Liability for delayed administrative restitution under Law No. 10/2001 vs. general tort claims and procedural limits on non-lawyer representation

Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Primarul Municipiului Baia Mare şi Prefectul judeţului Maramureş la plata sumei de 577.903 RON cu titlu de daune materiale. În motivarea în fapt a acţiunii fundamentată pe dispoziţiile art. 21 alin. (4), (25) alin. (1), (26) alin. (1), (32), (33) şi 38 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au arătat că suma reprezintă cuantumul răspunderii civile, echivalentul nivelului dobânzilor de la data la care trebuia soluţionată cererea formulată în baza legii speciale.

Intimatul Primarul Municipiului Baia Mare a invocat în cadrul întâmpinării excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată din 13 decembrie 2018 a fost calificată excepţia inadmisibilităţii ca o apărare de fond.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 465 din 2 mai 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiul Baia Mare. A respins, ca nefondată, şi acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 231A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul exercitat în cauză

Reclamanţii A. şi B. au exercitat recurs împotriva deciziei instanţei de apel.

Aceştia au relevat că hotărârea pe care o contestă este supusă casării din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prima critică subsumată pct. -ului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se reclamă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 83 alin. (1) şi (2), art. 85 alin. (1) şi (2) şi art. 86 din acelaşi C. pen. motiv că nu a permis mandatarului apelanţilor să participe la dezbaterile din apel prin punerea de concluzii. Conform menţiunilor inserate în procura autentificată sub nr. x/24.07.2018, acesta a fost împuternicit de reclamanţi, fără studii juridice, să-i reprezinte în cauza pendinte în faţa primei instanţe şi a celei de apel, până la soluţionarea definitivă a litigiului, inclusiv pentru redactarea şi susţinerea cererii de apel.

A doua critică configurează o pretinsă contradictorialitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţinând că instanţa a invocat, în privinţa apelului, excepţia de inadmisibilitate din perspectiva schimbării temeiului juridic al acţiunii în calea de atac, iar ulterior l-a respins, ca nefondat.

A treia critică, cu referire la fondul pricinii, dezvoltă ideea că în mod greşit instanţa de apel şi-a fundamentat raţionamentul pe Decizia nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii şi nu a aplicat dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001. Aserţiunile recurenţilor fundamentează soluţia de casare a hotărârii în lumina a trei motive de recurs: art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.- instanţa a depăşit în sensul că s-a substituit puterii legislative prin ignorarea dispoziţiilor art. 33 ale Legii nr. 10/2001 în detrimentul aplicării Deciziei nr. XX/2007; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, adică se sprijină pe o decizie a Înaltei Curţi care nu modifică prevederile art. 33 din legea specială; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, considerentele făcând trimitere exclusiv la o decizie a instanţei supreme şi nu la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Curtea a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat prin judecarea cauzei sub imperiul respectivei decizii şi nu a Legii nr. 10/2001, care reprezintă un izvor de drept.

Ultima obiecţie este formulată în legătură cu recuzarea preşedintelui de complet la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, când instanţa a luat concluziile părţilor pe fondul cauzei. Din modul de formulare a criticii se înţelege că recurenţii reclamanţi au semnalat starea de incompatibilite a membrului de complet chiar în şedinţa de judecată de la respectivul termen, aşadar recuzarea a fost formulată în condiţii procedurale.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii atacate. Prin cererea adresată instanţei la 14 mai 2021 au solicitat obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată, în cuantum de 2.000 RON, aferentă celor trei faze procesuale.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin care a reţinut că recurenţii au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii de apel şi că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia în vederea formulării unor puncte de vedere. Recurenţii au arătat, prin punctul de vedere la raport, că suma actualizată pe care o solicită de la pârâţi urmare a nesocotirii dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 10/2001 este în cuantum de 489.808 RON.

6. Apărările în recurs

Intimaţii Municipiul Baia Mare şi Prefectul Judeţului Maramureş au invocat prin întâmpinări excepţia de inadmisibilitate a recursului raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012, precum şi excepţia de nulitate, întrucât criticile expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În măsura în care vor fi înlăturate excepţiile, au apreciat că se impune respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamanţilor şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 7 octombrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat de reclamanţii A. şi C., se constată următoarele:

Susţinerile ce conturează prima critică în recurs pot fi examinate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuţie încălcarea unor norme de procedură referitoare la reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în proces, respectiv art. 83, 85 şi 86 C. proc. civ. În esenţă, recurenţii sunt nemulţumiţi de faptul că la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile asupra apelului, instanţa de apel a reţinut că mandatarul acestora, D. nu are dreptul să pună concluzii, deşi prin procura autentificată nr. x a fost învestit cu puteri de reprezentare în faţa primei instanţe şi a celei de apel, până la finalizarea în mod definitiv a litigiului, aşadar inclusiv în vederea redactării şi susţinerii cererii de apel.

