Ministry liable as guarantor to reimburse inflation-adjusted sale prices after Law 112/1995 contracts annulled

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererile de chemare în garanţie şi soluţiile pronunţate asupra acestora

La 24 iunie 2010, în cauza înregistrată spre rejudecare după casare, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2005, au formulat cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pârâţii A., B. şi C., D. şi E., F. şi G. .

Prin cererile de chemare în garanţie, pârâţii au solicitat ca, în cazul în care vor cădea în pretenţii, să se dispună în baza art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, obligarea chematului în garanţie la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

În motivarea cererilor de chemare în garanţie s-a arătat că apartamentele au fost dobândite de pârâţi în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a arătat că prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 46 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele H. şi I. au solicitat restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, sectorul 2 şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În situaţia în care se apreciază că titlul reclamantelor este preferabil, devin incidente dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 1/2009, în sensul că pârâţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

La 13 decembrie 2010, pârâta J. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantelor, să se dispună obligarea chematului în garanţie la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. x, dobândit de autoarea sa, K., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi actualizată.

Prin încheierea de şedinţă din 20 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de renunţarea la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâţii D. şi E..

Prin sentinţa civilă nr. 1730/01.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta J. în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat la restituirea preţului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997 (încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.C. Foişor S.A., în calitate de vânzător şi K., în calitate de cumpărător), respectiv la plata sumelor achitate în perioada 16.04.1997-08.01.2008, actualizate cu indicele de inflaţie începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi până la data plăţii efective.

În motivare, a reţinut că pârâta J. este unica moştenitoare a defunctei K., decedată la 01.11.2007 (potrivit certificatului de moştenitor nr. x/11.12.2007 - dosarul de apel), aceasta din urmă dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997, contract a cărui nulitate absolută a fost constatată prin prezenta sentinţă.

Având în vedere considerentele privind reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (anterior datei la care a fost formulată cererea de chemare în garanţie - 13.12.2010 - dosar nr. x/2005), pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentului către pârâta J..

Astfel, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor titularii contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, spre deosebire de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, iar pârâta J. se încadrează în această categorie.

În acest sens, instanţa a avut în vedere faptul că, prin prezenta hotărâre, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997, reţinându-se nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător.

Prin sentinţa civilă nr. 271/29.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a sentinţei nr. 1730/01.10.2013, cerere formulată de pârâţii G., F., C., B. şi A. în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a completat sentinţa în sensul că:

- a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii G. şi F. şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la restituirea către aceştia a preţului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.11.1996, actualizat cu indicele de inflaţie începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi în temeiul contractului, până la data restituirii efective a preţului de către chematul în garanţie;

- a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C. şi B. şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la restituirea către aceştia a preţului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996, actualizat cu indicele de inflaţie începând de la momentul efectuării plăţii în temeiul contractului, până la data restituirii efective a preţului de către chematul în garanţie;

- a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A. şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la restituirea către aceasta a preţului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.10.1997, actualizat cu indicele de inflaţie începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi în temeiul contractului, până la data restituirii efective a preţului de către chematul în garanţie.

Considerentele acestei instanţe au fost următoarele:

Cei cinci pârâţi au învestit instanţa cu cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice cu privire la restituirea preţului de piaţă achitat cu privire la apartamentele ce fac obiectul cererii principale, iar instanţa a omis să se pronunţe şi cu privire la aceste cereri incidentale.

S-a constatat că, fiind admisă cererea principală, s-a impus analizarea cererilor de chemare în garanţie în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În speţă, pârâţii au solicitat obligarea chematului în garanţie la plata preţului plătit potrivit documentelor aflate la dosar, invocând cele două texte legale indicate mai sus.

La fila x în volumul 1 se află contractul nr. x/14.10.1997, încheiat de pârâta A. cu privire la apartamentul nr. x, scara A din imobilul situat în B-dul x nr. 57, potrivit căruia această pârâtă a achitat preţul de 6.252.063 RON.

La fila x în volumul 1 se află contractul nr. x/16.12.1996, încheiat de C. şi B. cu privire la apartamentul nr. x, potrivit căruia au achitat cu titlu de preţ suma de 23.445.894 RON prin chitanţa nr. x/16.12.1996.

La fila x în volumul 1 se află contractul nr. x/07.11.1996, încheiat de G. şi F. cu privire la apartamentul nr. x, potrivit căruia au achitat cu titlu de preţ suma de 24.337.942 RON prin chitanţele nr. 5671/24.10.1996, nr. 5740/29.10.1996 şi nr. 5952/07.11.1996.

