Tort liability for unauthorized use of public land: exclusion of illicit act where possession based on valid administrative decision and res judicata

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 21 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Scad S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 616.537,50 RON, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul creat în urma lipsirii de folosinţă a terenului în suprafaţă de 20.050 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în CF nr. x Oradea, utilizat (fără a deţine un titlu valabil) de către pârâtă, pentru perioada 1.06.2015-31.10.2018, plus dobânda legală până la data achitării integrale a sumei respective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum şi a oricăror altor cheltuieli ocazionate cu desfăşurarea procesului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi art. 195 C. proc. civ.. art. 193, art. 209, art. 219, art. 555 alin. (1), art. 565, art. 1349, art. 1357 şi următ. C. civ. art. 463 din Legea nr. 227/2017 privind Codul fiscal.

2. Primul ciclu procesual

2.1. Prin sentinţa nr. 56/C din 22 martie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 86.516,5 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 9.05.2018-31.10.2018, precum şi dobânda legală calculată asupra debitului începând cu data de 9.05.2018 până la data plăţii efective. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 2.835,33 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, proporţional cu pretenţiile admise. A respins cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2.2. Prin decizia nr. 713-Ap din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelurile introduse de reclamantul Municipiul Oradea prin Primar şi pârâta S.C. Scad S.R.L. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 492.817,5 RON reprezentând despăgubiri pentru echivalentul lipsei de folosinţă, pentru suprafaţa de teren de 18.774 mp, aferent perioadei 1.12.2015-31.10.2018. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A compensat cheltuielile de judecată din apel.

2.3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 1745 din 23 septembrie 2020, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel după casare

Rejudecând, prin decizia nr. 221/A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată. A înlăturat dispoziţia din sentinţa atacată privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. L-a obligat pe intimatul - reclamant Municipiul Oradea prin Primar să plătească apelantei - pârâte S.C. Scad S.R.L. suma de 5785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în etapele anterioare. A respins cererea apelantei - pârâte privind plata sumei de 5000 RON, cu titlu de onorariu avocat.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Oradea prin Primar.

Prin motivele de recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1.357 C. civ., atunci când a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile art. 1.353 C. civ., exoneratoare de răspundere.

- S-a susţinut că nu poate fi reţinut că în cauză nu există faptă ilicită, câtă vreme este proprietar asupra terenului în temeiul unui act administrativ (HCL nr. 339/26.05.2010) valabil încheiat, iar intimata foloseşte acest teren fără a avea un titlu valabil care să-i confere în mod expres folosinţa gratuită.

Astfel, conduita intimatei este una contrară legii şi bunelor moravuri, nesocotind cu bună ştiinţă un drept de proprietate şi aducând atingere interesului legitim al Municipiului Oradea.

Potrivit recurentului, fapta ilicită a intimatei constă în aceea că foloseşte terenul fără a avea un titlu valabil încheiat (contract de concesiune, de închiriere) şi fără a achita o taxă de folosinţă pentru acesta.

Instanţa de apel a acordat eficienţă juridică exclusivă deciziei nr. 139/1991, stabilind că în baza acesteia intimata nu exercită un drept abuziv, fără a ţine seama de dreptul de proprietate al Municipiului Oradea dobândit prin HCL nr. 339/26.05.2020.

Chiar dacă la data atribuirii folosinţei terenului (februarie 1991), prin act administrativ al primarului, pentru construirea unei şcoli de şoferi, nu era reglementată o redevenţă în schimbul folosinţei, nu se poate deduce că această folosinţă era gratuită pe o perioadă nelimitată, întrucât prin art. 3 din Decizia nr. 139/1991 se prevede că "În cazul unor reglementări ulterioare privind atribuirea suprafeţei de teren, decizia se modifică în drept, în mod corespunzător".

Intimata este o societate comercială care desfăşoară o activitate profesională aducătoare de venit, astfel încât nu există nicio justificare legală pentru care folosinţa să îmbrace titlu gratuit.

-De asemenea, în mod greşit s-a considerat că nu ar fi îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei intimatei-pârâte.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, folosinţa exercitată de către intimată se circumscrie dispoziţiilor art. 1.357 C. civ., cauzând recurentului un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă asupra terenului. Prejudiciul este cert şi actual, întrucât reclamantul se află în imposibilitatea culegerii fructelor, astfel că modalitatea de despăgubire vizează lipsa de folosinţă.