Statuarea Curţii de apel este corectă, sens în care nu se identifică o nerespectare a normelor procesuale indicate.

Dispoziţiile art. 83 C. proc. civ. reglementează ipoteza reprezentării convenţionale a persoanelor fizice, stipulând în alin. (1) "În faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor’’, iar în alin. (2), În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept’’.

Art. 85 din acelaşi cod dispune că împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic, iar conform art. 86 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

Se reţine că prin procura autentificată sub nr. x/24.07.2018 de Notar Public E., aflată la dosarul tribunalului, mandatarul D. a fost împuternicit de recurenţii reclamanţi să-i reprezinte în litigiul pendinte având ca obiect solicitarea de daune materiale de la intimaţii Primarul Municipiului Baia Mare şi Prefectul Judeţului Maramureş.

Legea procesual civilă condiţionează posibilităţile procedurale ale mandatarului neavocat (care este soţ sau rudă până la gradul al doilea cu partea), cum este situaţia şi în speţă, de a asigura reprezentarea părţii în faţa instanţei prin punerea de concluzii, de deţinerea unei licenţe în drept. Mandatarul nu a depus la dosar diploma de licenţă care să ateste că este absolvent de studii juridice, ataşând foaia matricolă eliberată de Ministerul Educaţiei Naţionale, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, din cuprinsul căreia rezultă că a efectuat studii în cadrul unei facultăţi cu profil economic (printre materii numărându-se şi dreptul).

Acest aspect, învederat şi de reprezentantul reclamanţilor în şedinţa de judecată din 17 octombrie 2019, confirmă situaţia de excepţie în care se găseşte mandatarul, conform art. 83 alin. (2) C. proc. civ., de a nu i se permite să pună concluzii, în consens cu raţionamentul Curţii de Apel.

Este de observat că prevederile art. 83 din cod, în ansamblul lor, sunt destinate să asigure plenitudinea dreptului de acces liber la justiţie, reglementând reprezentarea convenţională ca un mecanism de facilitare a exercitării acestui drept fundamental. Însă, restricţia mandatarului care nu are licenţă în drept de a pune concluzii orale în faţa instanţei nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie şi nici a dreptului la apărare, întrucât mandatarul păstrează posibilitatea de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a propune probe în tot cursul procesului, precum şi de a depune concluzii scrise, iar partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată.

În aceşti termeni se reţine, din încheierea de dezbateri din şedinţa publică de la 17 octombrie 2019, prezenţa personală a părţii reclamante C. la judecarea căii de atac de reformare şi formularea de concluzii în susţinerea apelului, prin urmare nu a fost încălcat dreptul la apărare prin respectiva măsură dispusă în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că şi cea de-a doua critică a recurenţilor, fundamentată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la existenţa unor motive contradictorii, se vădeşte neîntemeiată.

Instanţa de apel nu a pronunţat soluţii contradictorii, cum speculează recurenţii prin argumentarea adusă în recurs, în sensul că a reţinut o inadmisibilitate a apelului şi, ulterior, a respins calea de atac, ca nefondată.

Este de netăgăduit că instanţa a pus în discuţia părţilor, la termenul din 17 octombrie 2019, excepţia de inadmisibilitate, însă aceasta a privit doar un aspect al cererii de apel, respectiv schimbarea cauzei acţiunii în calea de atac prin susţinerea temeiurilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală - art. 998, 999 şi 1000 alin. (1) C. civ.

Deşi acest aspect preliminar a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, apelul nu a fost soluţionat pe excepţia inadmisibilităţii, ci a fost respins, ca nefondat, prin decizia contestată în prezenta cauză, Curtea verificând, fără a se limita la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, evocată în cuprinsul acţiunii, şi dacă fapta autorităţilor pârâte se circumscrie unei răspunderi civile delictuale în sensul temeiurilor indicate de apelanţi. Or, în condiţiile efectuării unui examen exhaustiv al criticilor de apel din perspectiva dreptului comun şi a legii speciale pentru a se aprecia dacă, într-adevăr, se poate reţine în sarcina pârâţilor o culpă de natură a antrena răspunderea materială pentru nesoluţionarea în termenul legal sau într-un termen rezonabil a notificării, nu i se poate imputa instanţei soluţionarea litigiului de o manieră contradictorie.

O altă critică fundamentată pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., supune dezbaterii legalitatea deciziei atacate sub aspectul greşitei soluţionări a cererii de acordare a daunelor materiale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Susţin reclamanţii că instanţa de apel a realizat o analiză defectuoasă a pricinii din perspectiva Deciziei nr. XX/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, şi a ignorat prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001, însă hotărârea este legală şi în această privinţă, nefiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 în care se încadrează critica.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune materiale pentru durata nerezonabilă a procedurii administrative desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, declanşată la 08.02.2002, prin adresarea notificării Primarului Municipiului Baia Mare în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilul casă şi teren aparţinând antecesoarei reclamanţilor F.. Demersul judiciar s-a grefat pe nerespectarea dispoziţiilor art. 25 din legea specială "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură’’, deoarece notificarea a fost soluţionată de pârât abia la 17.11.2014.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă, declanşată prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, conform art. 25 din legea specială şi alta contencioasă, declanşată prin acţiunea în justiţie în temeiul art. 26 din aceeaşi lege.