Întrucât cererea principală a fost admisă, instanţa a constatat că toate considerentele care au stat la baza admiterii cererii de chemare în garanţie formulate de J. sunt valabile şi cu privire la cererile formulate de pârâţii de mai sus. Raportat la concluziile sentinţei nr. x/01.10.2013 privind reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentului către aceşti pârâţi.

Astfel, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor titularii contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, spre deosebire de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, iar pârâţii se încadrează în această categorie.

2. Cererile de apel formulate de chematul în garanţie

Împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 a formulat apel apelantul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, arătând că hotărârea este, în parte, netemeinică şi nelegală.

În motivele de apel a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, argumentând că în raport de principiul relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita nici dăuna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâta J. cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul S.C. Foişor S.A., neexistând deci identitate între părţile raportului juridic şi chematul în garanţie.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, obligaţia de plată întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 C. civ. sau obligaţia de restituire a preţului actualizat întemeiată pe principiile nulităţii actelor juridice nu se poate naşte decât între părţile raportului juridic.

Apelantul chemat în garanţie a arătat că este vorba despre un raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili sub aspect juridic o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze, cum s-a arătat, un raport obligational direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

Nu se poate reţine o novaţiune de debitor, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1128 pct. 2 şi art. 1132 C. civ., lipsind voinţa expresă de a nova şi consimţământul expres al creditorului.

Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acestuia S.C. Foişor S.A., are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta. În conformitate cu art. 1337 C. civ., instanţa de fond ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, ce nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară.

Împotriva sentinţei civile nr. 271/29.02.2016 a formulat apel apelantul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin care a argumentat că hotărârea este, în parte, netemeinică şi nelegală.

Apelantul a învederat că pârâţii G., F., C., B. şi A. au formulat cereri pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentelor, iar nu cereri pentru restituirea preţului plătit actualizat cu indicele de inflaţie. Or, cele două sunt modalităţi distincte de despăgubire a foştilor chiriaşi, concepute pentru situaţii juridice distincte, astfel că instanţa nu putea să considere din oficiu că pârâţii au solicitat restituirea preţului plătit actualizat.

A invocat şi toate motivele dezvoltate în apelul împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, incidenţa răspunderii vânzătorului pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ., deci a Primăriei Municipiului Bucureşti, aspectul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice şi neîndeplinirea condiţiilor pentru a se reţine o novaţiune de debitor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Apelurile au fost respinse prin decizia civilă nr. 865A/18.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casată în parte prin decizia civilă nr. 825/02.04.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pricina fiind trimisă spre rejudecarea celor două apeluri declarate împotriva sentinţei civile nr. 1730 din 1 octombrie 2013 şi a sentinţei civile nr. 271 din 29 februarie 2016, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2005, sub aspectul modului de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare

Prin încheierea din 23 iunie 2021 instanţa de apel a stabilit cadrul procesual în rejudecarea apelurilor declarate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, sens în care a reţinut că au calitatea de parte doar apelantul şi titularii cererilor de chemare în garanţie care s-au judecat cu acesta, respectiv intimaţii pârâţi J., G., F., C., B. şi A.. Prin urmare, decizia va fi pronunţată şi va avea, atât în preambul, cât şi în dispozitiv, doar aceste părţi. În privinţa celorlalte părţi, hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursurilor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1062A din 30 iunie 2021 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

În argumentarea soluţiei, a reţinut că primul motiv de apel vizând limitele învestirii, invocat în privinţa sentinţei civile nr. 271/29.02.2016, nu poate fi primit.

Cererile de chemare în garanţie au fost întemeiate atât pe dispoziţiile art. 50, cât şi pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii cererilor de chemare în garanţie, 24.06.2010.

Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din lege reglementează restituirea preţului actualizat plătit în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, iar dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 şi art. 50 1 din lege reglementează restituirea preţului de piaţă al imobilelor dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin invocarea ambelor ipoteze legale prin cererile de chemare în garanţie, pârâţii au învestit instanţa atât cu cerere de acordare a preţului de piaţă, cât şi cu cerere de restituire a preţului actualizat, chiar dacă terminologia folosită nu este extrem de riguroasă.

Curtea a reţinut şi că formularea cererilor de chemare în garanţie s-a făcut în anul 2010, deci cu mult anterior pronunţării Deciziei nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a impus o mai mare rigoare în formularea acestui tip de cereri.