Faţă de împrejurarea că pe parcursul anilor anteriori recurentul a încercat, în repetate rânduri, soluţionarea pe cale administrativă a naturii juridice a dreptului de folosinţă al intimatei, dar de fiecare dată s-a lovit de refuzul vehement al acesteia, este îndeplinită condiţia vinovăţiei, fiind evidentă culpa intimatei.

Potrivit recurentului, este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât ocuparea unui teren fără plata unei taxe către proprietar îl îndreptăţeşte pe acesta să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă S.C. Scad S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu există faptă ilicită, respectiv: între părţi există un act administrativ în temeiul căruia intimata foloseşte terenul; niciunul din actele producătoare de efecte juridice (Decizia Primăriei Oradea nr. 139/15.02.1991 şi sentinţa nr. 1216/1996 a Judecătoriei Oradea) nu şi-au încetat aplicabilitatea la momentul introducerii acţiunii; temeiul exercitării până în anul 2020 când a intervenit exproprierea pentru supraedificatele intimatei a dreptului de folosinţă asupra terenului este însăşi decizia nr. 139/15.02.1991 a Primăriei Oradea; adoptarea unor hotărâri de consiliu local prin care se modifică raportul juridic obligaţional (majorarea taxei pe teren) nu poate produce efecte în sensul naşterii unui nou raport juridic civil, astfel încât reclamantul să se prevaleze de o presupusă faptă ilicită săvârşită de intimată. Neexistând fapta ilicită, nu există nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, şi anume prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţie. Exercitarea dreptului de folosinţă asupra terenului proprietatea Municipiului Oradea s-a realizat în scopul pentru care a fost recunoscut, respectiv desfăşurarea de activităţi de şcolarizare şi instruire în domeniul auto, intimata a achitat impozitul pe construcţiile edificate asupra cărora a fost proprietar până la momentul exproprierii, a achitat taxa pe teren, iar dispoziţiile art. 1357 şi 1353 C. civ. au fost corect interpretate de instanţa devolutivă.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 2 februarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente.

- Este lipsită de temei susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a stabilit greşit lipsa caracterului ilicit al faptei de ocupare a terenului proprietate publică a unităţii administrativ-teritoriale fără achitarea contravalorii lipsei de folosinţă corespunzătoare şi astfel, constatarea neîndeplinirii cerinţelor art. 1.357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerii recurentului-pârât, nu este suficientă o afectare sau atingere a intereselor sale legitime (decurgând din neîncasarea la bugetul local a unei taxe de folosinţă) pentru a subzista caracterul ilicit al faptei de ocupare a imobilului, ci este necesar ca această afectare, în termenii pretinşi, să fie rezultatul unei acţiuni ilicite.

În acest sens, dispoziţiile art. 1.349 C. civ. statuează expres că este obligat la repararea prejudiciului acela care aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane prin săvârşirea de acţiuni sau inacţiuni care nu respectă regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune.

Rezultă aşadar, că pentru a fi ilicită, conduita sau fapta omului trebuie să fie contrară legii, în sens larg.

Or, raportat la datele speţei, o asemenea conduită ilicită ar fi însemnat ca ocuparea terenului de către pârâtă să se realizeze fără să aibă la bază vreun titlu şi în continuare, fără plata vreunei taxe de folosinţă.

În cauză însă a rezultat - conform elementelor de fapt stabilite de instanţele fondului - că terenul a fost atribuit de către reclamant în folosinţa pârâtei "pe durata existenţei construcţiei", prin decizie administrativă (nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea) şi că în baza acestui act se achită taxe pe teren, ca obligaţii fiscale ce incumbă celui care exercită dreptul de folosinţă.

Această situaţie de fapt circumscrie raporturile juridice dintre părţi sferei dreptului fiscal şi dispoziţiilor art. 462 alin. (2) Codul fiscal, potrivit cărora "pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren".

