suprafaţa de teren obiect al uzucapiunii ce măsoară 357 m.p. potrivit constatărilor din raportul de expertiză şi cea rezultată din situaţia juridică reţinută de instanţă, aspect care conturează ideea că posesia nu a fost una utilă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ţinând seama şi de împrejurarea că înscrisurile de la dosar au probat achiziţionarea doar a construcţiei şi primirea în folosinţă a suprafeţe de 100 m.p.

Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

6. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, comunicat părţilor cauzei, care nu au formulat puncte de vedere.

7. Apărările în recurs

Intimatele reclamante A. şi B., prin întâmpinarea depusă, au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, au învederat că recursul este nefondat.

Prin încheierea din 10 iunie 2021 s-a admis în principiu recursul pârâtului împotriva deciziei civile nr. 564/A din 09 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a stabilit termen în sedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Susţinerile recurentului dezvoltate în memoriul de recurs înglobează o singură critică, anume că instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează condiţiile legale pentru constatarea uzucapiunii, respectiv a dispoziţiilor art. 1847 şi 1890 C. civ. Se invocă faptul că, în cauză, nu erau îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât partea adversă nu a exercitat posesia sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar. Reclamanţii au folosit terenul şi au cunoscut că nu sunt proprietari ai acestuia de vreme ce prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.1982 au dobândit în proprietate exclusiv construcţia şi un drept de folosinţă asupra suprafeţei de teren de 100 m.p. din totalul de 400 m.p.

În prealabil analizării motivului de casare enunţat, Înalta Curte consideră necesar să evoce situaţia de fapt definitiv stabilită de cele două instanţe de fond, urmând, ulterior, să verifice corecta îndeplinire de către reclamante a exigenţelor legale pentru constatarea uzucapiunii, chestiune de legalitate care intră sub incidenţa controlului judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a reţinut astfel că la 15.04.1982, reclamanta A. şi soţul său, D., au cumpărat de la vânzătorii E. şi F., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x şi transcris sub nr. x la fostul Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti, locuinţa situată în Bucureşti, str. x, compusă din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, două vestibuluri, marchiză şi anexe, 2 magazii şi W.C., situate pe partea stângă, bucătărie de vară şi spălătorie situate pe partea dreaptă. S-a stipulat, prin acelaşi act, că suprafaţa de 100 m.p. din suprafaţa totală de 400 m.p. este proprietate de stat şi urmează a fi atribuită în folosinţă cumpărătorilor.

Suprafaţa de 400 m.p. a fost dobândită în proprietate de soţii Poenariu ca urmare a cererii formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, având ca temei prevederile art. 35 alin. (3) din acest act normativ.

S-a mai stabilit, în raport de situaţia juridică învederată prin adresa nr. x/29.12.2015 a Primăriei Municipiului Bucureşti, că imobilul din str. x, are un teren în suprafaţă totală de 769 m.p.

Terenul ce face obiect al uzucapiunii în cauză figurează la aceeaşi adresă poştală şi are o suprafaţă de 357 m.p., astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză întocmit în cursul judecăţii la prima instanţă. În concret, acesta face parte dintr-o suprafaţă mai mare de teren folosită de reclamante - 757 m.p. (ce include suprafaţa de 400 m.p. menţionată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1982).

Înalta Curte notează că pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani aşa cum este reglementat în art. 1890 C. civ. este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: 1.posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi 2.să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. În acest sens, art. 1846 alin. (1) C. civ. prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, iar potrivit art. 1847 C. civ., ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar.

Aşadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus şi corpus) şi toate calităţile cerute pentru ca posesia să fie utilă.

Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile referitoare la o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiţii nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera.

Pentru existenţa posesiei, ca stare de fapt producătoare de efecte juridice, trebuie îndeplinite cumulativ două elemente constitutive: elementul material - corpus, ce presupune contactul direct, material cu lucrul, şi elementul psihologic, intentional - animus, constând în intenţia celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpâneşte în fapt, de a efectua această deţinere pentru sine şi de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului.

Lipsa elementului psihologic face ca cel care deţine lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.

Analizând toate aceste condiţii, statuând pe tărâmul probei testimoniale, instanţa de apel a constatat în mod judicios că posesia invocată de reclamante pentru întreaga suprafaţă de 757 m.p. de teren este una utilă, nefiind afectată de vreun viciu în sensul art. 1847 C. civ. Reclamantele şi autorul lor au exercitat de la momentul achiziţionării construcţiei cu titlu de locuinţă, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.1982, posesia asupra terenului continuu, neîntrerupt, public, pe o perioadă de 30 ani şi fără să fie tulburaţi în stăpânirea bunului.

Percepţia asupra reclamanţilor în zonă drept proprietari ai întregii suprafeţe de teren, inexistenţa unei cărţi funciare deschise pentru cei 357 m.p. şi a unor demersuri în scopul revendicării acesteia sunt indicii solide în sensul întrunirii tuturor calităţilor pentru a conferi caracterul unei posesii propriu-zise, argumente la care s-a referit şi Curtea în motivarea deciziei.

Contrar aserţiunilor din cuprinsul recursului, nu se poate reţine calitatea de detentor precar a reclamantelor, împreună cu autorul lor, calitate ce este incompatibilă cu cea de posesor, raportat la împrejurarea că, prin contractul încheiat în 1982, au dobândit dreptul de proprietate exclusiv asupra construcţiei şi de folosinţă a suprafeţei 100 m.p. din cei 400 m.p. Terenul aferent construcţiei a fost stăpânit sub nume de proprietar, împrejmuit, cultivat cu pomi fructiferi şi viţă de vie, iar G. a fost cunoscută ca fiind proprietar, prin urmare nu se poate constata lipsa elementului intenţional al posesiei, cum sugerează recurentul.

Se semnalează şi o neconcordanţă între suprafaţa de teren obiect al uzucapiunii, rezultată din expertiză, şi cea potrivit situaţiei juridice reţinute, 757 m.p., însă acest aspect nu îmbracă o chestiune de legalitate, cu referire la nesocotirea condiţiilor pentru constatarea uzucapiunii, ci de temeinicie a hotărârii, care excede controlului judiciar al instanţei de recurs, deoarece potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.’’

În considerarea tuturor argumentelor expuse, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1847 şi 1890 C. civ. la situaţia de fapt reliefată de reclamante şi confirmată prin probatoriul cauzei, în sensul constatării dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 357 m.p. din str. x, Bucureşti, astfel că recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 564/A din 09 aprilie 2019 va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 564/A din 09 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 octombrie 2021.