Recovery of tax accessories under civil liability: conflict between criminal judgment authority on prejudice extent and exclusive application of fiscal procedure code

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la data de 9 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat că prin hotărârea ce va pronunţa instanţa să dispună:

a) obligarea pârâtului A. la plata următoarelor sume:

- 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoana fizică;

- accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. aşa cum rezultă şi din sentinţa penală nr. 238 din data de 15.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017;

2) instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului, potrivit prevederilor art. 952 şi urm. din C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 285 din data de 24 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins ca nefiind utilă cauzei proba constând în emiterea unei adrese către reclamantă pentru a se comunica titlul executoriu; a respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză contabilă şi proba cu expertiză specialitatea construcţii; a admis cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 31.650 RON reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoană fizică; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtului A. la plata accesoriilor aferente debitului datorat de către S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâtul A. la plata către reclamantă a sumei de 251.618 RON, reprezentând prejudiciu constând în accesoriile aferente debitului datorat de către S.C. B. S.R.L.; a respins cererea reclamantei în privinţa S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a respins în rest cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul A..

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2040 din data de 12 august 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul Statul Roman, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi de către pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 285 din data de 24 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2017.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2040 din data de 12 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi admiterea în tot a acţiunii, astfel cum a fost formulată de instituţia fiscală, cu menţinerea soluţiei de respingere a apelului pârâtului A..

În esenţă, a arătat următoarele:

- atât timp cât prin sentinţa penală nr. 238 din data de 15 mai 2017, instanţa competentă a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul A., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 2 luni pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, art. 5 C. pen. şi art. 480 alin. (4) C. proc. pen., constatând acoperit prejudiciul principal, iar pentru accesoriile infracţiunii de evaziune fiscală lasă nesoluţionată latura civilă, este evident că intimatul-pârât A., recunoscând săvârşirea faptei penale şi achitând debitul principal, a recunoscut practic întreg prejudiciul (debit principal, dar şi accesorii), prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, Statul urmărind, în mod legal, realizarea/stingerea întregii creanţe fiscale datorate de intimatul-pârât bugetului statului, constând inclusiv în accesoriile aferente prejudiciului debit principal, fără a se putea vorbi de o fracţionare a accesoriilor de plată;

- ca urmare a nesoluţionării acţiunii civile cu privire la accesoriile aferente infracţiunii de evaziune fiscală, Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în mod corect a acţionat în judecată pe pârât, în vederea recuperării prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, obligaţie ce derivă din dispoziţiile art. 19 alin. (5) privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare;

- instanţa de apel în mod greşit a respins apelul Statului Român, cu consecinţa menţinerii obligaţiei de plata faţă de pârât a accesoriilor doar în parte, respectiv în cuantum de 251.612 RON şi nu a sumei totale de 846.032 RON, solicitată de instituţia fiscală (total accesorii);

- raportat la dispoziţiile obligatorii reţinute prin decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, şi prin analogie cu aceasta, rezultă nelegalitatea soluţiei dispuse de instanţa de apel (şi implicit şi a celei de fond) în prezenta cauză, faţă de reţinerea doar în parte, ca obligaţie de plată în sarcina pârâtului, şi nu în integralitate a sumei datorate de acesta cu titlu de sume accesorii;

- contrar celor reţinute de instanţa de apel, înţelege să invoce prevederile art. 1447 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune"; drept consecinţă, urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi, totodată, există ipoteze reglementate de către legiuitor în care obligaţia este prevăzută ca fiind solidară şi nu divizibilă;

- definiţia noţiunii de obligaţie solidară între creditori o regăsim în cadrul articolului 1434 alin. (1) C. civ., care stabileşte faptul că "obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot";

- potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare, "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare", text ce constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale; aceste prevederi legale se coroborează şi cu dispoziţiile speciale ce reglementează modul de reparare a prejudiciului adus de către pârâtul A. în cazul de faţă, unde s-a constat de către organele de urmărire penală că pârâtul în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L, prin activitatea infracţională desfăşurată în perioada 1 august 2007 - 12 aprilie 2010, a desfăşurat operaţiuni comerciale fictive, prejudiciind astfel bugetul consolidat al statului cu suma de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă suma de 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L.;

- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, modificat şi completat, stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii care constituie venituri la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat etc., şi precizează contribuabilii care au obligaţia să le plătească;

- sancţionarea ca infracţiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor şi taxelor sau a altor contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal;