De altfel, Decizia nr. 1/2015 are în vedere situaţia cererilor întemeiate doar pe dispoziţiile art. 501 din lege, nu şi situaţia cererilor întemeiate atât pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) cât şi pe dispoziţiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, apelantul pârât nu s-ar fi putut declarat surprins şi vătămat în dreptul său de a se apăra, în sensul considerentelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu atât mai mult cu cât apărările formulate s-au întemeiat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi nu pe neîndeplinirea condiţiilor pentru restituirea preţului actualizat plătit reglementate de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocat în privinţa ambelor sentinţe apelate, s-a statuat că nici acesta nu poate fi primit.

În mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere faptul că prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost reglementate reguli speciale cu privire la restituirea preţului reactualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, reguli derogatorii de la principiile de drept comun care reglementează repunerea părţilor în situaţia anterioară sau garanţia vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General pentru evicţiune.

Potrivit acestor dispoziţii, restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor din fondul extrabugetar constituit potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, independent de faptul că nu a fost parte în contractul desfiinţat, independent de lipsa culpei sale în desfiinţarea contractului sau în consumarea evicţiunii, în considerarea faptului că acesta a fost beneficiarul sumelor plătite cu titlu de preţ.

Dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ. sunt norme cu caracter general în materia evicţiunii, fiind înlăturate de la aplicare prin normele speciale cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu instituie norme de ordin procesual, stabileşte calitatea apelantului de debitor, astfel încât este justificată şi calitatea sa procesuală pasivă, această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupunând tocmai identitatea între pârâtul chemat în judecată şi debitorul raportului juridic dedus judecăţii.

În cauză nu se poate vorbi despre instituţia novaţiunii, întrucât aceasta reprezintă o modalitate de transformare a obligaţiilor la latitudinea părţilor contractante, iar în speţă a survenit o determinare pe cale legislativă a debitorului acestei categorii de obligaţii, având ca obiect restituirea preţului actualizat pentru contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, desfiinţate ulterior.

5. Recursul exercitat în cauză

Împotriva ultimei decizii pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia Curţii de Apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa a apreciat eronat că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ. Or, recurentul, din moment ce nu a figurat ca parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare între Municipiul Bucureşti prin S.C. Foişor S.A. şi pârâţi, este terţ faţă de acest contract.

Recurentul a definit noţiunea de "calitate procesuală’’ cu referire la calitatea procesuală pasivă în ceea ce priveşte obligaţia de a plăti suma de bani reprezentând preţul actualizat. Pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât unitatea administrativ-teritorială ce are calitate de vânzător, în speţă Municipiul Bucureşti, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

În susţinerea acestui punct de vedere, au fost prezentate mai multe argumente:

Sub un prim aspect, s-a relevat că raportul juridic de drept privat are la bază un contract, iar statul nu poate interveni în cadrul acestuia pentru a se stabili o altă persoană răspunzătoare.

În al doilea rând, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu constituie norme cu caracter procesual prin care să se atribuie calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Legiuitorul a intervenit în acest sens în cadrul Legii nr. 10/2001 atunci când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, chestiune ce rezultă fără echivoc din formularea textului.

Prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamante în prezenta cauză, fără, însă, ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite la restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărârea judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

În al treilea rând, pentru a se reţine opinia contrară, în sensul stabilirii ex lege a calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cadrul unor astfel de acţiuni, ar însemna ca prin lege să se creeze o novaţie de debitor, conform art. 1609 pct. 2 C. civ. Or, pe de o parte, novaţia nu operează fără consimţământul expres al creditorului, astfel cum rezultă din art. 1610 C. civ., iar, pe de altă parte, aceasta nu se prezumă, impunându-se ca intenţia de a o face să rezulte din act - art. 1610 C. civ.. Legiuitorul a procedat în alte situaţii, când a urmărit în interes general schimbarea unui debitor prin novaţie, la respectarea normelor dreptului comun, stipulând expres în actul normativ novaţiunea.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

În concluzie, Municipiul Bucureşti este cel care are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, vânzător la încheierea actului cu reclamanţii.

A afirmat recurentul că este greşită soluţia instanţei de apel şi prin raportare la dispoziţiile art. 1695 C. civ. (garanţia pentru evicţiune). Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, mai ales în situaţia în care contractul a fost desfiinţat cu reţinerea relei credinţe în momentul încheierii contractului. Însă, această tulburare de drept este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti în legătură cu pretenţiile de restituire a preţului actualizat.

