Regres action by corporate principal for medical negligence: civil jurisdiction and preclusive effect of criminal findings on institutional fault

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Beiuş la data de 3 ianuarie 2013, reclamantul Spitalul Municipal Episcop Nicolae Popovici Beiuş a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 143.796 euro plus dobânzi, reprezentând dauna pe care spitalul trebuie să o plătească creditorilor C., D. şi E., cu cheltuieli de judecată.

Prin precizările de acţiune ulterioare, suma pretinsă a fost precizată succesiv la 145.000 RON, 160.000 RON şi apoi la 583.22,78 RON, de fiecare dată solicitându-se ca suma să fie actualizată cu dobânda legală până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 1233 din 24 octombrie 2013, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamantului Spitalul Municipal Beiuş "Episcop Nicolae Popovici" împotriva pârâţilor A. şi B., aşa cum a fost precizată şi i-a obligat pe cei doi pârâţi la plata către reclamant a sumei de 583.221,78 RON despăgubiri civile şi dobânda legală calculată de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă şi la suma de 3000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 327/A din 30 septembrie 2014, Tribunalul Bihor a admis apelurile formulate de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei judecătoriei, pe care a desfiinţat-o, în parte, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa nr. 548 din 12 mai 2015, Judecătoria Beiuş a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată în cauză de către chemata în garanţie S.C. F. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bihor, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 144/C din 14 octombrie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Spitalul Municipal Beiuş "Episcop Nicolae Popovici" în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., având ca obiect pretenţii - acţiune în regres. L-a obligat pe pârâtul A. să achite reclamantului suma de 200.865,11 RON reprezentând despăgubiri materiale. L-a obligat pe pârâtul B. (decedat pe parcursul procesului) să achite reclamantului suma de 174.351,96 RON reprezentând despăgubiri materiale. A respins restul pretenţiilor reclamantului. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A. în contradictoriu cu S.C. F. S.A.. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. (în prezent decedat) în contradictoriu cu G.. I-a obligat, în solidar, pe pârâţii A. şi B. (acesta din urmă pe numele moştenirii) să achite reclamantului suma de 7.375 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară.

Instanţa a reţinut că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul şi-a exercitat dreptul de regres împotriva pârâţilor, după ce a achitat în calitate de comitent suma de 583.221,78 RON, sumă pe care, în baza unor hotărâri judecătoreşti, a fost obligat să o plătească, în solidar, cu pârâţii şi alături de terţul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor.

S-a constatat, în fapt, că în data de 17 noiembrie 2006, pârâtul B., în calitate de medic primar obstetrică-ginecologie şi şef al secţiei de Obstetrică - Ginecologie a Spitalului Municipal "Ep. N. Popovici" Beiuş, împreună cu A., medic anestezist în cadrul aceleiaşi unităţi sanitare, au efectuat o operaţie de cezariană în urma căreia, după extragerea cu succes a fătului viu, mama acestuia, H., a intrat în stop cardio-respirator şi ulterior a decedat.

S-a arătat că în cadrul dosarului penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Beiuş s-au efectuat cercetări cu privire la culpa medicală de natură penală în raport cu circumstanţele care au dus la decesul victimei, iar prin rechizitoriul din data de 8 iulie 2008 au fost trimişi în judecată numai cei doi medici, nu şi spitalul.

În cadrul dosarului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată s-au analizat toate aspectele relevante, inclusiv modul în care pârâţii medici au acţionat şi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu specifice unei astfel de intervenţii, modul în care B. a efectuat activitatea managerială de la secţia de Obstetrică - Ginecologie, dotările tehnice de care dispunea unitatea medicală, dacă raportat la situaţia medicală operaţia de cezariană se impunea, etc.

După trimiterea în judecată, cauza penală a fost înregistrată la Judecătoria Beiuş sub dosar nr. x/2009.

Tribunalul Bihor a învederat că pe latură civilă, prin sentinţa modificată în apel şi recurs, au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., fiecare, în solidar, cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Ep. Nicolae Popovici" Beiuş şi fiecare alături de terţul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor (acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă), să plătească părţii civile C., suma de 27.700 RON, acordată de către instanţa de fond cu titlu de despăgubiri civile, pentru daunele materiale suferite şi 25.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata, sumele reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale suferite, să plătească părţilor civile D. şi E., suma de câte 60.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata, fiecăreia, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale suferite şi să plătească părţii civile C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al părţilor civile D. şi E., suma de câte 1.250 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.

Instanţa a mai arătat că dispoziţiile finale pe latură penală sunt ample, însă dintre ele relevanţă pentru cauza civilă de faţă prezintă numai cele prin care, reţinându-se vinovăţia ambilor inculpaţi (pârâţii din prezenta cauză) cu privire la săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă s-a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoarea.

Spitalul a arătat că pentru a "debloca situaţia" a făcut mai multe plăţi, care finalmente au dus la stingerea creanţei, iar prin prezenta acţiune în regres urmăreşte recuperarea de la pârâţi a tuturor sumelor plătite în calitate de comitent.

Tribunalul a reţinut că prin apărările formulate, pârâţii nu au negat propria vinovăţie, ci, pe lângă învederarea unor plăţi proprii (care ar trebui luate în considerare la stingerea creanţei creditorilor), au invocat şi argumente care, în opinia lor, ar trebui să ducă la stabilirea unei culpe concurente în sarcina spitalului cu diminuarea răspunderii proprii a pârâţilor şi, implicit, a sumei la care aceştia din urmă ar putea fi obligaţi în cadrul acţiunii în regres.

Instanţa a considerat că trebuie observat că neanalizarea acestor aspecte în primul ciclu procesual, a constituit unul dintre motivele pentru care s-a reţinut motivul de nelegalitate a sentinţei constând în necercetarea fondului, prin decizia civilă nr. 327/A/2014 tribunalul reţinând că "instanţa avea obligaţia să cerceteze care este gradul de culpă al fiecăruia dintre pârâţi, eventual al reclamantului, ţinând cont şi de considerentele deciziei penale prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor". Tot în cadrul aspectelor necercetate au fost redate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea comitentului pentru prepus, posibilitatea prepusului de a se apăra numai invocând culpa proprie a comitentului, respectiv cele ale art. 644 alin. (2) şi art. 643 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privitoare la răspunderea solidară a unităţilor sanitare alături de personalul medical angajat şi răspunderea tuturor persoanelor implicate în actul medical proporţional cu gradul de vinovăţie.

Instanţa a apreciat că tribunalul nu a dat şi dezlegări obligatorii instanţei de rejudecare cu privire la chestiunile de fapt şi de drept omise a se analiza în primul ciclu procesual, ci s-a mulţumit numai a reda aspectele omise a fi analizate în primul ciclu procesual.