- în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, inculpaţii sunt obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 173 Codul de procedură fiscală;

- prejudiciul produs prin fapta ilicită a intimatului-pârât în cuantum de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. a constat în "evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive";

- este evident dezinteresul arătat de intimatul-pârât în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societăţii, în cadrul căreia acesta avea calitatea de administrator, ce a avut drept consecinţă directă prejudicierea bugetului consolidat al statului;

- soluţia de respingere a acţiunii faţă de intimata-pârâta B. S.R.L., menţinută de instanţa de apel, este nelegala şi netemeinică, luând în considerare, pe de o parte, că societatea a figurat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, potrivit art. 21 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, întrunirea tuturor condiţiilor referitoare la răspunderea delictuală instituite de art. 1357 C. civ. (existenţa prejudiciului; fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul creat), pe larg detaliate în acţiunea de fond;

- pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită şi un prejudiciu, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu, aşa cum este demonstrat în prezenta cauză.

Prin cererea depusă la data de 26 octombrie 2020, recurentul-reclamant şi-a exprimat acordul ca, în situaţia în care recursul este admisibil în principiu, acesta să fie soluţionat de completul de filtru în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Statul Român - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 2040 din data de 12 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Ca situaţie de fapt, se reţine că sentinţa penală nr. 238 din data de 15 mai 2017, instanţa a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul A., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 2 luni pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, art. 5 C. pen. şi art. 480 alin. (4) C. proc. pen., constatând acoperit prejudiciul principal, iar pentru accesoriile infracţiunii de evaziune fiscală a lăsat nesoluţionată latura civilă.

Recurentul susţine că, urmare a nesoluţionării acţiunii civile cu privire la accesoriile aferente infracţiunii de evaziune fiscală, Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în mod corect a acţionat în judecată pe pârâtul A., în vederea recuperării prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, obligaţie ce derivă din dispoziţiile art. 19 alin. (5) privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, dar că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul Statului Român, cu consecinţa menţinerii obligaţiei de plata faţă de pârât a accesoriilor doar în parte, respectiv în cuantum de 251.612 RON şi nu a sumei totale de 846.032 RON, solicitată de instituţia fiscală (total accesorii), de asemenea, se critică soluţia de respingere a acţiunii faţă de intimata-pârâta B. S.R.L.

Înalta Curte constată că s-a apreciat de către instanţa de apel că pârâtul A. răspunde pe temei civil delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii reţinute. Cu privire la societatea pârâtă S.C. B. S.R.L., se reţine că aceasta nu a fost condamnată penal şi că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Din economia criticilor formulate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel constată că soluţionarea cauzei este supusă dispoziţiilor legii civile, fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, sens în care face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. şi la cele ale art. 1357 din C. civ.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, deşi a stabilit natura juridică a raporturilor obligaţionale deduse judecăţii, a lăsat nelămurite aspecte esenţiale pentru soluţionarea pricinii şi a invocat argumente contradictorii în demonstrarea soluţiei, încălcând normele aplicabile în cauză, astfel încât, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la dezlegarea dată fondului pretenţiilor.

Astfel, deşi s-a pornit de la premisa pronunţării hotărârii penale definitive de condamnare a pârâtului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, constatându-se că în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, având în vedere că între partea civilă şi inculpat nu s-a încheiat tranzacţie sau un acord de mediere, curtea de apel nu a dat acestei hotărâri penale semnificaţia prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că art. 486 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. stabileşte astfel: "În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile."

Această normă reprezintă o aplicare particulară şi complementară a regulii generale înscrise la art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., potrivit căreia: "(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o."

Din interpretarea şi aplicarea coroborată a acestor două norme, instanţa de apel era ţinută să stabilească limitele în care putea avea loc judecata în cererea ce i-a fost dedusă spre soluţionare, în etapa controlului judiciar, şi să dea efectul prevăzut de lege hotărârii penale definitive de condamnare în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu luarea în considerare a specificului infracţiunii pentru care pârâtul a fost condamnat (ilicitul penal în materia disciplinei bugetare), dar şi a dezlegării obligatorii pentru instanţe, cu privire la interpretarea art. 19 din C. proc. pen., în cazul condamnării unui inculpat pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală.