Susţinerii conform căreia, separat de această taxă de teren, s-ar datora contravaloarea lipsei de folosinţă, asemănător obligaţiei pe care o are titularul unui contract de concesiune sau de închiriere i se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din sentinţa civilă nr. 1316/1996 a Judecătoriei Oradea, definitivă şi irevocabilă (hotărâre prin care s-a respins acţiunea reclamantului, de obligare a pârâtei la încheierea contractului de concesiune, stabilindu-se că aceasta are un act administrativ în temeiul căruia foloseşte terenul).

Raportat la dezlegările jurisprudenţiale ale sentinţei menţionate - pe care recurentul nu le mai poate contesta sau repune în discuţie, dată fiind imutabilitatea statuărilor instanţei, parte a autorităţii lucrului judecat - rezultă, o dată în plus, lipsa de fundament a criticii conform căreia "fapta ilicită a intimatei constă în aceea că foloseşte terenul fără a avea un titlu valabil încheiat, respectiv contract de concesiune, contract de închiriere".

-De asemenea, este lipsit de relevanţă pe planul pretinsului caracter ilicit al faptei, aspectul învederat de către recurent al intervenirii unor împrejurări ulterioare emiterii actului administrativ, care ar modifica şi limita situaţiile de folosire a unui astfel de teren de către societăţi cum este intimata-pârâtă.

Aceasta în contextul în care, emitentul actului administrativ unilateral nu a procedat, el însuşi, la o reevaluare a actului în raport cu asemenea împrejurări - reevaluare permisă de clauza la care face trimitere ("în cazul unor reglementări ulterioare privind atribuirea suprafeţei de teren, decizia se modifică în drept, în mod corespunzător") - limitându-se să promoveze acţiune şi să pretindă inexistenţa unui temei al folosinţei.

Or, în condiţiile în care actul administrativ a rămas în vigoare în termenii în care a fost întocmit la nivelul anului 1991, fără vreo reevaluare a condiţiilor acestuia (dată de împrejurări ulterioare), el continuă să reprezinte justificare şi temei al ocupării terenului pentru societatea intimată, situând fapta acesteia în afara sferei ilicitului civil.

Pe acest aspect, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 1.353 C. civ., care reglementează exerciţiul dreptului subiectiv ca o cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei şi în mod corespunzător de neangajare a răspunderii civile delictuale.

Într-adevăr, cel care exercită un drept - sub rezerva caracterului abuziv al acestei manifestări - nu poate fi considerat ca săvârşind o faptă ilicită întrucât este de esenţa dreptului subiectiv să asigure titularului său prerogative pe care să le poată exercita liber, în anumite limite, fără a i se angaja răspunderea faţă de alte persoane (neminem laedit qui suo iure utitur).

În speţă, exercitarea dreptului intimatei-pârâte s-a înscris în limitele sale materiale şi juridice, conform actului administrativ (decizia nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea), care i-a dat folosinţa asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiilor, conţinutul acestuia nu a fost modificat de pretinsele împrejurări ulterioare intervenite (şi care ar fi îndreptăţit la o reevaluare a clauzelor, conform celor arătate de recurent).

De aceea, chiar afirmând existenţa unui prejudiciu, decurgând din aceea că la bugetul local nu intră şi alte taxe aferente folosirii terenului de către intimata-pârâtă, recurentul-reclamant nu poate pretinde cu justificare legală (în absenţa modificării propriei manifestări unilaterale de voinţă concretizată în decizia primarului) că societatea pârâtă nu deţine un titlu în baza căruia să-şi exercite dreptul de folosinţă.

Ca atare, instanţa de apel a stabilit corect că nu poate fi identificată o faptă ilicită în sarcina intimatei, angajatoare a răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite cerinţele art. 1.357 C. civ. pentru admiterea acţiunii reclamantului.

Neexistând fapta ilicită, premisă a activării instituţiei răspunderii delictuale, este lipsită de pertinenţă şi de utilitate analiza celorlalte cerinţe, obiect de asemenea al criticilor în recurs - referitoare la prejudiciu şi vinovăţie - care trebuie să se grefeze în mod necesar pe constatarea, în prealabil, a unei conduite ilicite.

Potrivit considerentelor arătate, toate criticile formulate circumscrise art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Oradea prin Primar împotriva deciziei nr. 221/A din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2022.