Astfel, în privinţa pârâţilor, Tribunalul Bihor a reţinut că instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească gradul de culpă al fiecăruia (ceea ce implicit echivalează cu reţinerea vinovăţiei acestora), însă această vinovăţie nu a fost contestată de pârâţi şi oricum fusese deja stabilită în privinţa lor în mod expres şi cu putere de lucru judecat în procesul penal, deci s-a apreciat că nu este vorba de o dezlegare dată de instanţa civilă de control judiciar.

S-a arătat că în privinţa reclamantului, pe de altă parte, Tribunalul Bihor, cu privire la sentinţa din primul ciclu procesual, a menţionat că instanţa avea obligaţia de a analiza (pe lângă gradul de culpă al pârâţilor) şi eventuala culpă a reclamantului, cu privire la fiecare dintre părţi, culpa urmând a se analiza "ţinând cont de considerentele deciziei penale", ceea ce atrage atenţia asupra celor statuate deja cu putere de lucru judecat în procesul penal, fără însă a impune o anumită concluzie (o dezlegare obligatorie).

Instanţa a apreciat că, întrucât în discuţie este puterea de lucru judecat a unor hotărâri date într-un dosar penal, trebuie avute în vedere şi prevederile speciale, cu referire la art. 28 şi art. 2-4 C. proc. pen.

Instanţa a constatat că, raportând dosarul penal la acţiunea în regres din dosarul civil de faţă, este evident că nici nu s-a pus problema că ar exista tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, nici măcar în privinţa laturii civile.

Tribunalul a mai precizat că trebuie reamintit că latura civilă din procesul penal este mijlocul procedural prin care în anumite situaţii, victima poate solicita, chiar în cadrul procesului penal, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului şi obligarea acestuia la despăgubiri, dimpotrivă acţiunea în regres are la bază dreptul celui care în virtutea legii a plătit pentru altul, de a-şi recupera banii solicitând obligarea la plată tocmai a persoanelor vinovate.

Cu toate acestea, instanţa a considerat că nu se poate ignora puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul penal. Scopul în dosarul penal fiind aflarea adevărului cu privire la trei elemente: faptă, împrejurările în care a fost săvârşită şi autor, "adevărul" juridic stabilit în procesul penal a intrat în puterea de lucru judecat indiferent că în procesul penal ele susţin soluţia pe latură penală, soluţia pe latură civilă sau ambele.

Tribunalul Bihor a arătat că rezultă astfel că, într-o altă procedură ulterioară, nu mai este admisibilă proba care ar tinde a dovedi că fapta şi împrejurările în care s-a produs ar fi altele. S-a apreciat că cele dezlegate în privinţa autorului se impun cu putere de lucru judecat, nefiind admisibilă proba că ar mai exista şi alţi posibili autori care au contribuit la săvârşirea faptei. S-a mai arătat că de menţionat este că o asemenea dezlegare dată în penal nu este neapărat condiţionată de o soluţie de condamnare, fiind valabilă chiar şi atunci când în penal se identifică un autor, dar acesta nu răspunde penal din diverse motive, dar acele motive nu ar exclude răspunderea civilă (situaţie în care vinovăţia sa ar intra în puterea de lucru judecat).

Prin urmare, instanţa a apreciat că, aşa cum corect a subliniat tribunalul prin decizia nr. 327/A/2014, pentru a stabili gradul de culpă al fiecărui pârât în parte cât şi eventuala culpă a reclamantului trebuie analizate cu atenţie acele considerente din dosarul penal care au intrat deja în putere de lucru judecat.

S-a reţinut că hotărârile penale nu conţin dispoziţii de condamnare sau de achitare a spitalului, deoarece acesta nu a fost trimis în judecată, dar aceasta nu înseamnă că nu există considerente intrate în puterea de lucru judecat. S-a învederat că trebuie reamintit că în cazul infracţiunii de ucidere din culpă numai lipsa totală de culpă poate justifica o soluţie de clasare/achitare, orice culpă concurentă minimă impunând trimiterea în judecată, iar un grad minim/scăzut de culpă ar putea constitui numai o circumstanţă atenuantă. La data decesului victimei, exista reglementată răspunderea penală a persoanei juridice (art. 4791-47915 din vechiul C. proc. pen., articole introduse în 2006), astfel că, dacă organele de cercetare penală ar fi apreciat că şi reclamantul se face vinovat de ucidere din culpă şi acesta ar fi fost trimis în judecată.

Tribunalul a apreciat că, de asemenea, din dosarul penal rezultă cu claritate că principiile din art. 2-4 din vechiul C. proc. pen. au fost respectate de organele de urmărire penală şi instanţa penală, deoarece acestea au analizat toate împrejurările care au concurat la decesul victimei, inclusiv aspectele legate de dotarea spitalului, justificarea urgenţei operaţiei de cezariană şi condiţiile în care s-a prestat actul medical, adică exact aspectele invocate în apărare de pârâţi şi care, în viziunea lor, ar fi putut conduce la ideea de culpă concurentă a reclamantului.

Instanţa a mai învederat că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale, prin prezumţia de validitate şi temeinicie a celor statuate cu privire la decesul victimei, vinovăţia pârâţilor şi la împrejurările în care a avut loc decesul împiedică reanalizarea în dosarul civil a stării de fapt pentru a stabili că "fapta" ilicită imputată fiecăruia din cei doi medici ar fi caracterizată din alte acte materiale comisive sau omisive decât cele stabilite în dosarul penal. De asemenea, puterea de lucru judecat împiedică repunerea în discuţie a împrejurărilor legate de dotarea spitalului sau implicarea sa ca persoană juridică.

S-a mai precizat că, dimpotrivă, atât gradul de culpă al pârâţilor cât şi eventuala culpă a reclamantului trebuie raportate numai la fapta, autorii şi împrejurările stabilite în procesul penal.

Tribunalul Bihor a apreciat că se observă că, în paralel cu analizarea actelor materiale care au conturat culpa fiecăruia din medici, s-au analizat şi împrejurările legate de dotarea spitalului în general, a secţiei de Obstetrică - Ginecologie în particular, dar şi dotarea existentă efectiv în sala de operaţie la debutul intervenţiei chirurgicale.

Instanţa a constatat că, în aceste circumstanţe, argumentele invocate de pârâţi în prezenta cauză, menite a sublinia o culpă concurentă a spitalului, nu pot fi luate în considerare.

Tribunalul a învederat că este adevărat că operaţia de cezariană a avut loc în condiţii precare, însă precaritatea condiţiilor în care a fost efectuată operaţia de cezariană are legătură tot cu neglijenţa medicilor, nu cu o culpă proprie a spitalului în asigurarea dotărilor necesare.

S-a reţinut că spitalul este o persoană juridică, astfel că personalitatea sa este un artificiu juridic fără o existenţă materială, din punct de vedere faptic, toate acţiunile persoanei juridice sunt îndeplinite prin prepuşii săi, între aceştia numărându-se inclusiv medicii pârâţi.

