Cessation of limitation period for civil delict claims following closure of criminal investigation without civil resolution

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 06 martie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 02015 la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 432 din 21 iunie 2019, Tribunalul Bacău a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea formulată de reclamantele A., B., ca fiind prescrisă.

3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 278A din 06 iulie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 432 din 21 iunie 2019 a Tribunalului Bacău, secţia Civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză. Recursul.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantele A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 septembrie 2020 şi a fost repartizat spre soluţionare completului CF x

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantele A., B. au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare invocat, reclamantele A., B. au învederat următoarele:

În mod greşit, instanţa de apel a respins acţiunea ca prescrisă, în contextul în care Parchetul Militar a investigat accidentul aviatic în care a decedat fiul, respectiv fratele reclamantelor, cercetările efectuate au făcut obiectul dosarului nr. x/2013, în care a fost dispusă clasarea prin ordonanţa din 6 martie 2015.

În acord cu cele statuate şi de Curtea EDO în cauza Dragomir contra României, şi faţă de împrejurarea că cercetarea penală militară dispusă a vizat mai multe infracţiuni de serviciu, iar urmărirea penală are caracter secret, reclamantele au aflat de rezultatul cercetărilor în cadrul procesului penal, pentru prima dată, la momentul comunicării ordonanţei de clasare în dosarul penal nr. x/2013 Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, respectiv la data de 6 martie 2015.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 06 martie 2015, şi s-a împlinit la 06 martie 2018, ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Prevederile art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. reglementează începerea urmării penale drept un caz de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie chiar dacă nu a avut loc constituirea de parte civilă. Or, din conţinutul ordonanţei întocmite în dosarul nr. x/2015, reiese că urmărirea penală a început la 7 februarie 2014, dată de la care termenul de prescripţie a fost întrerupt, până la finalizarea anchetei penale de către Parchetul Militar.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 23 octombrie 2020, intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului pentru nemotivare, aspectele relevate nefiind posibil a fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Completul de filtru.

Prin încheierea din data de 31 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi ca reprezentant al Unităţii Militare 02015 şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, acordând termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia, pentru motivul de casare prevăzut de dispoyiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 02015 ca urmare a unei pretinse omisiuni culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Reclamantele au susţinut că această conduită omisivă a pârâţilor reprezintă cauza care le-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizaţia) pentru producerea accidentului aviatic, soldat cu decesul autorului lor, C. (şi al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exerciţiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 07 martie 2013.

Reclamantele, în calitate de succesoare ale autorului lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri, plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Anterior formulării cererii de chemare în judecată pendinte, se constată că reclamantele s-au constituit părţi civile în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, iar prin ordonanţa de clasare din 06 martie 2015, s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 şi lit. d) C. proc. pen., cu referire la art. 31 şi art. 5 din C. pen., pentru infracţiunile de ucidere din culpă, prevăzută de dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi (3) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 raportat la art. 309 din C. pen., nerespectarea măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, prevăzută de art. 350 alin. (1) C. pen., vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) din C. pen., zbor neautorizat, prevăzut de dispoziţiile art. 423 alin. (1) din C. pen. .

Ulterior, ordonanţa de clasare a fost contestată la procurorul ierarhic superior, care, prin ordonanţa procurorului nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015, a respins plângerea, apreciind că soluţia de clasare este una legală.

Tribunalul Militar Iaşi, prin încheierea nr. 47 la data de 05 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei procurorului nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015 şi a ordonanţei de clasare nr. 118/P/2013, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2013 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, menţinând soluţia de clasare.

Din conţinutul ordonanţei din 06 aprilie 2015, reiese faptul că, procedura penală desfăşurată a vizat accidentul aviatic din data de 7 martie 2013 şi a avut ca obiect determinarea cauzelor producerii acestui, soluţia de clasare vizând infracţiunile de ucidere din culpă, neglijenţă în serviciu, nerespectarea măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, vătămare corporală din culpă, zborul neautorizat.