Ca atare, Înalta Curte constată că deşi instanţa de apel a reţinut că pârâtul a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, inculpatul cauzând bugetului de stat un prejudiciu total de 697.473,80 RON, câtă vreme, potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., în faţa instanţei civile, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, pronunţate în baza acordului de recunoaştere, operează numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar nu şi pentru întinderea prejudiciului, rezultă că, instanţa de apel trebuia să procedeze la o verificare nemijlocită a prejudiciului în cauza de faţă. Este de precizat că în ceea ce priveşte creanţa principală, aceasta a fost acoperită, iar ceea ce solicită în cauza de faţă (suma de 31650 RON şi suma de 846.032 RON) constituie accesorii fiscale (dobânzi şi penalităţi aferente creanţei principale).

Cu privire la prejudiciu, instanţa de apel nu a verificat dacă acesta a fost achitat de către pârâtul cauzei (în calitate de inculpat, ca persoană fizică) - posibilitate evocată chiar de dispoziţiile art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 - ori dacă acesta a făcut-o pe seama societăţii S.C. B. al cărei administrator era.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a stabilit răspunderea societăţii în legătură cu prejudiciul produs bugetului consolidat al statului. În acest sens, era relevant ca instanţa de apel să fi identificat dispoziţiile legale care ar fi permis să se angajeze răspunderea civilă delictuală de drept comun a unei persoane fizice (pârâtul din cauza de faţă fiind chemat în judecată în această ipostază) pentru obligaţiile fiscale ale persoanei juridice .

Recurentul-reclamant mai susţine că prejudiciul produs prin fapta ilicită a intimatului-pârât în cuantum de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. a constat în "evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive".

În această ordine de idei, pentru a demonstra concluzia unei răspunderi proprii, răspundere civilă delictuală a pârâtului persoană fizică, instanţa de apel trebuia să determine norma legală care indica o astfel de transmitere a obligaţiei de plată a accesoriilor fiscale de la societate la persoana fizică a administratorului său (condamnat pentru evaziune fiscală), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Înalta Curte apreciază că, în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., spre o atare finalitate, curtea de apel putea solicita reclamantei lămuriri sub aspectul celor pretinse în cauză, având în vedere că aceasta susţine că este în măsură să ceară repararea prejudiciului (accesoriile fiscale) atât de la societatea S.C. B., cât şi de la pârâtul cauzei, fără a justifica în baza unui temei legal posibilitatea acestei dublări a reparaţiei fie prin normele Legii nr. 241/2005, fie ale Codul fiscal ori cele ale Codului de procedură fiscală; în plus, acelaşi recurent-reclamant nu a justificat nici aplicabilitatea normelor dreptului comun - răspunderea civilă delictuală, în prezenţa unor norme speciale, prioritare în aplicare.

În acest context, se reţine că recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. ca temei care permite în speţă invocarea răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1434 şi 1447 din C. civ.), dar precizează şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, inculpaţii sunt obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 173 Codul de procedură fiscală;

În acelaşi timp, se indică de către aceeaşi recurentă-reclamantă Decizia nr. 17/2015, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără însă a decela reala problemă de drept asupra căreia s-a dat o dezlegare unitară în cadrul acestui mecanism procedural.

Astfel, prin această decizie de unificare, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:

În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale (a se vedea, în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reţinut (par. 18 din aceeaşi Decizie) că textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Totodată, la paragrafele 21.23 şi 21.24, s-a apreciat după cum urmează:

"21.23. Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Având în vedere că premisa cererii de chemare în judecată o constituie pronunţarea unei hotărâri penale definitive de condamnare a inculpatului în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, Înalta Curte apreciază că această decizie pronunţată în recurs în interesul legii este de natură a oferi indicii juridice substanţiale pe baza cărora instanţa de apel în rejudecare va da o dezlegare raportului juridic litigios din cauza de faţă.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurentul-reclamant, prin susţinerile sale de pe parcursul soluţionării cauzei, reluate şi prin motivele de recurs, tinde la repararea prejudiciului atât de la societate, cât şi de la persoana fizică a pârâtului, afirmând caracterul independent al răspunderii fiecărui subiect de drept, instanţa de apel urmând a analiza şi evalua răspundere a persoanei juridice în temeiul normelor de drept aplicabile.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând îndeplinite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul,urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să dea o dezlegare raportului juridic litigios, din perspectiva criticilor cu care este învestită prin motivele de apel ale reclamantului, după identificarea normelor de drept substanţial aplicabile, pornind de la reperele de interpretare arătate în decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împotriva deciziei civile nr. 2040 din 12 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.