Instanţa a apreciat că, în primul rând, spitalul ca instituţie dispunea de echipamentele şi medicamentele necesare, doar că acestea trebuiau şi duse efectiv în sala de operaţie, aspect cu privire la care s-a putut reţine culpa lui B. - şef secţie.

S-a mai arătat că apoi, a fost vorba de o operaţie chirurgicală programată (nu una de urgenţă) decizia fiind luată nu de spital, ci de medicul ginecolog.

Tribunalul a mai reţinut că pentru o intervenţie programată, pârâţii, fiecare din ei conform competenţelor manageriale şi medicale proprii, aveau atât timpul fizic cât şi posibilitatea de a face pregătirile necesare pentru ca operaţia să decurgă cu şanse maxime de reuşită.

În ce priveşte gradul de culpă al fiecăruia dintre medici, tribunalul a arătat că nu există o dezlegare propriu - zisă dată de instanţa penală, pedepsele diferite fiind atrase de împrejurările care au influenţă în angajarea răspunderii penale şi anume că per ansamblu operaţia a fost corect efectuată din punct de vedere chirurgical, iar decesul a fost legat de modul în care a fost efectuată anestezia şi monitorizată victima pre-intra-post operator.

Verificând însă toate actele materiale imputabile fiecăruia din cei doi medici în dosarul penal şi toate împrejurările privitoare la deces, instanţa a apreciat că, aşa cum a indicat şi reclamantul, aceştia sunt în egală măsură răspunzători pentru rezultatul prejudiciabil produs.

În concluzie, instanţa a apreciat că, neputându-se reţine o culpă a spitalului, pârâţii prepuşi poartă întreaga răspundere pentru prejudiciul material şi moral suferit de familia victimei (soţul, fiica şi fiul născut prin acea operaţie), astfel că teoretic spitalul ar avea teoretic drept de regres pentru întreaga sumă achitată.

În privinţa sumei achitate, tribunalul a reţinut că mai trebuie menţionat că iniţial, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor achitate de el în calitate de comitent în contul creanţei, valorificând astfel beneficiul legal al solidarităţii pasive.

S-a mai arătat că în urma motivelor de apel formulate în primul ciclu procesual de A. privitor la sumele pe care ar trebui să le plătească fiecare, prin îndrumarul deciziei civile nr. 327/A/2014, tribunalul a stabilit că în rejudecare instanţa trebuie să stabilească limitele culpei, respectiv a răspunderii fiecăruia din cei doi medici pârâţi. S-a învederat că îndrumarul este obligatoriu pentru instanţa de rejudecare şi deşi, instanţa de control judiciar nu a stabilit expres că reclamantul nu are dreptul de beneficia de solidaritatea pasivă (ci numai că această apărare de fond a pârâţilor, nu a fost analizată) după trimiterea spre rejudecare reclamantul, interpretând greşit îndrumarul, a renunţat la beneficiul solidarităţii pasive şi şi-a modificat cererea principală prin solicitarea de obligare a pârâţilor la plata în cote egale a sumelor pretinse.

Instanţa a reţinut că renunţarea la solidaritate reprezintă un fapt juridic independent de cel care a generat solidaritatea şi intervenind prin precizările făcute în 2015, după trimiterea spre rejudecare, rezultă că în privinţa sa sunt aplicabile dispoziţiile art. 1453 C. civ. nou, instanţa ţinând cont de ea.

În privinţa sumei concrete la care pot fi obligaţi pârâţii, instanţa a arătat că trebuie să stabilească în primul rând sumele efectiv plătite de spital şi, apoi, eventualele sume deja recuperate.

Tribunalul a arătat că sumele totale plătite de spital sunt de 583.221,78 RON din care 572.429,78 RON reprezintă creanţa principală, iar diferenţa cheltuieli de executare. În condiţiile în care pentru debitul principal, pârâţii medici răspund în cote egale, s-a apreciat că nu există niciun argument pentru care cheltuielile de executare să fie suportate fie şi în parte de către spital şi să nu i se recunoască dreptul de regres şi pentru aceste sume. Prin urmare, având în vedere cotele procentuale de răspundere egale de către 50% stabilite anterior, instanţa a apreciat că rezultă că fiecare din medicii pârâţi ar trebui teoretic să răspundă în limita sumei de 291.610,89 RON.

Cu toate acestea, s-a învederat că nu trebuie omis că deşi spitalul a virat în total, în diverse tranşe, suma de 583.221,78 RON, nu toată această sumă provine din fondurile proprii, că o parte din creanţă a fost între timp recuperată şi că inclusiv pârâţii au făcut în paralel plăţi.

S-a mai precizat că în cadrul sumelor "remise" de spital în contul creanţei, trebuie făcută o diferenţă între "plăţile" făcute de spital în nume propriu (din bugetul propriu şi/sau cel alocat în acest scop de Municipiul Beiuş prin împrumuturi) şi sumele obţinute de la cei doi medici (prin reţineri din salariu şi "plăţi" făcute spitalului în nume propriu pentru stingerea debitului propriu după stingerea de către spital a creanţei către I.). S-a apreciat că de la pârâţi, reclamantul ar putea recupera numai sumele plătite în calitate de comitent, nu şi acele "plăţi" care ar fi fost făcute de spital din banii reţinuţi de la pârâţi sau sumele care ar fi fost deja recuperate de la pârâţi după 14 mai 2013 (data când, fiind complet îndestulaţi creditorii, creanţa principală s-a stins), aspect recunoscut implicit de reclamant prin precizarea de acţiune care a redus cuantumul pretenţiilor.

Instanţa a mai reţinut că mai trebuie avut în vedere că pe lângă plăţile şi reţinerile făcute de pârâţi, asigurătorul F. a făcut în numele fiecărui medic o plată de câte 13.850 RON. S-a apreciat că este de menţionat că deşi existau încheiate de reclamant cu acest asigurator două poliţe distincte din clauzele poliţei rezultă că plafonul maxim era prevăzut per eveniment nu per medic, or în cazul de faţă fiind vorba de un eveniment unic apărut din culpa comună, acest plafon a fost plătit creditorilor Gruie o singură dată. S-a arătat că el urmează a fi luat în considerare "divizat" în cote de 50% pentru fiecare din cei doi medici, adică pentru fiecare medic se va lua în considerare o plată valabilă în valoare de 13.850 RON.

Prin raportul de expertiză, cu completările şi lămuririle ulterioare, s-au evidenţiat nu numai sumele plătite de reclamant şi asigurator, plăţile făcute către BEJ, ci şi toate sumele "plătite" de către pârâţi indiferent în ce mod (sume virate direct creditorilor, sume achitate către BEJ, sume reţinute de spital din salariu ulterior anului 2012, indiferent că acestea au fost apoi utilizate de spital pentru a fi virate creditorilor sau reţinute în contul "regresului", etc).