Ca urmare a soluţiei de clasare, la data de 06 martie 2018, reclamantele A. şi B. au formulat acţiune civilă împotriva pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 02015, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381 şi art. 1391 din C. civ., solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Acţiunea reclamantelor a fost respinsă, ca prescrisă, de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel, cu motivarea că, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu este reprezentată de accidentul aviatic produs la data de 07 martie 2013, ci de o faptă ilicită distinctă, respectiv omisiunea pârâtelor de a încheia un contract de asigurare facultativă, ca acţiune omisivă, începutul prescripţiei extinctive se calculează de la data producerii evenimentului, 07 martie 2013, ca reprezentând momentul producerii prejudiciului, împrejurarea că reclamantele s-au constituit părţi civile în cadrul dosarului penal nr. x/2013, iar prin ordonanţa de clasare din 06 martie 2015 s-a dispus clasarea, neputând avea efecte asupra curgerii termenului de prescripţie, în sensul prevederilor art. 1237 alin. (3) din C. civ., neintervenind o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Critica de nelegalitate a deciziei instanţei de apel formulată de recurentele-reclamante vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii civile, faţă de împrejurarea că acestea s-au constituit părţi civile în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, în opinia acestora termenul de prescripţie fiind întrerupt, în aplicarea dispoziţiilor art. 2537 alin. (3) din C. civ.

În esenţă, Înalta Curte constată că aspectul de nelegalitate invocat prin memoriul de recurs vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2528 din C. civ. referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, critică pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind fondată, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că argumentul principal şi comun al instanţelor de fond care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune l-a constituit împrejurarea că obiectul celor două cauze (penală şi civilă din dosarul de faţă) este diferit, astfel încât s-a aprecia faptul că, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul cercetărilor efectuate cu privire la cauzele producerii accidentului aviatic, nu a fost întrerupt termenul de prescripţie pentru promovarea acţiunii civile având ca obiect plata de despăgubiri pentru neîndeplinirea de către intimata angajatoare a obligaţiei de a încheia contracte de asigurare pentru accidente aviatice.

Or, ceea ce se impunea a fi luat în considerare, în situaţia dedusă judecăţii, este faptul că omisiunea pârâtelor de a încheia un contract de asigurare facultativă putea fi subsumat în cadrul cercetării penale, fie elementului material al infracţiunilor de neglijenţă în serviciu, fie celui al nerespectării măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, aspect care nu a fost avut în vedere de instanţa de apel.

Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei unei infracţiuni, de a valorifica toate elementele strânse de organele penale, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracţiunii.

Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei determină şi temeiul acţiunii civile.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii.

Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de C. proc. pen.

În speţă, reclamantele s-au constituit părţi civile în dosarul penal nr. x/2013, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, dosar care a fost clasat, conform ordonanţei de clasare din 06 martie 2015, soluţie menţinută prin ordonanţa procurorului ierarhic superior nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015 şi de încheierea nr. 47 din 05 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi în dosarul cu acelaşi număr.

Constatând că pretenţiile civile solicitate în cadrul dosarului penal au rămas nesoluţionate ca urmare a soluţiei de clasare, reclamantele s-au adresat instanţelor civile pentru recuperarea prejudiciului creat.

Înalta Curte constată că succesiunea cronologică a demersurilor judiciare ale reclamantelor îşi au originea în accidentul aviatic ce a avut loc la data de 7 martie 2013, soldat cu decesul fiului, respectiv fratelui reclamantelor, C..

Este de necontestat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale a pârâţilor, reclamantele solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora ca urmare a unei pretinse omisiuni culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, susţinându-se că această conduită omisivă a pârâţilor reprezintă cauza care le-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizaţia) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor C. (şi al altor cadre militare), maistru militar, clasa a III a, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat 94 aparţinând UM 01986 Bacău care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exerciţiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 07 martie 2013.

Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză prin cererea introductivă, acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului aviatic, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel prescriptibilă extinctiv.