Reclamanţii au parcurs în procedura instituită în mod expres prin legea specială prima etapă în sensul notificării unităţii deţinătoare să se pronunţe cu privire la drepturile lor în baza Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a făcut o aplicare judicioasă a dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, sens în care a analizat conduita autorităţilor din punct de vedere al respectării obligaţiei impuse prin art. 25 şi a stabilit pe de o parte că, într-adevăr, reclamanţii au aşteptat un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării, însă tergiversarea dosarului s-a produs şi din culpa lor, deoarece nu au ataşat notificării toate înscrisurile relative la dreptul de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi, în acest fel, au prelungit durata procedurii. Pe de altă parte, astfel cum s-a apreciat, depăşirea de către pârâţi a termenului imperativ pentru soluţionarea notificării putea fi evitată prin formularea în instanţă a unei acţiuni directe întemeiate pe efectele Deciziei nr. XX/19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, ce a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. În acest context, se reţine, în consens cu raţionamentul expus de instanţa de apel, că reclamanţii aveau la îndemână o acţiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanţei la momentul respectiv soluţionarea notificării, însă nu au promovat respectivul demers.

În acelaşi timp, examinarea culpei pârâţilor s-a realizat şi din perspectiva dreptului comun, respectiv a temeiurilor indicate de apelanţi - art. 998, 999 şi 1000 alin. (1) C. civ. Sub acest aspect, Curtea a observat că autoritatea nu a răspuns notificării în termenul rezonabil, însă această conduită a fost justificată de o serie argumente, precum necesitatea completării dosarului de reclamanţi cu actele de proprietate, apariţia unor disfuncţionalităţi şi schimbarea legislaţiei în procesul de retrocedare a imobilelor (apariţia Legii nr. 165/2013 care prevede că se acordă despăgubiri sub formă de puncte), aspect în raport de care corect s-a stabilit că tergiversarea procedurii administrative nu îmbracă forma unei conduite ilicite, apte de a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.

Nu în ultimul rând, notificarea a fost soluţionată ulterior în baza Legii nr. 165/2013 şi s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri prin puncte pentru imobilul în litigiu.

În concluzie, durata nerezonabilă a procedurii putea fi stopată de recurenţii reclamanţi care au avut la dispoziţie o acţiune directă în justiţie pentru soluţionarea pe fond a notificării, instanţa de apel analizând toate circumstanţele lipsei răspunsului la notificare în baza dreptului comun şi a legii speciale.

Ultimul motiv de recurs privitor la cererea de recuzare a preşedintelui de complet, susumabil pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este de-asemenea nefondat.

Conform art. 47 C. proc. civ. "cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească."

Ţinându-se seama de caracterul imperativ al normelor enunţate, solicitarea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea dezbaterilor, iar pentru împrejurările ivite în cursul procesului, conform art. 44 alin. (2) C. proc. civ., de îndată ce partea a luat la cunoştinţă de motivele de recuzare.

Întrucât motivul de recuzare a vizat invocarea excepţiei de inadmisibilitate sub aspectul schimbării cauzei acţiunii în apel, prin menţionarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., excepţie pusă în discuţie în şedinţa publică din 17 octombrie 2019, prealabil acordării cuvântului asupra căii de atac, în acord cu cele reţinute de Curte, petenţii aveau posibilitatea şi obligaţia de a semnala lipsa de imparţialitate a judecătorului în cadrul unei cereri de recuzare anterioară momentului procedural al deschiderii dezbaterilor pe fondul apelului.

Actele dosarului evidenţiază, contrar susţinerilor recurenţilor, că starea de incompatibilitate a judecătorului a fost semnalată abia în cadrul concluziilor scrise, înregistrate la dosar la 22 octombrie 2019, ulterior închiderii tuturor dezbaterilor în cauză care au avut loc la 17 octombrie 2019.

Faţă de acest reper, în mod corect instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ. şi a aplicat sancţiunea neluării în seamă a cererii de recuzare formulată de petenţi. Din modul de formulare a normei rezultă că după reţinerea cauzei în pronunţare nu mai pot fi aduse în atenţia instanţei cereri şi pretenţii noi care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, pentru că, astfel, ar fi încălcate principiile dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate argumentele înfăţişate, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Soluţia de respingere vizează şi cererea recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, aceştia având calitatea de parte căzută în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, nefiind îndreptăţiţi la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 231/A din 31 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 octombrie 2021.