În consecinţă, verificând datele plăţilor efectuate de către medici indiferent în ce mod rezultă, instanţa a apreciat că toate sumele au reprezentat plăţi valide.

Instanţa a mai precizat că decesul pârâtului B. a intervenit la 2 octombrie 2019, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare, motiv pentru care nu s-a impus repunerea cauzei pe rol în vedere introducerii în cauză a moştenitorilor, însă pârâtul nemaiavând capacitate de folosinţă, el nu mai poate fi subiect de drepturi şi obligaţii. Prin urmare, deşi formal, a fost obligat B. să achite reclamantului suma de 174.351,96 RON reprezentând despăgubiri materiale, din punct de vedere juridic, obligaţia a fost trasată pe numele moştenirii, în sensul că este vorba de o datorie a defunctului a cărei soartă se va analiza în cadrul succesiunii.

În privinţa pârâtului A. instanţa a reţinut că din suma de 291.610,89 RON, datorată spitalului, potrivit aceluiaşi raport de expertiză cu completările şi lămuririle ulterioare, debitul a fost stins numai în parte pentru suma de 90.745,78 RON compusă din 61.218,00 RON reprezentând plăţile făcute către spital (inclusiv reţinerile din salariu), 4.019,8 RON reprezentând plăti făcute direct creditorilor prin Bej J., 7000 RON reprezentând plăţi către creditori până la 14 mai 2013, 13.850 RON reprezentând plăţi făcute de F. în numele acestui medic, 4.657,98 RON reprezentând plăti necuprinse în raportul iniţial confirmate de K. după repunerea cauzei pe rol. S-a arătat că rezultă astfel că pârâtul A. mai datorează reclamantului suma de 200.865,11 RON, acţiunea fiind admisă în această limită.

În ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţi în contradictoriu cu S.C. F. S.A. şi cu G. Bucureşti, instanţa le-a respins ca neîntemeiate.

Instanţa a apreciat că poliţa de asigurare este un contract, iar asiguratorul răspunde numai în limitele acestuia, prin urmare orice discuţii peste contract (dacă se putea sau trebuia încheiată o poliţă în alte condiţii, pentru alte sume, ale riscuri asigurate etc.) nu au putut fi luate în considerare.

A mai apreciat, verificând clauzele contractuale, că rezultă că în baza poliţei seria x nr. x/11.01.2006, asiguratorul s-a angajat a acorda despăgubiri pentru daunele cauzate de spital prin activitatea proprie, altele decât cele produse din culpa medicilor. S-a considerat că, întrucât în cazul de faţă, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost produsă din culpa exclusivă a medicilor (fără culpă concurentă a spitalului), cererea pârâtului medic de chemare în garanţie a asiguratorului este neîntemeiată.

În ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa i-a obligat în solidar pe pârâţi să achite reclamantului suma de 7.375 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul plătit pentru efectuarea raportului de expertiză contabilă judiciară.

Prin decizia nr. 1275 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii A. şi L., ultima în calitate de succesor în drepturi al pârâtului B., decedat pe parcursul procesului, împotriva sentinţei tribunalului. I-a obligat pe apelanţii - pârâţi să achite intimatului spital suma de 3570 RON cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată prin prisma naturii cauzei, curtea de apel a constatat că în dosarul nr. x/2009, prin sentinţa penală nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuş, modificată, în parte, prin decizia penală nr. 169/A/2011 a Tribunalului Bihor, ambele casate şi modificate, în parte, prin decizia penală nr. 994/R/2011 a Curţii de Apel Oradea, în esenţă, au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen.. Totodată, inculpaţii au fost obligaţi la despăgubiri în favoarea părţilor civile fiecare, în solidar, cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Ep. Nicolae Popovici" Beiuş şi fiecare alături de terţul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor, acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă.

La pronunţarea instanţei penale asupra laturii civile a cauzei s-au avut în vedere prevederile răspunderii civile delictuale, aspect care reiese din considerentele hotărârilor, inclusiv din trimiterea expresă a instanţei de fond la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, text ce reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.

Obiect al prezentului litigiu este acţiunea în regres a Spitalului Municipal Episcop N. Popovici Beiuş, care în calitate de parte responsabilă civilmente, comitent pentru prepuşii A. şi B., a achitat despăgubirile civile.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este reprezentat de prevederile art. 1373 şi art. 1384 C. civ. (texte din Noul C. civ.), dispoziţii privind răspunderea comitentului pentru prepus şi acţiune în regres.

Curtea a constatat astfel că în cadrul acţiunii în regres nu se poate schimba natura cauzei care rămâne o acţiune civilă, instanţei revenindu-i a analiza prevederile răspunderii civile delictuale prin prisma normelor legale aplicabile.

În aceste condiţii, excepţia nelegalei compuneri a completului a fost respinsă.

Apelantul a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut eronat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011 a Curţii de Apel Oradea de vreme ce instanţa penală a analizat doar actele comisive sau omisive ale pârâţilor şi nu şi implicarea reclamantului, argumentând în continuare că există o culpă concurentă a spitalului care nu a asigurat dotările necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a intervenţiilor chirurgicale.

Curtea a constatat că în procesul penal, reclamantul a avut calitatea de persoană responsabilă civilmente, fiind obligat la plată în solidar cu inculpaţii, având în vedere răspunderea obiectivă a comitentului pentru faptele prepuşilor săi.

Este real că în cadrul acţiunii în regres este posibil a se stabili existenţa şi a unei culpe concurente prin fapta proprie a însuşi comitentului, însă în speţă acest aspect nu a fost dovedit.

Curtea a reţinut că într-adevăr prima instanţă a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală, însă a făcut şi o analiză proprie a stării de fapt. Pe de altă parte, e adevărat că o eventuală acţiune sau inacţiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal, însă în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor s-au avut în vedere şi aspecte cu privire la situaţia dotărilor spitaliceşti.

Totodată, chiar apelantul, după ce a susţinut că nu trebuia reţinută puterea de lucru judecat, a făcut trimitere tot la actele din dosarul penal, respectiv la considerentele deciziei penale.

Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă nu a reţinut culpa proprie a spitalului.

Astfel, unitatea medicală deţinea aparatura necesară efectuării unei operaţii de cezariană prin rahianestezie. După ce pacienta a intrat în stop cardio-respirator s-au efectuat demersuri pentru a se aduce un cardiomonitor, deci acesta exista şi a putut fi procurat.

În aceste condiţii, aspectul că o parte din aparate erau folosite în comun de două secţii situate la distanţă una de cealaltă, nu a putut conduce la ideea unei vinovăţii a spitalului.

De asemenea, medicaţia necesară exista atât în farmacia spitalului cât şi pe secţie, însă în sala de operaţie nu exista cantitate suficientă, fiind aduse fiole de adrenalină pe parcursul resuscitării. Aceste aspecte reies şi din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond penale.