De asemenea, răspunderea chematului în garanţie nu poate fi antrenată şi din perspectiva faptului că nu există o culpă a acestuia.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel cu consecinţa respingerii cererilor de chemare în garanţie ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

6. Apărările formulate în recurs

Intimaţii, deşi legal citaţi în recurs, nu au depus întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor învederate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Preliminar, instanţa consideră că se impun câteva observaţii relativ la legea procesuală aplicabilă litigiului, deoarece recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, 13 august 2002, pricina este guvernată de dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ. de la 1865 şi nu de cele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare la 15.02.2013. Acest raţionament se deduce din prevederile art. 24 ale legii noi, în care se stipulează: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite după intrarea acesteia în vigoare.’’ Astfel, motivele de recurs vor fi supuse controlului judiciar în limitele trasate de dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură de la 1865 (ce reglementează cazurile de modificare şi casare a hotărârii), neputând fi analizate conform art. 488 din Noul Cod, indicat în recurs.

Critica prin care recurentul susţine că nu justifică legitimare procesuală pasivă, faţă de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se subsumează motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă are un caracter nefondat.

Înalta Curte reţine că, în materia cererilor privind restituirea preţului apartamentului de care chiriaşul, care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins sau deposedat, prin repunere în situaţia anterioară ca efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001.

Art. 50 alin. (2) şi (2)1 stabileşte modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării preţului actualizat plătit de chiriaşi, respectiv al preţului de piaţă al imobilelor.

Aceeaşi distincţie se desprinde şi din interpretarea per a contrario a art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Din cuprinsul textelor legale menţionate se desprinde concluzia că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului plătit pentru acel imobil, în valoare actualizată.

În cazul acestui tip de acţiune, în care se solicită restituirea preţului actualizat, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dispune:

"Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare’’. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul legii, respectiv al art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această normă fiind cea care îi stabileşte explicit obligaţia de a efectua plata preţului, în cazul promovării cu succes a unei cereri de chemare în judecată cu acest obiect. În raport de aceste reţineri, nu poate fi primit motivul prin care se reclamă încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, întrucât este terţ faţă de contract. Acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de parte contractantă responsabilă pentru garanţia de evicţiune, ci în temeiul unei norme juridice speciale şi derogatorii, care reprezintă expresia voinţei legiuitorului de a stabili obligaţia de plată în sarcina entităţii care a şi beneficiat de preţul imobilului (conform art. 13 din Legea nr. 112/1995).

Neîntemeiată este şi critica recurentului în sensul că în speţă ar fi incidentă răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti faţă de pretenţiile privind plata preţului actualizat.

Înalta Curte notează că recurentul a fost obligat la plata preţului actualizat al imobilelor în temeiul art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material şi, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun (reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ. 1864, în materia evicţiunii, care s-ar putea verifica în cauză şi nu cele ale art. 1695 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu aplicare de la 1 octombrie 2011) în ceea ce priveşte părţile raportului obligaţional, instituind ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului actualizat al imobilului. Acest caracter derogatoriu este impus prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu s-a constatat culpa acestei instituţii, instanţa reţine că Ministerul Finanţelor Publice justificând legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, anume art. 50 alin. (3) sus-menţionat, nu interesează existenţa sau nu a culpei sale ca premisă a atragerii în proces în această calitate. Chiar dacă o astfel de culpă nu se poate reţine în persoana Ministerului, calitatea sa de a sta în proces este determinată de dispoziţiile legii şi atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ pentru imobilele din categoria celui la care se referă litigiul.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În lumina normelor speciale menţionate, Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, constituie în mod neîndoielnic instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, anume efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

De asemenea, nu se poate reţine întemeiat că prin aplicarea unor dispoziţii speciale s-ar ajunge la îmbogăţire fără justă-cauză, această modalitate de restituire a preţului fiind opţiunea legiuitorului.

Contrar susţinerilor recurentului, nu are loc o novaţie prin schimbarea debitorului, această instituţie reprezentând un mod de transformare a obligaţiilor la alegerea părţilor din contract, or în astfel de acţiuni cum este cea din speţă, calitatea procesuală pasivă a pârâtului derivă din lege, art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Pentru argumentele înfăţişate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normei speciale cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că recurentul justifică legitimarea procesual pasivă în prezentul litigiu, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1062/A din 30.06.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2021.