Întrucât temeiul pretenţiilor solicitate de reclamante îl constituie dispoziţiile art. 1349 din C. civ., Înalta Curte reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 2528 din C. civ., care prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Întrucât prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce semnifică faptul că, dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, rezultă că începutul prescripţiei extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

Aşadar, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia părţii vătămate care, în procesul penal se constituie parte civilă, cu respectarea dispoziţiilor legii penale.

Or, în condiţiile în care la data de 29 septembrie 2014, reclamantele s-au constituit părţi civile în procesul penal, pentru repararea, în temeiul răspunderii civile delictuale, a prejudiciului moral şi material cauzat ca urmare a decesului fiului, respectiv a fratelui acestora, C., în accidentul aviatic produs la data de 07 martie 2013, aşa cum reiese din conţinutul declaraţiilor aflate la filele x ale volumului V al Parchetului Militar Iaşi nr. 118/P2013, în considerarea argumentelor anterior relevate, Înalta Curte constată, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că acţiunea civilă pendinte promovată de reclamante este prescrisă. Astfel, instanţa de apel o făcut o greşită aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 2528 din C. civ., termenul de prescripţie, raportat la momentul rămânerii definitive a soluţiei de clasare, a început să curgă la data de 05 iunie 2015, la care a fost pronunţată încheierea nr. 47 de către Tribunalul Militar Iaşi, în dosarul nr. x/2015, iar nu la data producerii faptei ilicite reprezentate de accidentul aviatic, 07 martie 2013, cum greşit a reţinut instanţa de apel. Prin urmare, raportat la cele anterior reţinute, termenul de prescripţie se împlinea la data de 05 iunie 2018, or acţiunea pendinte a fost formulată la data de 06 martie 2018, anterior împlinirii termenului de prescripţie.

În acest context, în stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie instanţa de apel a ignorat împrejurarea că fapta ilicită dedusă judecăţii a constituit obiect al cercetării penale, cursul termenului de prescripţie al acţiunii în răspundere civilă delictuală fiind întrerupt pe parcursul perioadei în care pricina s-a aflat în faţa organului de cercetare penală, pe durata urmăririi penale.

Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie cu motivarea că, pentru faptele ilicite care au făcut obiectul atât cercetării penale cât şi omisiunii de a încheia contracte de asigurare, începutul curgerii termenului de prescripţie se situează la data producerii accidentului, curgerea lor fiind distinctă, întrucât vizează obligaţii diferite, cea de asigurare neputând fi inclusă în obiectul cercetării penale, astfel că termenul pentru promovarea acţiunii s-a împlinit la data de 07 martie 2016.

Înalta Curte reţine că este de netăgăduit că exercitarea acţiunii civile în procesul penal, finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripţie, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită şi-a manifestat voinţa de a-şi recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă şi, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluţia pe latura penală a cauzei intervenind ca urmare a soluţiei de clasare), se află în situaţia în care procesul penal a încetat, iar pretenţiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond.

Cu alte cuvinte, partea vătămată care uzează de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, are, astfel, speranţa legitimă că instanţa va statua şi asupra cererii de reparare a prejudiciului.

Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situaţia ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanţa civilă.

În situaţia în care fără vina părţii, latura civilă rămâne nesoluţionată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanţa civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 paragr.l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei că, în situaţia în care sistemul intern oferă o cale de atac justiţiabililor, statul are obligaţia să se asigure că aceştia se bucură de garanţiile fundamentale prevăzute în articolul 6, paragraful 1 din Convenţie.

În contextul circumstanţial expus, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic anterior prezentat relevă omisiunea instanţei de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a conţinutului concret al dosarului penal, respectiv al declaraţiei reclamantelor de constituire ca părţi civile în procesul penal pentru identificarea elementelor care au justificat promovarea acţiunii pendinte.

Înalta Curte, constatând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor legale atunci când a reţinut că acţiunea civilă a reclamantelor este prescrisă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.