Ceea ce i s-a imputat apelantului A. de către instanţa penală, a fost acţiunea sa concretă, faptul că nu a efectuat anterior anesteziei o corectă evaluare a pacientei şi nu a observat ulterior, la timp, modificările hemodinamice.

În măsura în care o astfel de operaţie prezintă un risc şi necesită o monitorizare, nu a putut fi acceptată apărarea apelantului în sensul că lipsa cardiomonitorului ar determina culpa concurentă a spitalului, în condiţiile în care aparatul exista şi putea fi adus din cealaltă secţie, iar cezariana nu a fost efectuată în regim de urgenţă.

În ceea ce priveşte chemarea în garanţie formulată de pârâtul apelant în contradictoriu cu S.C. F. S.A., curtea a reţinut că cererea a fost în mod corect respinsă.

Asiguratorul răspunde în limitele contractului de asigurare. Acest aspect este clar evidenţiat şi în hotărârile penale din speţă, unde se stabileşte că despăgubirile se plătesc de inculpaţi, în solidar, cu partea responsabilă civilmente şi alături de asiguratorul S.C. F. S.A., cu menţiunea că acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă.

Prin sentinţa penală nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuş s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 27.700 RON cu titlu de daune materiale (dispoziţie menţinută de instanţele de control judiciar), sumă care a fost achitată de către asigurator la data de 27 decembrie 2011.

În prezentul litigiu, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumelor achitate de acesta în calitate de comitent, sume reprezentând daune morale.

În raport de art. 4.1 (XII) din contractul de asigurare (Condiţii generale), în speţă nu s-a dovedit că în baza poliţiei de asigurare, chematul în garanţie ar datora vreo sumă suplimentară decât cea pe care a achitat-o deja, aşa cum s-a arătat, după pronunţarea sentinţei penale.

Nici criticile apelantei L. nu au fost constatate fondate.

Astfel, iniţial, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 143.796 euro plus dobânzi reprezentând daunele pe care spitalul trebuia să le plătească părţilor civile în baza hotărârilor penale.

Ulterior, s-a precizat cererea de chemare în judecată, suma pretinsă fiind redusă la 145.000 RON, sumă achitată efectiv la acel moment de reclamant. Pe parcursul derulării cauzei în faţa primei instanţe, în cel dintâi ciclu procesual, reclamantul şi-a majorat succesiv pretenţiile pe măsură ce a efectuat plăţi, suma finală solicitată fiind de 583.221,78 RON actualizată, cu dobânda legală.

La data pronunţării sentinţei nr. 1233/2013 a Judecătoriei Beiuş în primul ciclu procesual, suma pretinsă de reclamant fusese achitată de către acesta părţilor civile. Sentinţa nr. 1233/2013 a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 327/A/2014 a Tribunalului Bihor, care nu a reţinut excepţia prematurităţii ca motiv de casare, îndrumările date instanţei de fond vizând analiza unei eventuale culpe concurente a spitalului şi a apărărilor pârâţilor privind plata unor sume de bani prin reţineri din salariu.

În rejudecare, pârâtul M. a susţinut caracterul incert al pretenţiilor raportat la unele plăţi efectuate prin poprire, fără a mai reitera excepţia de prematuritate.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa a analizat cererea la momentul pronunţării hotărârii, astfel, în acest stadiu procesual în al doilea apel, nu a mai putut fi primită o apărare vizând prematuritatea acţiunii la momentul introducerii ei, câtă vreme, astfel cum s-a reţinut, la momentul pronunţării primei sentinţe, spitalul efectuase plata tuturor sumelor pe care le pretindea.

Referitor la cel de al doilea motiv de apel, curtea a reţinut că apelanta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuş în sensul că prin această hotărâre s-a stabilit cuantumul prejudiciului şi persoanele chemate să răspundă, iar răspunderea solidară a spitalului şi a pârâţilor a fost reţinută prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanţa a constatat, astfel cum a reţinut deja, că reclamantul a fost obligat la plată prin hotărârile penale, în solidar cu inculpaţii, în calitate de comitent care răspunde obiectiv faţă de prepuşii săi. Acesta este în drept, după ce face plata, să se îndrepte cu o acţiune împotriva celor răspunzători de producerea prejudiciului.

Este dincolo de orice dubiu că în speţă nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat între hotărârea penală şi acţiunea ulterioară, în regres, a părţii responsabile civilmente.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul A., solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată completului specializat în litigii de muncă din cadrul secţiei I civile a Tribunalului Bihor. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În motivarea recursului declarat, au fost susţinute următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). La termenul de judecată din 16 septembrie 2021 a invocat excepţia de ordine publică cu privire la nelegala compunere a completului de judecată din primă instanţă, apreciind că, în realitate, ar fi vorba de un litigiu de muncă, iar potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la un complet legal constituit.

Calificând greşit obiectul cererii, instanţa de apel a analizat cu prioritate excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată prin prisma naturii cauzei şi a respins excepţia, reţinând în esenţă că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru prepus şi acţiune în regres şi că în cadrul acţiunii în regres nu se poate schimba natura cauzei care rămâne o acţiune civilă.

În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată din prima instanţă. În realitate, acţiunea în regres împotriva unui angajat rămâne un litigiu de muncă, indiferent de "izvorul" acesteia, respectiv chiar dacă obligaţia solidară decurge dintr-o acţiune civilă soluţionată în cadrul procesului penal.

Nelegala compunere a completului de judecată derivă dintr-o calificare juridică greşită a obiectului cererii deduse judecăţii, prezenta cauză reprezentând un litigiu de muncă de competenţa completelor specializate în această materie.

În speţă, reclamantul, în calitate de angajator solicită pârâţilor,în calitate de angajaţi, salariaţi ai săi, plata sumelor achitate cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin raportul de serviciu.

În speţă, suntem în prezenţa unui litigiu de muncă, fapt care atrage casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză, cu consecinţa reluării judecăţii în faţa unui complet specializat, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004.

Recurentul precizează că susţine acest motiv de recurs, atât din perspectiva greşitei compuneri a completului de judecată deoarece vechiul C. proc. civ. nu avea reglementări referitoare la competenţa funcţională a secţiilor sau a completelor specializate ale unei instanţe, cât şi din perspectiva art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv greşita stabilire a competenţei în primă instanţă.

- În legătură cu decizia atacată sunt incidente şi motivele de recurs prevăzute de pct. 5 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ. privind greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la reţinerea puterii de lucru judecat de către instanţa de fond, respectiv motivarea contradictorie a instanţei de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., susţine că instanţa de fond a reţinut eronat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011 a Curţii de Apel Oradea de vreme ce instanţa penală a analizat doar actele comisive sau omisive ale pârâţilor şi nu şi implicarea reclamantului, argumentând în continuare că există o culpă concurentă a spitalului care nu a asigurat dotările necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a intervenţiilor chirurgicale.

Aşadar, deşi instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei penale, fără a analiza cauza pe fond, instanţa de apel nu a trimis cauza spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, cu toate că erau îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege susmenţionat, instanţa de apel a procedat la judecarea apelului, încălcând astfel drepturile procesuale ale recurentului şi pronunţând o hotărâre nelegală.

Cu raportare la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie; instanţa civilă nu poate fi ţinută de culpa stabilită de către instanţa penală şi instanţa de apel a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat

Mai exact, iniţial, instanţa de apel a reţinut că într-adevăr prima instanţa a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală şi că o eventuală acţiune sau inacţiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal, iar ulterior, a arătat că instanţa de fond a făcut o analiză proprie a stării de fapt.

În primul rând, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a procedat la o analiză proprie a stării de fapt, în condiţiile în care la pagina 12 din sentinţa nr. 144/C/2019 a Tribunalului Bihor se arată următoarele:

"Puterea de lucru judecat împiedică repunerea în discuţie a împrejurărilor legate de dotarea spitalului sau implicarea sa ca persoană juridică. Dimpotrivă atât gradul de culpă al pârâţilor cât şi o eventuală culpă a reclamantului trebuie raportat numai la fapta, autorii şi împrejurările stabilite în procesul penal".

În al doilea rând, ignorând cele constatate cu privire la greşita aplicare a puterii de lucru judecat în soluţionarea fondului cauzei, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă nu a reţinut culpa proprie a spitalului, întemeindu-şi soluţia pe considerentele deciziei penale, cu toate că iniţial a reţinut că prima instanţă a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală.

În realitate, nu s-a procedat deloc la o analiză proprie a stării de fapt si a unei eventuale culpe a spitalului în producerea evenimentului, atât instanţa de apel cât si prima instanţă au avut în vedere strict considerentele deciziei penale.

Prin motivarea contradictorie instanţa de apel nu a răspuns întrebării esenţiale ridicată de prezenta speţă: cum este posibil ca în situaţia în care o eventuală acţiune sau inacţiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal să se reţină puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale sau cum se explică că la baza aşa numitei analize proprii a culpei spitalului să stea tot considerentele deciziei penale?

În plus subiectul relaţiei penal-civil este tratat într-o frază, care dincolo de împrejurarea că aceasta conţine dispoziţii contradictorii, este şi nemotivată.

Nu în ultimul rând, în ipoteza în care, instanţa de apel ar fi realizat o analiză amănunţită asupra gradului de culpă al spitalului, cu atât mai mult cu cât aceasta a reţinut că instanţa de fond a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale a Curţii de Apel Oradea, instanţa de apel trebuia să observe şi concluziile Raportul de expertiză medico-legală nr. x din data de 10 iunie 2007 din care rezultă cu claritate faptul că pârâţii nu au putut exercita obligaţiile profesionale în bune condiţii, concluzie care a fost menţinută şi în cuprinsul Raportului de expertiză medico-legală, întocmit de IML Timişoara.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant Spitalul Municipal "Episcop Nicolae Popovici" Beiuş a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală, a deciziei atacate.

A arătat că solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare primei instanţe, în baza art. 304 pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, pentru motivul că natura litigiului este unul de muncă şi că implicit trebuia judecat în fond de către un complet specializat în litigii de muncă este complet nefondată.

A considerat, cu privire la susţinerea recurentului că acţiunea în regres formulată împotriva unui angajat rămâne un litigiu de muncă indiferent de "izvorul acesteia", este greşită din punct de vedere juridic, instanţa de fond fiind legal investită.

Aşa cum corect, a reţinut instanţa de apel, la pronunţarea instanţei penale asupra laturii civile a cauzei s-au avut în vedere prevederile răspunderii civile delictuale, aspect care reiese din considerentele hotărârilor, inclusiv din trimiterea expresă a instanţei de fond la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În opinia intimatului, obiectul acţiunii este clar, fiind vorba de acţiunea unui codebitor al unei obligaţii solidare care achitând către creditor întreaga sumă se întoarce împotriva celorlalţi codebitori pentru recuperarea sumelor achitate.

Antrenarea răspunderii reclamantului în procesul penal s-a făcut exclusiv cu privire la latura civilă în baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel că în baza voinţei legiuitorului s-a născut solidaritatea pasivă solidară a comitentului pentru fapta prepusului în raport cu creditorul obligaţiei.

Desocotirea dintre codebitori este apanajul secţiei civile, nefiind relevantă sursa raportului juridic dintre comitent şi prepusul pentru a cărui faptă este ţinut să răspundă civil.

Tot nefondată a fost găsită şi solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel, cu susţinerea că în mod greşit s-a menţinut de către aceasta reţinerea greşită a puterii de lucru faţă de hotărârile pronunţate în dosarul penal.

S-a arătat că din considerentele sentinţei se poate reţine analiza detaliată cu precădere a probelor administrate în dosarul penal, probe opozabile părţilor, care i-au permis instanţei de fond să concluzioneze că cererea este întemeiată, iar reţinerea vreunei culpe concurente a unităţii spitaliceşti nu se justifică.

În soluţionarea apelului, instanţa a analizat motivul de anulare invocat ca şi motiv de apel, apreciind că instanţa de fond, alături de trimiterea la puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor din cauza penală, a făcut şi o analiză proprie a stării de fapt, în urma căreia nu a reţinut culpa proprie a reclamantului şi nici necesitatea partajării răspunderii patrimoniale între pârâţi şi reclamant.

Pe de altă parte, instanţa de apel analizând raţionamentul instanţei de fond a concluzionat că, sub aspectul fondului, el este corect prin nereţinerea culpei reclamantului.

Mai mult, instanţa de apel a adus argumente suplimentare cu privire la această concluzie juridică reţinând că reclamantul deţinea aparatura necesară efectuării unei operaţii de cezariană prin rahianestezie.

În aceste condiţii, potrivit intimatului, invocarea ca motiv de recurs a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este complet nefondată.

În final, nefondate au fost constatate şi criticile aduse soluţiei instanţei de apel sub aspectul motivării soluţiei, recurentul fiind deranjat, în realitate, de concluzia la care a ajuns acesteia.

În opinia intimatului, nu există niciun fel de contradictorialitate nici în motivarea soluţiei instanţei de fond şi nici a instanţei de apel.

Ceea ce a reţinut instanţa de fond şi a acceptat instanţa de apel, este că în faţa instanţei penale nu s-a pus în discuţie o eventuală acţiune sau inacţiune a spitalului, dar că în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor instanţele penale au avut în vedere şi aspecte cu privire la situaţia dotărilor spitaliceşti.

Acest adevăr juridic este de necontestat, el rezultând din analiza considerentelor hotărârilor instanţelor penale, ce se regăsesc la dosarul cauzei.

Motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit intimatului, nu poate fundamenta exercitarea unui recurs decât atunci hotărârea atacată nu indică motivele ce stau la baza pronunţării ei sau când aceste motive sunt contradictorii, fiind de natură să ducă la concluzii divergente, nefiind cazul soluţiei de faţă.

Prin întâmpinarea formulată în afara termenului procedural, intimata - chemată în garanţie S.C. F. S.A. a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, respectiv respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat în privinţa tuturor aspectelor puse în discuţie pe calea acestora.

- Greşita dezlegare în apel a excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată din primă instanţă, critică ce a fost întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. şi susţinută cu trimitere la o greşită calificare în apel a obiectului şi naturii cauzei, nu poate fi primită.

Susţinând această critică, recurentul a pretins că acţiunea în regres a spitalului împotriva unui angajat al său (cum este acesta) rămâne un litigiu de muncă, chiar dacă obligaţia solidară decurge dintr-o acţiune civilă soluţionată într-un proces penal. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 267 Codul Muncii şi la art. 1 lit. q) al Legii nr. 62/2011, recurentul afirmă ideea potrivit căreia constituirea completului pentru soluţionarea litigiului pendinte ar fi trebuit să fie, în primă instanţă, cea dată de dispoziţiile art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004.

Aceste critici nu sunt întemeiate, instanţa de apel stabilind în mod corect că acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este una civilă, prin raportare la obiectul şi natura sa - acţiunea în regres a spitalului care, în calitate de parte responsabilă civilmente, comitent pentru prepuşii A. şi B., a achitat despăgubirile stabilite în mod solidar în sarcina acestora prin hotărârea penală de condamnare a celor doi medici pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă -, la temeiul juridic al cererii (art. 1373 - răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, art. 1384 C. civ. - acţiunea în regres a celui care răspunde pentru fapta altuia) şi la cauza cererii de chemare în judecată, dată de suportarea daunelor stabilite în procesul penal de cel chemat să răspundă, în calitate de comitent, alături de cei direct răspunzători pentru producerea prejudiciului.

Simplul fapt că, la origini, reclamantul s-a aflat în raporturi de serviciu cu pârâţii sau că aceste raporturi încă există între părţi (în privinţa recurentului) nu este de natură să califice litigiul de faţă ca fiind unul de muncă în sensul art. 267 Codul muncii ori un conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. q) din Legea nr. 62/2011.

În mod neîndoielnic, raporturile juridice dintre părţi, generate de obligarea prin hotărârea penală (cele pronunţate în dosar nr. x/2009), a pârâţilor în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Episcop Nicolae Popovici" Beiuş, la acoperirea prejudiciilor cauzate prin fapta penală de ucidere din culpă, urmată de plata acestor daune făcută de către Spital pentru prepuşii săi, sunt unele guvernate de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, în cauză nefiind vorba despre un litigiu definit de art. 1 lit. q) al Legii nr. 62/2011 ca fiind în legătură cu plata unor despăgubiri de acoperire a prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu. Norma legală invocată caracterizează raporturile dintre angajat - angajator când acestea se rezumă exclusiv la o răspundere patrimonială între aceştia, iar nu şi atunci când raportul de răspundere patrimonială se grefează pe un alt tip de răspundere, ca în speţă, cea penală.

Astfel fiind, nici despre o constituire a completului de judecată, învestit să soluţioneze cauza în primă instanţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 304/2004 adică prin includerea a doi asistenţi judiciari, nu poate fi vorba, dar nici despre o nerespectare a competenţei material - funcţionale de judecare a cauzei în primă instanţă, astfel cum a criticat recurentul pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 1 şi 3 C. proc. civ.

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat neaplicarea în apel a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în soluţionarea cauzei, normă a cărei incidenţă o consideră ca fiind necesară faţă de ceea ce a interpretat ca reprezentând aprecierea curţii de apel în privinţa unei greşite reţineri de către tribunal a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 994/R/2011 pronunţată de Curtea de apel Oradea în soluţionarea cauzei pendinte, fără a se (mai) asigura cercetarea pe fond a implicării şi culpei proprii a reclamantului. În circumstanţele date, susţine că judecata în apel ar fi trebuit să se concretizeze prin desfiinţarea hotărârii de primă instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, cât timp cercetarea sa pe fond nu avusese loc.

Critica este, în mod evident, nefondată întrucât susţinerea ei se sprijină pe o situaţie premisă greşită, aceea că instanţa de apel ar fi apreciat ca fondat motivul de apel ce invocase greşita reţinere de către tribunal a puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011 a Curţii de apel Oradea, în rezolvarea acţiunii deduse prezentei judecăţi.

Însă, această împrejurare nu corespunde deloc realităţii, soluţia în apel fiind aceea de respingere a căii de atac formulate atât de pârâtul A., cât şi de succesoarea în drepturi a pârâtului B., în timp ce considerentele prin care s-a răspuns acestui motiv de apel sunt departe de a considera critica drept una corectă. Astfel, instanţa de apel reţine că prima instanţă a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale din recurs, dar observă, în acelaşi timp, că aceasta a realizat şi propria analiză a stării de fapt, tocmai urmare a împrejurării că, deşi acţiunile sau inacţiunile spitalului nu au făcut obiectul procesului penal în cadrul unei cercetări penale chiar a acestui subiect, totuşi situaţia dotărilor spitaliceşti a constituit un element al verificărilor întreprinse cu prilejul stabilirii vinovăţiei inculpaţilor.

Aşadar, contrar criticilor din recursul pârâtului, instanţa de apel nu a reţinut corectitudinea criticii sale relativă la greşita valorificare de către prima instanţă a puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârii penale şi nu a stabilit că judecata în faţa tribunalului s-ar fi realizat, cum afirmă acesta, fără a exista o analiză a cauzei pe fond, pentru a se justifica în prezent susţinerea incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi critica sa în privinţa neaplicării normei arătate, la judecata cauzei în apel.

Pur şi simplu, situaţia legală evocată de recurent, în care ar putea deveni incidentă norma art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului - nu se regăseşte în datele cauzei, motiv pentru care această critică de recurs apare ca fiind nefondată.

- Motivarea contradictorie a instanţei de apel, pe care recurentul a susţinut-o chiar cu trimitere la considerentele prin care se răspunde criticii sale din apel, privitoare la greşita reţinere de către prima instanţă a puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011, este, de asemenea, nefondată.

Şi această critică este susţinută prin atribuirea instanţei de apel a unei aprecieri în sensul greşitei reţineri de către tribunal a puterii de lucru judecat a hotărârii penale (aşadar, a validării criticii susţinută de parte în apel, cu trimitere la judecata primei instanţe), cu toate că la subpunctul II al memoriului de recurs se arată explicit că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. tratează problema "greşitei aprecieri" pe care instanţa de apel ar fi realizat-o cu privire la reţinerea puterii de lucru judecat de către prima instanţă.

Prin urmare, se dovedeşte că de o manieră contradictorie este motivat tocmai memoriul de recurs.

Ca şi în cazul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. analizate anterior, şi în cazul motivului de recurs susţinut cu trimitere la prevederile art. 304 pct. 7 C.prod.civ., Înalta Curte reţine că dimpotrivă, instanţa de apel a considerat neîntemeiată critica pârâtului A. prin care punea în discuţie modul în care prima instanţă valorificase în cauză puterea de lucru judecat a hotărârii penale şi, de aici, modul în care soluţionase cauza printr-o cercetare completă în fond a acesteia.

Considerentele prin care instanţa de apel înlătură această critică nu sunt nicidecum contradictorii, după cum consideră recurentul, ci deplin coerente şi conforme situaţiei litigioase a speţei, arătându-se că rezolvarea pricinii pe fond s-a făcut atât prin valorificarea puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârii penale, dar şi prin analiza proprie asupra stării de fapt întreprinse de către tribunal.

Modul în care a acţionat prima instanţă şi apoi cea de apel este corect şi legal, prin trimiterile realizate la hotărârile din procesul penal valorificându-se atât puterea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, în înţelesul dat de dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. - cât priveşte existenţa faptelor şi persoanelor care au săvârşit-o, respectiv cei doi medici pârâţi, sub toate aspectele pentru care ei au fost cercetaţi şi în legătură cu care s-a stabilit vinovăţia acestora, anume îndeplinirea atribuţiilor de serviciu specifice, activitatea managerială a pârâtului B., dotările tehnice de care dispunea unitatea medicală, caracterul necesar al operaţiei de cezariană, etc. -, cât şi puterea de lucru judecat sub aspect pozitiv a considerentelor aceloraşi acte jurisdicţionale, observându-se pertinent că, deşi acţiunile sau inacţiunile spitalului nu au făcut obiectul procesului penal, în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor s-au avut în vedere inclusiv elemente relative la situaţia dotărilor spitaliceşti (elemente în raport de care s-a pretins de către pârâţi reţinerea în actualul proces şi a unei culpe proprii, cel puţin în parte, a comitentului spital).

Aceasta întrucât, aspectele invocate în actuala procedură în apărarea celor doi medici pârâţi, de natură să ducă la stabilirea unei culpe concurente în sarcina spitalului, cu consecinţa diminuării răspunderii lor proprii, au fost cercetate în procesul penal ca împrejurări relevante asupra faptelor imputate penal acestora şi vinovăţiei cu care au acţionat, starea şi situaţia dotărilor Spitalului, în general, dar şi a secţiei de Obstetrică - Ginecologie, în particular, la momentul operaţiei de cezariană, constituind în procesul penal elemente documentate prin probele administrate, cercetate de către organele penale şi tranşate prin hotărârile pronunţate.

Dezlegările date în procesul penal asupra acestora au fost valorificate, aşa cum o şi arată expres tribunalul, sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor ce au soluţionat procesul penal, drept chestiuni readuse în discuţie în litigiul de faţă, dar asupra cărora instanţele penale s-au pronunţat anterior în mod definitiv.

Reclamantul spital poate să opună puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul penal, cu forţa prezumţiei de valabilitate şi adevăr (ce funcţionează în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ., faţă de împrejurarea că judecata prezentei cauze rămâne sub reglementarea C. proc. civ. de la 1864) a celor statuate în cuprinsul lor, care joacă în favoarea sa, în timp ce acelora care tind să facă dovada contrară (medicii pârâţi, între care şi recurentul, care s-au apărat în actuala procedură invocând culpa concurentă a comitentului, prin dotarea deficitară cu aparatura necesară şi medicaţia adecvată unei operaţii de cezariană în condiţii de siguranţă), hotărârile penale li se opun cu forţa legală dată de norma art. 28 din C. proc. pen.

Există aşadar, un concurs de efecte ale autorităţii de lucru judecat care se manifestă diferit în raport cu reclamantul spital şi cei doi medici pârâţi, care au indus consecinţa unei analize proprii a instanţei civile asupra aspectului contestat - dotarea tehnico-medicală a spitalului - limitată la faptele, autorii şi împrejurările stabilite în procesul penal.

Situaţia dotărilor din spital la momentul operaţiei de cezariană a constituit, cum reţin pertinent instanţele de fond, atât un argument de neinculpare a reclamantului (care din punct de vedere legal, putea fi tras la răspundere penală, ca persoană juridică), a cărui prezenţă în procesul penal a fost doar în calitate de parte responsabilă civilmente, cât şi un argument care, dacă nu s-ar fi verificat, putea atrage cel puţin o atenuare a răspunderii celor doi medici condamnaţi penal, ceea ce însă nu a fost deloc în discuţie.

Aşadar, contrar criticilor recurentului, a existat o analiză proprie a primei instanţe asupra stării de fapt realizată, în mod necesar, în limitele arătate şi cu trimitere la probele din procesul penal, însuşi apelantul făcând astfel trimiteri la actele din dosarul penal şi la considerentele deciziei penale, cum corect se reţine în considerentele deciziei atacate şi cum, de altfel, se manifestă acesta şi în recursul declarat, atunci când contestă concluzia instanţei de apel asupra inexistenţei culpei concurente a spitalului, susţinând că ar fi trebuit avute în vedere şi concluziile Raportului de expertiză medico-legală nr. x/10.06.2007 întocmit de N., ce au fost menţinute în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală întocmit de IML Timişoara.

Reţinând că nu intră în puterea de cenzură a instanţei de recurs activitatea de aprecierea a probelor, Înalta Curte se rezumă să observe, cu referire la acest aspect, că analiza instanţelor de fond ce au soluţionat cauza de faţă nu a exclus aceste două elemente probatorii, dar a valorificat şi multe altele (Decizia nr. 4/2007 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bihor, Decizia nr. 2/16.01.2009 a Comisiei superioare de disciplină a Colegiului Medicilor din România, avizul nr. x/2008 al Comisiei Superioare din IML Bucureşti, etc., depoziţii de martori audiaţi în instanţa penală), împrejurare care a stat la baza criticilor de apel şi apoi de recurs ale recurentului, care însă, pentru motivele expuse în cele de mai sus, au fost apreciate ca fiind nefondate.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că decizia atacată este legală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

În considerarea soluţiei adoptate în recurs şi în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la solicitarea intimatului-reclamant, va obliga pe recurent la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile (factură şi ordin de plată) ataşate la dosarul de recurs, filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 1275-A din 16 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la 5950 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant Spitalul Municipal "Episcop Nicolae Popovici" Beiuş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2022.